rocking the fuck out

Am facut niste teste pe net azi.

Finu, despre care nu m-am indoit niciodata ca are rock’n roll adevarat in suflet, a obtinut ceva in genul:

You Are an Indie Rocker!

You are in it for the love of the music…And you couldn’t care less about being signed by a big label. You’re all about loving and supporting music - not commercial success. You may not have the fame and glory, but you have complete control of your career.

What Kind of Rocker Are You?

Cat despre mine:

You Are a Freedom Rocker!

You’re stuck in the 70s - for better or worseCrazy hair, pot soaked clothes, and tons of groupiesYour kind showed the world how to rock Is that freedom rock?… Well turn it up man!

What Kind of Rocker Are You?

Deci daca ne-am face o formatie ar fi THE BEST THING EVER.
Stai, am facut asta deja.
Hmm…

music round-up; 12012007

Sesiunea nu incepe chiar saptamana viitoare, dar asta nu ma impiedica sa am examene aproape in fiecare zi, asa ca scriu asta cand ar trebui de fapt sa fac complet altceva. In loc de o recenzie la un album intreg o sa scriu mai putin despre mai multe albume pe care le-am ascultat saptamana aceasta, pe ipodul meu care devine deja neincapator.

TV on the Radio - Return to cookie mountain (2006)
Ce-i drept, am luat albumul inainte de anul nou, si inca il mai ascult, pentru ca tot nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Sunetul se indreapta mai mult spre rockul experimental, folosind intens sintetizatoarele si chitari electrice cu mult distort in piese ca Playhouses sau Hours. Basul castiga adesea in fata riffurilor de chitara, si foarte multe din piese sunt bazate pe repetarea anumitor segmente muzicale.

David Sitek spunea intr-un interviu ca “I’m allergic to guitar solos for the most part, because I just picture this guy with a leather sleeveless jacket playing a flying V in the air. I just think that the whole idea of repetition is more inviting.”, si intr-un fel sunt de acord cu el.

Chitara suna foarte bine totusi in Wolf Like Me, piesa care se aproprie cel mai mult de un rock mai traditional. David Bowie face o aparitie in melodia Province. Blues from down here si Snakes and Martyrs se aproprie mai mult de blues, si au versuri foarte bine scrise, care tind chiar spre poetic.

E un album destul de greu de iubit de la prima ascultare, deoarece cuvintele sunt adesea acoperite de volumul muzicii. Dar odata ce asculti mai atent cuvinte ca “Beneath the cigarrettes and sugar shit of alchol breath/ I can taste the ocean on your tongue/ remember when we sat on the side walk/ of your cold block/ against the wall/ under the stars/ talking about love meaning/ Well, I wasn’t dreaming/ I meant every word”, sau “Your blues ain’t like my blues / and why would they be” lucrurile incep sa capete sens.

Return to Cookie Mountain creeaza o balanta fragila intre hipnotic si exploziv, si vorbeste despre atat de multe lucruri incat cred ca o sa-l mai ascult ceva vreme de acum incolo.

Yeah Yeah Yeahs - Fever to tell (2003)
Nu am avut destul timp sa acult asta, probabil pentru ca nu pot sa ma dezlipesc de TV on the Radio, asa ca ma vad nevoit doar sa arat cu degetul si sa spun ascultati asta, ca milioane de alti bloggeri.

In mod ironic David Sitek de la TV on the Radio a lucrat cu cei de la Yeah Yeah Yeahs, desi vorbim de doua formatii destul de diferite. Yeah Yeah Yeahs activeaza undeva in sfera indie rock, si soundul lor nu este atat de incarcat ca al celor de la TV on the Radio (nici nu ar prea avea cum deoarece vorbim de o formatie cu trei membri).

De fapt soundul de pe acest album e relativ curat, un mix intre rock/punk, versuri de blues si ceva influente retro. Ma temeam ca ar putea sa fie ciudat doar pentru a fi ciudat, asa cum fac multe alte formatii, dar munca lui Zinner cu chitara are un echilibru bun intre un sunet de rock clasic si momente de experiment.

Imi place foarte mult vocea lui Karen O, pentru ca e… aproape perfecta, si se potriveste atat de bine cu linia melodica. Versurile variaza de la indraznete (“I’ll take you out boy / So stuck up / I’d Wish you’d stick to me/ Flesh ripped off/ Raaaawr” in Rich) la hipnotice (”Wait, they don’t love you like I love you;” in Maps).

Dupa cum am spus nu prea am avut timp sa ascult destul acest album, si vreau neaparat sa-l aud si pe cel din 2006 (Show me your bones). Asa ca o sa insist si intr-o zi cu soare poate o sa incerc sa scriu recenzii adevarate la toate albumele pe care le-am ascultat zilele astea. Yeah Yeah Yeahs au ajuns oricum pe undeva prin topul formatiilor mele preferate.

The Stone Roses - The Very Best of The Stone Roses (2002)
Nici aici nu stau prea bine, pentru ca este vorba despre un album de 15 piese, pe care am inceput sa-l ascult de abia aseara. Dar cateva piese mi-au mers direct la suflet, trezind spiritul rock ‘n roll-ului ce salasluieste acolo si cerand sa fie ascultate toata noaptea, pana la epuizare.

The Stone Roses e poate cea mai proeminenta formatie din era “Madchester”, care avea sa influenteze apoi alte formatii definitorii pentru britpop, ca Oasis. De fapt Liam Gallagher a fost inspirat sa devina un star rock dupa ce l-a vazut pe Ian Brown intr-un concert din 1988.

Imi place foarte mult combinatia dintre versuri si sunetul rockului clasic care le insoteste.
Made of stone combina “Sometimes I fantasise/ When the streets are cold and lonely/ And the cars they burn below me/ Dont these times fill your eyes” cu riffuri de chitara excelente, lucru care m-a facut sa ascult melodia pe repeat cateva ore bune.

Love spreads are un intro cu o chitara la fel de bine pusa in valoare, si un refren ca “Let me put you in the picture, let me show you what I mean / The messiah is my sister, aint no king man, shes my queen”, sau chiar un clasic “Yeah,yeah,yeah”.

What the world is waiting for are de asemenea un sunet clasic, si un final genial: Stop the world - I’m getting off. Mi-au mai placut Breaking into heaven sau Fool’s gold, dar e un album foarte mare si eu am foarte putin timp.
To be continued…

Sambomaster - Atarashiki Nihongo Rock no Michi to Hikari (2003)
Sau, in engleza, The Path and Light of New Japanese Rock. Cineva mi-a spus ca asta ar fi cea mai buna formatie rock japoneza. Ba nu, a doua.

Din pacate nu vorbesc japoneza, poate mai prind cate un cuvant pe ici pe colo, asa ca nu am prea multe de spus despre versuri. Am ascultat albumul mai mult pentru rockul nervos pe care-l canta atat de bine cei de la Sambomaster, si am descoperit o vitalitate si o putere creatoare extraordinara.

Nu ar trebui ratat de nimeni care iubeste rockul pur, chitara electrica sau chiar vocalizele pline de energie ale lui Yamaguchi Takashi. Cateodata nu trebuie sa stii limba ca sa intelegi ce vrea sa spuna, pentru ca e mai important tonul pe care o spune.

Si melodii ca Sayonara Baby vorbesc de la sine. Drept urmare vreau neaparat sa fac rost de albumul lor din 2006, Boku to Kimi no Subete wo Rock ‘n Roll to Yobe.

Ok, asta a fost cam tot. Saptamana viitoare imi cumpar o chitara electrica. Presupun ca de aici lucrurile devin interesante.
Si acum inapoi la studiile mele foarte importante.

To be or not to be sober…

Acum doua zile ma uitam pe HBO la Constantine si am avut parte de o revelatie.

Keanu Reeves aduce in poza asta mult prea bine cu mine, exceptie facand doar tigarile. Ceea ce ma face sa ma intreb daca ar trebui sa ma apuc de un hobby nou…
‘Till then, i am using teh alcohol.

(btw, Keanu rocks!! - cand nu castiga milioane jucand exemplar in filme de buget mare canta la chitara intr-o trupa infiintata de el sau merge cu motorul pe autostrazi.)

Analiza literara a anului 2006

Probabil ca o sa primesc acuze de la Zak ca i-am luat ideea asta cu lista de carti citite pe care a facut-o el pe boobklog (si care poate fi citita aici), dar asta e. Oricum planuiam sa fac o retrospectiva in legatura cu ceva din 2006, si am ales asta pentru ca sunt alte lucruri despre care n-am de gand sa vorbesc sau la care sa fac vreo retrospectie.

Lista in sine e un amalgam de carti citite, care coincid mai mult sau mai putin cu ce se poate regasi in reading list-ul meu de dincoace. Pe scurt, ma plictisesc si am gasit motiv sa vorbesc despre ceva ce am spus deja pana acum mai mult sau mai putin, asa cum sunt in general toate retrospectivele obisnuite.

Cea mai buna carte pe care am citit-o in 2006
Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez

Chiar daca am citit-o destul de tarziu (recenzia am facut-o si mai tarziu, si poate fi citita aici), e singura carte pe care am citit-o vreodata care a schimbat ceva din mine. In primul rand, m-a facut sa apreciez cu adevarat pe Gabriel Garcia Marquez, care personal cred ca este cel mai bun scriitor contemporan.
In al doilea rand m-a ajutat sa realizez cateva chestii despre mine (din pacate la ceva timp dupa ce am citit-o, si nu, nu o sa scriu despre ele aici).
Aceasta carte ar intra si la categoria Cartea pe care as vrea sa o recitesc si am de gand sa o recitesc atunci cand o sa am destul timp pentru recitit carti care mi-au placut.

Cea mai amuzanta carte pe care am descoperit-o in 2006
Anansi Boys - Neil Gaiman

Binenteles, cu ajutorul lui Zak. Neil Gaiman e cu siguranta cel mai bun scriitor de fantasy pe care l-am descoperit in anul care a trecut. Cu un limbaj grozav (am avut ocazia sa o citesc in engleza), Anansi Boys se regaseste si in topul celor mai amuzante carti pe care le-am citit vreodata.
Circula un zvon ca in 2007 Gaiman ar veni pana la noi in Romania. Daca da, am zis ca probabil o sa stau cu Zak in fata librariei de la 6 dimineata sa fim primii la intrare (cu toate ca nu stiu cine s-ar mai ingramadi in afara de noi).

Cea mai dezamagitoare carte pe care am citit-o in 2006
The Etched City - KJ Bishop

Slab.
Dezamagitor.
Mai ales dupa cate pareri pozitive am tot auzit.
Nici nu vreau sa vorbesc despre cartea asta.
Incerc sa uit.
Nu e neaprat o carte proasta, dar nu se potriveste absolut deloc cu stilurile pe care eu le agreez. Imi cer scuze catre cei care o considera o carte interesanta.
Pacat, mai ales ca am avut ocazia sa o vad pe KJ Bishop (e o ea) si mi s-a parut de treaba tipa.
Poate ca in australia nu prea se scrie fantasy.

Cea mai dezamagitoare carte pe care n-am citit-o niciodata (si nici nu am de gand)
Statia pierzaniei - China Mieville

Am cumparat cartea asta la Gaudeamus in 2005, pe la sfarsitul anului si nu am reusit niciodata sa citesc mai mult de un capitol.
Ca si Etched City, e o carte care nu se potriveste deloc cu mine.
Spre deosebire de Etched City, cartea de fata nu o voi citi.
Ha!
Apropo, nu e nimeni interesat sa o cumpere? O dau ieftin.

Cea mai lunga de serie care am citit-o vreodata
Farseer Trilogy, Liveship Traders, Tawny man trilogy - Robin Hobb

Nu am poze, ca sunt prea multe.
De fapt sunt 3 trilogii, deci in total 9 carti scrise de Robin Hobb in acelasi univers. As vrea sa le iau impreuna, cu toate ca sunt luate ca trilogii separate, pentru ca implica mai mult sau mai putin personaje care se regasesc intre trilogii.
Robin Hobb scrie foarte bine, si cu toate ca in ultima trilogie actiunea se strica, a reusit sa realizeze niste personaje la care cititorul ajunge sa tina cu adevarat.
Evident nu le-am citit pe toate in 2006. Primele 3, adica Farseer trilogy le-am citit in 2005.

Cea mai buna carte pe care nu am citit-o pana acum
Lord of light - Roger Zelazny

Am cumparat cartea prin septembrie sau octombrie si am tot promis lui Zak ca o citesc, dar nu am apucat pana acum.
Cu siguranta, ramane unul din titlurile de pe lista de prioritati din primele luni ale anului asta (imediat dupa ce devorez cele doua carti de Marquez pe care mi le-am cumparat la Gaudeamus si pe care le-am pastrat special ca sa ma bucur de ele atunci cand o sa le deschid - sunt bolnav).
Oricum, Lordul luminii e unul din titlurile care se afla in topurile cartilor SF all-time.
Din fericire pentru mine, de la Zak a primit 5 stele.

Cea mai buna carte pe care promit Zak ca o sa o citesc si o sa ti-o dau inapoi. Pe cuvant.
La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor - Haruki Murakami

De fapt, m-am apucat de ea zilele astea si am citit cam jumate.
Nu voi comenta pana acum, nu obisnuiesc sa fac greseala asta. In orice caz, Zak a devenit mai mult sau mai putin fan Murakami.
La Gaudeamus s-a facut cu un ghiozdan plin cu Murakami (ghiozdanul meu apropo).

Nu ma dau in vant dupa japonezi sau chestiile pe care le produc ei (vezi anime de exemplu). Ramane de vazut daca o sa-mi placa atat de mult cat sa vreau sa mai citesc de el.
Da Zak, o citesc.

Cea mai buna biografie pe care am citit-o
Vivir para contarla - Gabriel Garcia Marquez

Dupa cum am precizat si aici, cartea aceasta e mai mult decat o simpla insiruire a vietii lui Marquez.
Dupa cum spune insusi autorul, viata nu este cea pe care ai trait-o, ci este aceea pe care iti amintesti ca ai trait-o.
Nu cred ca am citit si alte memorii pana acum. Cartea lui Marquez tinde foarte mult catre o poveste literara.
Dupa cum spuneam, Marquez a devenit un fel de obsesie personala. Cred ca o sa fiu primul la librarie in ziua in care o sa apara cel de-al doilea volum al memoriilor lui.
Pana atunci, banuiesc ca o sa termin de citit cam tot ceea ce se poate citi din opera lui.

Cea mai buna carte despre care mi-e teama sa fac o recenzie adevarata
Crima si pedeapsa - Dostoivevski

Pentru simplul motiv ca este prea buna. Am scris pe blog cateva cuvinte despre ea, insa nu cred ca ma incumet sa-i fac o recenzie serioasa.
Cartile clasice sunt de citit, de discutat despre ele, dar de evitat sa faci un review.
Nu de alta, dar parerea ta in legatura cu cartea respectiva va fi aproape sigur contestata de unii oameni.
Asa ca prefer sa o apreciez fara sa o disec prea tare.

Crima si pedeapsa ar putea sa fie una din cele mai bune carti realiste scrise vreodata.

Dar tot nu voi scrie mai mult despre ea.

Cam asta e tot. Planurile literare pentru 2007 ar fi urmatoarele:
-Ce a mai ramas din ceea ce tine de Marquez.
-Da Zak, o sa termin Murakami.
-Si Lord of Light.
-Mi-am facut planuri ambitioase de a citi si ceva filosofie (Sartre de exemplu).
-Vreau sa cumpar Ulysees - James Joyce.
-Primesc si sugestii de carti care ar merita citite.

a tribute to Andrew Peters

I’m writing this in english so everyone can appreciate a man that single-handedly makes the world better… with every punch.

Thank you Andrew Peters, for making hockey the best game on earth!

Here he is smashing some guy into the boards. You won’t see that in football!

Andrew Peters is great because he puts passion into every hit, and for me, that makes him special. Thanks Andrew, keep kicking ass!

Here’s a great Andrew Peters fight reel, the music sucks though (mute it and put some AC/DC on, or something):

Thanks again Andrew!
Keep punching, we’ll keep watching!