Movie Stills

Rebecca (1940): O tanara frumoasa si impresionabila se trezeste intr-o viata lipsita de identitate dupa ce se casatoreste cu un vaduv bogat. Singura parte slaba a filmului o reprezinta poate obsesia lui Hitchcock de a filma totul pe platou.

 

Doubt (2008): Un duel de personalitati, intre o calugarita (Streep) si un preot (Hoffman) pe care il banuieste ca ar fi abuzat de un copil negru. Cele cinci nominalizari la Oscar nu au fost pe degeaba.

 

Blindness (2008): Imitatie extrem de palida a unei carti bune. Actori alesi prost si o scenografie care nu transmite nimic privitorului.

 

Woman in the Window (1944): O tipa frumoasa, un omor accidental si consecintele acestuia. Finalul mi-a cam stricat insa impresia generala pe care a creat-o acest film noir.

 

Gosford Park (2001): Desi are destule similaritati cu Regle du jeu, filmul lui Altman reuseste sa fie original si intr-un registru diferit, nu doar o imitatie britanica a unei excelente comedii franceze.

 

Becket (1964): Peter O’Toole in perioada lui cea mai buna (adica in tinerete). Aici interpreteaza rolul lui Henric al II-lea, rol pe care il va reinterpreta patru ani mai tarziu in The Lion in Winter.

Ascenseur pour l’echafaud (1958): Un film creat pentru coloana sonora (nu invers). Cadre lungi cu Jeanne Moreau mergand pe strazi, pe un fundal interpretat de Miles Davis. Un film in general impresionist, asa ca ii putem ierta micile scapari din actiune.

Alin

The House of Sleep

Casa somnului este una din carticelele care au stat ceva vreme acumuland praf pe raftul bibliotecii mele, fara sa-mi dau seama ca printre paginile ei se afla o mica comoara. Nu cred ca exagerez cand spun ca romanul lui Jonathan Coe este o tesatura fascinanta si complicata, poate chiar un pic cam mult pentru binele sau.

Romanul surprinde povestile a patru personaje centrale si doar cateva secundare si totusi ramanem cu impresia unui amalgam de vieti si de trairi interioare, in parte datorita celor doua fluxuri temporale pe care se bazeaza autorul. Din punct de vedere structural, Coe face o treaba grozava, plasand capitolele cu numar impar in anii ‘83-’84, cand personajele isi traiesc ultimii ani de studentie, iar pe cele cu numar par cu 12 ani mai tarziu, cand aceste personaje reiau in mod curios si atipic vechile legaturi. Asadar capitolele fluctueaza de la un personaj la altul intr-un trecut si un prezent/viitor care ni se dezvaluie treptat.

Se pare ca autorii ultimelor carti pe care le-am citit urmaresc diverse ritmuri muzicale: Huxley creeaza relatii interdependente in vocile personajelor sale in Punct contrapunct, pe cand Ayala isi structureaza capitolele ca pe o opera simfonica. Jonathan Coe se ridica la acelasi nivel prin stil, trecand de la momente pure de amuzament la situatii sau ganduri de-a dreptul dramatice, structura ce aminteste de contrapunctul muzical.

Firul narativ tinde sa se complice pe sine insusi, raporturile trecut-prezent parand in unele momente artificiale, insa personajele sunt cat se poate de interesante, desi ridicole, si evident, toate legate cumva de problema somnului. Doctorul Dudden trece de la studentul pasionat la personajul obsedat de somn, pe care il vede ca pe o boala; Sarah Tudor – studenta care sufera de narcolepsie si care trece dintr-o relatie dificila catre una cu o alta femeie; Robert – infatuat de tanara Sarah pana la punctul in care ar face absolut orice de dragul ei; si Terry Worth, pasionatul de arta filmului, care devine insomniac cronic si ghinionist de elita.

Cu totii sufera insa de mai multe probleme decat ne dam seama in prima faza, devenind posibil personajele tragice ale unei farse.
Trebuie sa mentionam totusi alaturi de motivul somnului pe cel al nisipului – efemer si miscator. Robert construieste la un moment dat un castel de nisip, ceea ce o determina pe Sarah sa-i dea porecla Omul-nisipurilor: Sandman – cel care picura copiilor nisip in ochi seara, atunci cand sunt somnorosi; in acelasi timp – Sandman, schimbator si efemer intre trecut si prezent.

Alin

Juan Tigrul si felcerul onoarei sale

Mi se pare trist sa vad aceeasi carte a unui autor aparand in zece editii la zece edituri diferite (ultimul exemplu care imi vine in minte – Trei intr-o barca, de Jerome K. Jerome) in timp ce sunt atati autori cunoscuti peste hotare care nu-si gasesc locul la noi pe rafturi decat prin anticariate – daca ai noroc sa dai de ei.

Un astfel de exemplu il reprezinta Ramón Pérez de Ayala, scriitor de care nu auzisem inainte sa-i fi deschis cartea (editia Editurii Univers, 1980). Am ajuns insa repede la concluzia ca Ayala a fost un fel de Huxley al literaturii spaniole.
Juan Tigrul si Felcerul onoarei sale este un roman al opozitiilor, atat in forma cat si in fond.

Loving dreams, you’re just a waste of time