How to fail on the Seven Seas: A Guideline

Fani ai Piratilor din Caraibe, persoane entuziasmate de filmele de actiune sau oameni care anticipau acest moment inca din 2007, iata ca am ajuns sa vorbim inca o data despre Jack si ale sale ghidusii in stare de ebrietate. Din pacate insa, producatorii s-au gandit ca de aceasta data publicul ar trebui sa bea serios inainte de startul filmului caci altfel one-linerele din film sunt penibile, iar povestea ar putea fi urmarita oricum in orice stare. Vorba Adinei, filmul intra in beciul uitarii instantaneu dupa ce se termina, fiindca nu are mai nimic memorabil (asa cum o sa evidentiez in cele ce urmeaza).

Tin sa precizez intai ca nu sunt un mare fan al trilogiei initiale; mi-a placut primul film, m-a amuzat teribil acum vreo 8 ani. Urmatoarele doua nu m-au impresionat, insa am inteles nevoia de a spune povestea lui Will Turner si a lui Elizabeth pana la capat, asa ca am trecut peste personajele negative desenate pe calculator din al doilea si peste situatiile fanteziste sau aiurea din al treilea, iar per total filmele mi s-au parut acceptabile.
Ei bine, macar aveau un scop, niste personaje placute, care aveau o logica si una sau mai multe agende. Will detesta piratii, iar in primul film trebuia sa recurga la o forma de piraterie pentru Elizabeth. Barbossa era imprevizibil pana la capat. Pana si Davy Jones, personajul de desene animate, avea in spate o poveste care ii genera un scop in acest univers.

On Stranger Tides (sau pe titlul secret, On Lesser Intelligence) are o serie de personaje lipsite de scop sau caracter, pentru ca nu se oboseste nimeni sa le construiasca. Jack e acolo, evident, insa el este un personaj deja cunoscut (pe o nota separata, daca acest film ar fi fost primul realizat din serie, sunt convins ca Jack Sparrow ar fi fost infinit mai putin apreciat ca personaj). Barbossa este un personaj distrus iremediabil prin afilierea sa cu Imperiul Britanic (si din pacate imi era personajul cel mai simpatic). Si cam atat. A, mai apare Keith Richards intr-o scena singulara.
Alte personaje? Ohh…da, mai apar doua personaje pe afis, probabil ar trebui sa vorbesc putin si despre ele. La prima vedere, Blackbeard parea un plus fata de Mickey Mouse – Davvy Jones, insa nu prea e asa, caci in afara de o sabie mare si un eufemism falic Freudian, Blackbeard nu este nici impunator, nici interesant, iar prezenta lui Ian McShane este irosita.
Ultimul chip frumos de pe lista, Penelopa Cruz, actrita care in 10-15 ani de lucrat la Hollywood nu a invatat sa vorbeasca fara accentul cu al carei constanta impresioneaza in fiecare pelicula, din pacate nu are ocazia de a ne arata cele doua talente pe care le poseda, Piratii din Caraibe fiind totusi un film Disney.

Revenind la trilogia initiala, pe langa personaje tridimensionale, filmele aveau si un element sinistru, o tema a urgentei, ceva care impingea desfasurarea actiunii catre concluzia finala, o concluzie care nu poate veni fara un sacrificiu.
Aici povestea este lipsita total de acest element, caci Jack este antrenat in aceasta ‘aventura’ doar de dragul de a fi acolo, iar el este singurul personaj dezvoltat suficient (anterior) pentru a ne pasa (ar trebui sa ne pese probabil senzatia de afectiune pe care o simte pentru personajul Cruzei, caci ea este neinteresanta oricum).

Sincer sa fiu, nu imi vine sa cred ca am ajuns sa vorbesc despre Piratii din Caraibe 2 si 3 pentru referinte pozitive. Sunt destul de sigur ca la vremea respectiva mi s-au parut mediocre, insa prin comparatie cu acesta, acum par mult mai interesante. Asa ca, daca sunteti fani ai seriei, cred ca v-ati face un serviciu sa revedeti trilogia initiala si sa il sariti pe acesta in totalitate.

Imaginile promotionale pe care le-am inclus in post vorbesc teribil de mult despre acest film. Eu vad o serie uzata dincolo de ceea ce ar mai putea oferi, plina de gauri, dar care este lansata din nou la apa. Vad un personaj care este aruncat in joc impotriva vointei sale, pe fundalul glossy (al 3D-ului, caci nu mai am puterea de a vorbi despre cat de stupid de intunecat mi se pare).

Alin

Calm down, i got this

Traiesc in continuare o senzatie de implinire in mediul online, avand in vedere ca de luni bune citesc de pe un blog anume, apoi mi se face scarba sa mai scriu vreodata pe al meu. Dar imi place sa perseverez in mod inutil, si cum sunt convins ca nu intereseaza pe nimeni ce am facut in ultima vreme, o sa scriu cateva cuvinte despre Boardwalk Empire.

Am obiceiul nesanatos ca atunci cand ma apuc de un serial, sa fac un maraton pana la ultimul episod, iar cum Boardwalk are doar un sezon finalizat pana in clipa de fata, am ramas cu dorinta de a vedea mai mult. Mult mai mult, fiindca abia astept sa apara sezonul al doilea.

Nu prea stiu ce ai putea povesti despre un serial, insa ramane important de mentionat faptul ca Martin Scorsese este executive producer aici, iar influenta sa este cat se poate de evidenta. Apoi o multa atentie alocata istoriei din perioada prohibitiei, o atmosfera potrivita si actori pe masura (Buscemi a fost mereu un tip cu mare capacitate actoriceasca, Michael Pitt arata mai serios decat il credeam in stare, iar Michael Stuhlbarg arata ca un tip care s-a documentat bine pentru a intra in pielea personajului sau – asta doar ca sa dau cateva exemple).

Episoadele stralucesc din punct de vedere stilistic, de la atentia pentru detalii, pana la scene care amintesc de filmele lui Coppola si de fascinatia pe care o avem (multi dintre noi) pentru gangsterii stilati ai unei alte epoci.
Cred ca punctul central de atractie al serialului (exceptand evident scenele de sex) este reprezentat de relatiile dintre personajele sale. Poate chiar mai mult decat alte seriale, unde vedem personaje interactionand si dezvoltand prietenii si animozitati, Boardwalk Empire este genul de poveste in care relatiile deja sudate ascund o serie intreaga de detalii interesante.

Oh, si inca o chestie. Boardwalk Empire are probabil cea mai buna melodie adaptata pentru un serial (desi la prima vedere nu se potriveste cu atmosfera).
I dare you to disapprove.

Alin