The House of Sleep

Casa somnului este una din carticelele care au stat ceva vreme acumuland praf pe raftul bibliotecii mele, fara sa-mi dau seama ca printre paginile ei se afla o mica comoara. Nu cred ca exagerez cand spun ca romanul lui Jonathan Coe este o tesatura fascinanta si complicata, poate chiar un pic cam mult pentru binele sau.

Romanul surprinde povestile a patru personaje centrale si doar cateva secundare si totusi ramanem cu impresia unui amalgam de vieti si de trairi interioare, in parte datorita celor doua fluxuri temporale pe care se bazeaza autorul. Din punct de vedere structural, Coe face o treaba grozava, plasand capitolele cu numar impar in anii ‘83-’84, cand personajele isi traiesc ultimii ani de studentie, iar pe cele cu numar par cu 12 ani mai tarziu, cand aceste personaje reiau in mod curios si atipic vechile legaturi. Asadar capitolele fluctueaza de la un personaj la altul intr-un trecut si un prezent/viitor care ni se dezvaluie treptat.

Se pare ca autorii ultimelor carti pe care le-am citit urmaresc diverse ritmuri muzicale: Huxley creeaza relatii interdependente in vocile personajelor sale in Punct contrapunct, pe cand Ayala isi structureaza capitolele ca pe o opera simfonica. Jonathan Coe se ridica la acelasi nivel prin stil, trecand de la momente pure de amuzament la situatii sau ganduri de-a dreptul dramatice, structura ce aminteste de contrapunctul muzical.

Firul narativ tinde sa se complice pe sine insusi, raporturile trecut-prezent parand in unele momente artificiale, insa personajele sunt cat se poate de interesante, desi ridicole, si evident, toate legate cumva de problema somnului. Doctorul Dudden trece de la studentul pasionat la personajul obsedat de somn, pe care il vede ca pe o boala; Sarah Tudor – studenta care sufera de narcolepsie si care trece dintr-o relatie dificila catre una cu o alta femeie; Robert – infatuat de tanara Sarah pana la punctul in care ar face absolut orice de dragul ei; si Terry Worth, pasionatul de arta filmului, care devine insomniac cronic si ghinionist de elita.

Cu totii sufera insa de mai multe probleme decat ne dam seama in prima faza, devenind posibil personajele tragice ale unei farse.
Trebuie sa mentionam totusi alaturi de motivul somnului pe cel al nisipului – efemer si miscator. Robert construieste la un moment dat un castel de nisip, ceea ce o determina pe Sarah sa-i dea porecla Omul-nisipurilor: Sandman – cel care picura copiilor nisip in ochi seara, atunci cand sunt somnorosi; in acelasi timp – Sandman, schimbator si efemer intre trecut si prezent.

Alin

Juan Tigrul si felcerul onoarei sale

Mi se pare trist sa vad aceeasi carte a unui autor aparand in zece editii la zece edituri diferite (ultimul exemplu care imi vine in minte – Trei intr-o barca, de Jerome K. Jerome) in timp ce sunt atati autori cunoscuti peste hotare care nu-si gasesc locul la noi pe rafturi decat prin anticariate – daca ai noroc sa dai de ei.

Un astfel de exemplu il reprezinta Ramón Pérez de Ayala, scriitor de care nu auzisem inainte sa-i fi deschis cartea (editia Editurii Univers, 1980). Am ajuns insa repede la concluzia ca Ayala a fost un fel de Huxley al literaturii spaniole.
Juan Tigrul si Felcerul onoarei sale este un roman al opozitiilor, atat in forma cat si in fond.

Leapsa

Raspund si eu intr-un final (dupa o luna si ceva) la tag-ul asta. Oh well, decat deloc…

1. Ce carte ai recomanda si de ce unui dezamagit din dragoste?

Madame Bovary de Flaubert, pentru ca in dragoste mereu poate fi si mai rau.

2. Ce carte ai recomanda si de ce iubitului/iubitei?

Nimic.

3. Ce carte ai recomanda si de ce celui mai bun prieten?

Ceva de Pratchett. Nu strica niciodata putin funny.

4. Ce carte ai recomanda si de ce unui copil de 10 ani?

Hm. Greu. Nu mai stiu ce citeam pe vremea aia. Ceva captivant si usor de inteles, cum au fost Ciresarii sau Legendele Olimpului pe vremea mea.

6. Ce carte ai recomanda si de ce unui dusman cunoscut?

Manual de buna purtare?

7. Ce carte ai recomanda si de ce unei persoane care nu iubeste lectura?

Brave New World de Huxley. Sunt chestii prin carti pe care nu le gaseste in alte parti.

8. Ce carte ai recomanda si de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Alexis Zorba de Kazantzakis, pentru ca toti oamenii sunt diferiti in felul lor.

9. Ce carte ai recomanda si de ce celui care apare primul in lista ta de bloguri?

La mine e Ama, si pentru ca nu prea stiu ce mai citeste, i-as recomanda ceva de Paul Auster… Book of Illusions?

10. Ce carte ai recomanda si de ce unuia care crede ca le-a vazut pe toate in viata?

Foamea, de Knut Hamsun.

N-am cui sa dau tag-ul mai departe. Poate daca o vrea cineva care citeste postul.

Alin

Quickies: Huxley + Sienkiewicz

Doi dintre autorii pe care i-am citit saptamanile astea. Nu ma apuc sa fac recenzii sau analize pe subiect, insa am vrut sa scriu cateva cuvinte despre fiecare dupa ce le-am terminat.

Brave New World – Aldous Huxley

Cand e vorba de distopii cea mai cunoscuta ramane poate 1984 a lui Orwell. Personal nu am citit cartea lui Orwell, am vazut filmul, a fost suficient. Viziunea lui Huxley pe subiect este insa una mult mai realizabila decat ideea unui stat totalitar. Ideea de control a maselor prin implinirea nevoilor si dorintelor individului pana la punctul in care isi pierde cu totul individualitatea este o chestie care se intampla deja, prin metode ceva mai putin agresive decat in roman.

Ca analiza sociala a unui potential viitor, cartea lui Huxley se incadreaza (probabil) in topul distopiilor scrise vreodata, insa personajele si povestea din jurul lor lasa de dorit. E clar faptul ca Huxley se foloseste de acestia doar pentru a trece prin lumea pe care si-a imaginat-o. Mult mai interesant din perspectiva naratiunii este romanul Noi, scris de Evgheni Zamiatin – despre care s-a speculat ca ar fi fost o sursa de inspiratie pentru Huxley (care insa a negat ca ar fi citit-o).

Quo Vadis – Henryk Sienkiewicz

Imi plac romanele de inspiratie istorica si cred ca m-a fascinat dintotdeauna istoria antica. Nu am citit insa atat de multe romane de acest gen, majoritatea scriitorilor de azi care ataca acest subiect fiind in general comerciali si atat. Cu Sienkiewicz e insa alta poveste. Romanul, publicat in 1895, m-a impresionat prin modul in care a recreat lumea Romei antice. E drept, are scaparile sale, unii istorici nu sunt de acord cu sursele care l-au pus pe Nero in lumina unui tiran, insa pana la urma Quo Vadis este o opera de fictiune.

Deci puncte in plus pentru viziunea autorului asupra lumii antice (mi-a amintit de Roma – serialul HBO), insa punct in minus la poveste. Istoria de dragoste dintre Marcus Vinicius si Ligia lasa de dorit tocmai din cauza celor doi protagonisti. Lista de sentimente pe care o are Vinicius si modul in care trece de la dorinta, la disperare, la ura, inapoi la dorinta si disperare si intr-un final la dragoste, mi se par greu de inghitit. Romanul lui Sienkiewicz are un mesaj pro-crestin, asa ca isi justifica jocul de tenis pe care il traieste Vinicius cu sentimentele sale ca rezultat al trecerii de la o credinta pagana la cea crestina. De cealalta parte, Ligia este un personaj bidimensional si plictisitor. Singura zvacnire de caracter o are atunci cand se hotaraste sa fuga de Vinicius la inceput.

Din fericire romanul are un personaj interesant in Petronius (personaj istoric – guvernator al Bithiniei). Poreclit ‘arbitrul elegantei’ de la curtea lui Nero, Petronius este genul suficient de inteligent cat sa iasa din orice situatie prin jocuri de cuvinte (ba chiar sa fie mereu intr-o lumina buna), insa destul de ‘comod’ cat sa nu aspire la un post cu adevarat influent. Ruda cu Vinicius, Petronius este un fel de voce a valorilor romane vechi – nu intotdeauna drepte sau adevarate, insa mereu elegante. Dupa cum spune chiar el:

“Pe lume exista multe lucruri frumoase, dar oamenii sunt in marea lor majoritate atat de scarbosi, incat nu merita sa regreti viata.”

Alin

Garoafa si scortisoara

Jorge Amado – Gabriela

“Iubirea nu se dovedeste si nu se masoara. E ca Gabriela. Exista si asta e de ajuns.”

Gabriela nu este un roman despre unul, doua sau trei personaje. Sa descrii romanul lui Amado ca fiind o poveste de dragoste intre mulatra Gabriela si arabul Nacib, sau o poveste despre ambitiile politice ale exportatorului Mundinho Falcao in regiunea orasului Ilheus inseamna sa ii faci o nedreptate, ca si cum ai spune spre exemplu ca in Cien anos de soledad este un singur personaj.

Gabriela este o cronica de oras, insa nu este vorba doar de un oras oarecare aflat in tranzitie, ci mult mai mult de atat. Cartea se deschide cu imaginea plantatiilor de cacao, arborii grei, fructele coapte, marea inspumata din jurul orasului Ilheus.
Mirosul de cacao se amesteca cu cel al schimbarii. Potecile pe care treceau acum doua decenii acei pistoleros care au taiat jungla si si-au aparat plantatiile cu arma in mana sunt inlocuite de sosele pe care trec primele camioane, care leaga orasul-port de celelalte orase din inima Braziliei. Pe strazile innoroiate ale orasului de ieri, astazi vezi oameni noi venind dinspre port, aducand cu ei minunile cinematografului sau ale ingineriei in constructiile civile. Este anul 1925, vremuri in care se schimba fizionomia orasului Ilheus, oras care insa trebuie sa tina pasul cu vremurile la nivelul obiceiurilor si deprinderilor pe care le au oamenii.

Cateva titluri (part 2)

Delirul Laurei Restrepo este inca una din acele cartulii pe care le-am luat la nimereala de pe raft in speranta ca o sa dau peste ceva interesant. Cand am inceput-o insa, stilul aproape ca m-a dat gata – nu exista aliniate sau dialog, este teribil de concentrat, si poate cel mai rau, autoarea trece de la persoana a III-a la persoana I (si invers) intr-o veselie, uneori in cadrul aceleiasi fraze. Din fericire am reusit sa trec de primele 50 de pagini si m-am obisnuit cat de cat cu stilul si cu trecerile de la un personaj la altul, iar in cele din urma povestea in sine nu este tocmai rea. Un profesor se intoarce dintr-o calatorie si isi gaseste nevasta cu mintile pierdute, iar tipul incearca sa inteleaga cum a ajuns in acel stadiu si cum sa o aduca inapoi la realitate.
De fapt mi-au placut mai mult celelalte fire narative, ale lui Portulinus, bunicul Agustinei, sau cel al parintilor Agustinei – cred ca s-ar fi descurcat mult mai bine daca ar fi construit romanul sub forma unei cronici de familie, decat in jurul nebuniei lipsite de sens a Agustinei.

Cateva titluri (part 1)

Aparent nu am nimic mai bun de facut in afara de citit, asa ca vreau sa scriu cateva cuvinte despre cartile din ultima vreme (pentru cine o fi interesat).

Julio Cortazar – Bestiar

In primul rand, astia de la Polirom sunt niste bulangii – majoritatea povestirilor din Bestiario au aparut si in alt volum de povestiri publicat de ei anterior (Idolul cicladelor sau Manuscris gasit intr-un buzunar…), fara sa spuna ca de fapt ele fac parte din aceasta carte. Imi face placere sa il recitesc pe Cortazar, astfel incat nu m-a deranjat acest detaliu, dar simteam nevoia sa il precizez totusi.

Bestiar este primul volum publicat de Cortazar (1951), iar temele prozei despre care vorbeam in Armele Secrete sunt similare si aici. Mai mult de atat, in Bestiar vedem deja un autor in deplina maturitate artistica – povestirile lui nu sunt incercari de proza cum se mai intampla cu alti scriitori. Cortazar imi aminteste de ceea ce spunea cineva despre muzica celor de la The Smiths: omul asta nu a scris niciodata vreo prostie sau ceva slab.

De exemplu, in Casa Ocupata sau in Omnibuz naratiunea este extrem de simpla si totusi reuseste sa-ti dea un fior pe sira spinarii atunci cand citesti aceste povestiri; in altele vedem elemente ciudate sau intunecate. Cea mai buna povestire (in opinia mea) este cea intitulata Cea de departe – similara tematic cu o alta povestire, Noaptea, întins pe spate – pe care o puteti citi aici.

Palatul Viselor

Ismail Kadare este un autor despre care am auzit destule lucruri de bine (nu doar “e tipul ala din Albania care scrie“). Imi este greu totusi sa incadrez Palatul Viselor intr-un singur gen – are atat elemente de realism magic (un Palat in care lucratorii interpreteaza visele), cat si elementele unei distopii despre un stat totalitar (acestia monitorizeaza visele unui imperiu in cautarea celor premonitorii care au legatura cu statul). Este deasemenea un roman despre luptele de putere dintr-un stat.

Palatul Viselor s-a nascut din necesitatea autorului de a creea un Iad (dupa cum spune el pe coperta). Intr-adevar, structura interioara a Palatului aduce cu ceva din Teatrul Magic al lui Hesse (din Lupul de Stepa), insa Iadul imbraca forma unui vis (sau cosmar) pe care il traieste personajul principal. Spre deosebire de proza lui Cortazar de exemplu, aici protagonistul (Mark-Alem) se afla deja trecut intr-o alta realitate in timp ce paseste pentru prima oara in curtea Tabir Saray-ului, ba chiar in doua randuri are impresia ca vede elemente din lumea reala ‘privindu-l’ cu ironie (scrisoarea de recomandare care arde intr-o soba).

Moartea lenta a Lucianei B.

Nu auzisem niciodata de Guillermo Martinez, asa ca am luat aceasta carte de pe raft mai mult sau mai putin la nimereala, fara sa stiu la ce sa ma astept (da, toate sunt extraordinare in textele de pe coperta).

Firul narativ e destul de simplu – povestea este vazuta din perspectiva unui scriitor argentinian de succes oarecum moderat, care primeste intr-o zi un telefon de la respectiva Luciana B., o tanara pe care o cunoscuse cu zece ani in urma. Scriitorul avusese un accident (mana rupta), asa ca a primit sfatul de a-si termina romanul la timp cu ajutorul unei fete, careia sa ii dicteze textul. Fata (Luciana B. – o studenta de 20 de ani) lucra deasemenea pentru Kloster, un scriitor mult mai apreciat decat naratorul povestirii.

Kloster era un fel de rock&roll writing superstar in Argentina, sau asa ceva, un individ ascuns care se arunca atat de adanc in febra scrisului, incat nimeni nu stia daca exista in realitate, dar care avea succes dupa succes cu ceea ce publica. Trebuie mentionat totusi ca acest Kloster scria in general romane politiste si ca era plecat din oras, ceea ce ii dadea Lucianei posibilitatea de a lucra cu naratorul nostru.

Everything is Illuminated

Autor: Jonathan Safran Foer

Avem una bucata roman necitit de multa vreme, nu din cauza parerilor impartite in legatura cu el, ci din cauza jumatatii de film pe care am vazut-o intr-o zi la HBO (pana cand m-am plictisit de tot). Film care ma punea in situatia de a aprecia calitatile actoricesti (inexistente) ale lui Elijah Wood in timp ce calatorea prin Ucraina intr-un Trabant in cautarea femeii care i-a salvat bunicul de nazisti. Daca adaugam si limbajul obositor al ghidului sau (Alex), deja incep sa-mi aduc aminte cat de rau m-am plictisit in acea jumatate de ora.

Daca privesc retrospectiv, cred ca puteam sa fac ceva mai productiv cu acel timp – sa dorm de exemplu, dar in realitate ma simteam prea naufragiat in fata televizorului ca sa il inchid.

Din moment ce luna asta nu am nimic mai interesant de facut (n-am unde sa calatoresc, iar setul doi de restante incepe prin august), am zis ca e cazul sa recuperez timpul pierdut citind mai mult decat am facut-o pana acum in acest an calendaristic minunat. Asa ca am pus intr-un final mana pe cartea lui Jonathan Safran Foer (si am si deschis-o), incercand sa nu-mi amintesc de subiectul din film.