Casa somnului este una din carticelele care au stat ceva vreme acumuland praf pe raftul bibliotecii mele, fara sa-mi dau seama ca printre paginile ei se afla o mica comoara. Nu cred ca exagerez cand spun ca romanul lui Jonathan Coe este o tesatura fascinanta si complicata, poate chiar un pic cam mult pentru binele sau.
Romanul surprinde povestile a patru personaje centrale si doar cateva secundare si totusi ramanem cu impresia unui amalgam de vieti si de trairi interioare, in parte datorita celor doua fluxuri temporale pe care se bazeaza autorul. Din punct de vedere structural, Coe face o treaba grozava, plasand capitolele cu numar impar in anii ‘83-’84, cand personajele isi traiesc ultimii ani de studentie, iar pe cele cu numar par cu 12 ani mai tarziu, cand aceste personaje reiau in mod curios si atipic vechile legaturi. Asadar capitolele fluctueaza de la un personaj la altul intr-un trecut si un prezent/viitor care ni se dezvaluie treptat.
Se pare ca autorii ultimelor carti pe care le-am citit urmaresc diverse ritmuri muzicale: Huxley creeaza relatii interdependente in vocile personajelor sale in Punct contrapunct, pe cand Ayala isi structureaza capitolele ca pe o opera simfonica. Jonathan Coe se ridica la acelasi nivel prin stil, trecand de la momente pure de amuzament la situatii sau ganduri de-a dreptul dramatice, structura ce aminteste de contrapunctul muzical.
Firul narativ tinde sa se complice pe sine insusi, raporturile trecut-prezent parand in unele momente artificiale, insa personajele sunt cat se poate de interesante, desi ridicole, si evident, toate legate cumva de problema somnului. Doctorul Dudden trece de la studentul pasionat la personajul obsedat de somn, pe care il vede ca pe o boala; Sarah Tudor – studenta care sufera de narcolepsie si care trece dintr-o relatie dificila catre una cu o alta femeie; Robert – infatuat de tanara Sarah pana la punctul in care ar face absolut orice de dragul ei; si Terry Worth, pasionatul de arta filmului, care devine insomniac cronic si ghinionist de elita.
Cu totii sufera insa de mai multe probleme decat ne dam seama in prima faza, devenind posibil personajele tragice ale unei farse.
Trebuie sa mentionam totusi alaturi de motivul somnului pe cel al nisipului – efemer si miscator. Robert construieste la un moment dat un castel de nisip, ceea ce o determina pe Sarah sa-i dea porecla Omul-nisipurilor: Sandman – cel care picura copiilor nisip in ochi seara, atunci cand sunt somnorosi; in acelasi timp – Sandman, schimbator si efemer intre trecut si prezent.
Alin


Mi se pare trist sa vad aceeasi carte a unui autor aparand in zece editii la zece edituri diferite (ultimul exemplu care imi vine in minte – Trei intr-o barca, de Jerome K. Jerome) in timp ce sunt atati autori cunoscuti peste hotare care nu-si gasesc locul la noi pe rafturi decat prin anticariate – daca ai noroc sa dai de ei.
Jorge Amado – Gabriela
Delirul Laurei Restrepo este inca una din acele cartulii pe care le-am luat la nimereala de pe raft in speranta ca o sa dau peste ceva interesant. Cand am inceput-o insa, stilul aproape ca m-a dat gata – nu exista aliniate sau dialog, este teribil de concentrat, si poate cel mai rau, autoarea trece de la persoana a III-a la persoana I (si invers) intr-o veselie, uneori in cadrul aceleiasi fraze. Din fericire am reusit sa trec de primele 50 de pagini si m-am obisnuit cat de cat cu stilul si cu trecerile de la un personaj la altul, iar in cele din urma povestea in sine nu este tocmai rea. Un profesor se intoarce dintr-o calatorie si isi gaseste nevasta cu mintile pierdute, iar tipul incearca sa inteleaga cum a ajuns in acel stadiu si cum sa o aduca inapoi la realitate.
Julio Cortazar – Bestiar
Ismail Kadare este un autor despre care am auzit destule lucruri de bine (nu doar “e tipul ala din Albania care scrie“). Imi este greu totusi sa incadrez Palatul Viselor intr-un singur gen – are atat elemente de realism magic (un Palat in care lucratorii interpreteaza visele), cat si elementele unei distopii despre un stat totalitar (acestia monitorizeaza visele unui imperiu in cautarea celor premonitorii care au legatura cu statul). Este deasemenea un roman despre luptele de putere dintr-un stat.
Nu auzisem niciodata de Guillermo Martinez, asa ca am luat aceasta carte de pe raft mai mult sau mai putin la nimereala, fara sa stiu la ce sa ma astept (da, toate sunt extraordinare in textele de pe coperta).

