Movie Stills

Rebecca (1940): O tanara frumoasa si impresionabila se trezeste intr-o viata lipsita de identitate dupa ce se casatoreste cu un vaduv bogat. Singura parte slaba a filmului o reprezinta poate obsesia lui Hitchcock de a filma totul pe platou.

 

Doubt (2008): Un duel de personalitati, intre o calugarita (Streep) si un preot (Hoffman) pe care il banuieste ca ar fi abuzat de un copil negru. Cele cinci nominalizari la Oscar nu au fost pe degeaba.

 

Blindness (2008): Imitatie extrem de palida a unei carti bune. Actori alesi prost si o scenografie care nu transmite nimic privitorului.

 

Woman in the Window (1944): O tipa frumoasa, un omor accidental si consecintele acestuia. Finalul mi-a cam stricat insa impresia generala pe care a creat-o acest film noir.

 

Gosford Park (2001): Desi are destule similaritati cu Regle du jeu, filmul lui Altman reuseste sa fie original si intr-un registru diferit, nu doar o imitatie britanica a unei excelente comedii franceze.

 

Becket (1964): Peter O’Toole in perioada lui cea mai buna (adica in tinerete). Aici interpreteaza rolul lui Henric al II-lea, rol pe care il va reinterpreta patru ani mai tarziu in The Lion in Winter.

Ascenseur pour l’echafaud (1958): Un film creat pentru coloana sonora (nu invers). Cadre lungi cu Jeanne Moreau mergand pe strazi, pe un fundal interpretat de Miles Davis. Un film in general impresionist, asa ca ii putem ierta micile scapari din actiune.

Alin

Les Diaboliques

Da! Iata un horror/thriller care s-ar incadra in orice top legat de filme. E clar ca un horror psihologic o sa fie intotdeauna peste unul in care mai toate personajele mor in feluri cat mai variate. Filmul lui Clouzot reuseste sa aiba insa o atmosfera greu de imitat de catre oricine.

Totul pare incarcat in acest film – strazile sunt mohorate, camerele sufocante, iar simplul fapt ca majoritatea actiunii se petrece intr-o scoala da povestii un aer si mai dramatic.
Totul pare bine ales pentru acest film – cu precadere Vera, sotia lui Clouzot, care joaca rolul nevestei directorului. Asadar nevasta directorului planuieste impreuna cu amanta acestuia crima care le-ar scapa pe amandoua de caracterul sau tiranic. Insa de la inceput vedem ca nimic nu e ceea ce pare in aceasta poveste.

Clouzot creeaza tensiune cu fiecare cadru, lumina, gest, sunet ori expresie, tensiune ce ramane in aer chiar si dupa deznodamantul teribil. In opinia mea, unul din filmele definitive ale genului. (Yep, ma tot uit la filme frantuzesti momentan).

Alin

Jules et Jim

In ultima vreme am vazut filme atat de rar incat as putea sa scriu despre fiecare (ceea ce si fac, se pare). Jules et Jim (1962) este un membru al curentului Nouvelle Vague din toate punctele de vedere, de la stilul narativ, la cadre, la still-photography si nu in ultimul rand, la poveste.

Un triunghi amoros cat se poate de ciudat, intre Jim – bon-vivantul francez, Jules – germanul nesigur si Catherine, cea care vrea mereu sa-si reinventeze conceptiile despre dragoste. Insa valul nou frantuzesc vorbeste tocmai despre caractere si situatii care nu se incadreaza in vreun tipar.

Truffaut zugraveste o poveste avangardista, atat prin personajul lui Jeanne Moreau cat si prin prietenia dintre Jules si Jim. Cinematografia este interesanta, desi nu lipsita de greseli – avem ocazia de a vedea cadre reale din primul razboi mondial, cateva momente interesante prin Paris. Per total, unul din filmele care definesc curentul Nouvelle Vague.

Mi-a placut mult cadrul de mai jos. Imi pare rau ca nu am gasit o imagine mai buna cu el, cand Jules si Catherine fac schimb de palarii.

Alin

La regle du jeu

Am fost in seara asta la cinema Elvira Popescu (langa Ambasada Franceza), care in mod intamplator a rulat un film frantuzesc, anume La regle du jeu al lui Jean Renoir.

Inainte sa intru in detalii vreau sa imi cer scuze ca nu am prea scris in ultima vreme (desi nu stiu cui fac chestia asta), am trecut printr-o pasa mai proasta si nu am avut chef de asa ceva. Cel putin pot sa-mi cer scuze lui Ameer ca nu i-am raspuns la tag (o sa fac si asta pana la urma, sper).

Revenind la pelicula, avem in fata o comedie/drama despre viata/moravurile burgeziei frantuzesti din perioada celui de-al doilea razboi mondial (sau inainte – filmul nu face referire la razboi). Ce-i drept, filmul se misca destul de greu la inceput pana cand avem in fata un cadru bine stabilit, si anume pana cand Renoir isi strange toate personajele la chateau.

Intalnim doua triunghiuri amoroase, primul format din Christine, sotul ei – marchizul (in acelasi timp gazda), André Jurieux – aviator inamorat de Christine si Octave – interpretat de Jean Renoir, asadar un patrat (?). Al doilea triunghi amoros are mai mult rolul de comic relief, avand-o ca principala interpreta pe camerista Lisette, care umbla de la un barbat la altul precum bate vantul (stim cu totii genul) – si pe Schumacher, sotul ei gelos care are mai mereu o pusca incarcata.

Sau un pistol, asa cum se vede in imagine (dreapta). Depinde de locatie.

Trebuie sa spun ca povestea centrala mi-a amintit de personajele din Philadelphia Story, unde in jurul lui Katharine Hepburn se roteau Cary Grant – fostul sot, John Howard – viitorul sot si Jimmy Stewart – ca sa fie totul mai amuzant. Ce-i drept, La regle du jeu are un final putin mai acid/dramatic decat filmele de la Hollywood de pe atunci, dar care reuseste sa transmita un mesaj in legatura cu moravurile burgheze.

Renoir a reusit sa creeze niste personaje/tipologii savuroase fara prea mare efort, iar filmul sau reuseste sa fie ironic fata de viata sociala si sa fie amuzant in acelasi timp.

Alin

Out of the Past (1947)

Out of the Past (aka duelul gropitelor din barbii) este inca un exemplu genial de film noir. Are cam tot ce ii trebuie: un (fost) detectiv, un trecut misterios, o femme fatale, un Kirk Douglas mai batran cu un an decat Mitchum, o atmosfera apasata si un final grozav.

Desi primele cadre par similare cu acea poveste a lui Viggo Mortensen in A History of Violence – omul care se ascunde de trecut, Jeff Bailey (Mitchum) isi exorcizeaza demonii si isi spune trecutul iubitei sale atunci cand isi da seama ca acesta l-a ajuns din urma.

Flashbackul pare sa duca spre un scenariu tipic: detectivul este platit bine de un mafiot (Douglas) sa o gaseasca pe Kathie (Jane Greer), care se presupune ca ar fi fugit cu 40 000 de dolari atunci cand l-a parasit. Ca orice detectiv bun, Mitchum o gaseste repede, se indragosteste de ea si cei doi se hotarasc sa fuga impreuna.

Evident, lucrurile nu merg atat de bine, iar cei doi se despart atunci cand Kathie omoara pe detectivul care ii urmarea. Povestea incepe insa abia atunci cand Bailey este de acord sa se intalneasca din nou cu Whit Sterling (Douglas), care il convinge sa-l ajute din nou cu o problema. De aici la capcane, tradari, promisiuni, urmariri si un final perfect pentru un film noir.

Detectivul jucat de Mitchum este oarecum unic. Daca vorbeam de personajul lui Dana Carvey in Laura in postura celui tacut si atent, sau de personajele lui Bogart, detectivul lui Mitchum este o forta a naturii. Rafinat atunci cand trebuie, violent atunci cand are nevoie, nu uita de cei care l-au inselat si nu da inapoi din fata situatiei in care este aruncat.
Asta, plus o replica ce il caracterizeaza asa cum trebuie:

Kathie: I don’t want to die.
Jeff: Neither do I, baby; but if I have to, I’ll die last.

Mitchum o sa ramana mereu pentru mine in aceasta lumina. Nu ca Powell din Night of the Hunter, urmarind cursul raului pana la capat; nici ca Max in Cape fear, ci pur si simplu ca un tip rau (dar bun).

Alin

The Best Years of our Lives

Vorbim despre un film aparut dupa razboi, un film care transmite multe prin scenele sale, un film care ne arata o parte din suferintele pe care le provoaca razboiul in general, chiar si la mii de kilometri distanta, dupa ce s-a sfarsit.

The Best Years of our Lives debuteaza cu imaginea a trei barbati care iau acelasi avion pentru a se intoarce acasa: un sergent de infanterie, un militar din fortele navale si un comandant din fortele aeriene. Toti trei asteapta cu emotie si cu teama momentul cand vor intra pe usa la casele lor si vor fi primiti de cei dragi, fiindca fiecare isi are de purtat propria drama: Homer si-a pierdut mainile in razboi, Al se teme ca nu isi va mai recunoaste familia la intoarcere, iar Fred nu stie ce la ce sa se astepte, din moment ce se insurase la putina vreme inainte de a pleca pe front.

Cu totii am vazut filme de razboi si filme despre suferintele provocate de razboi, insa de putine ori vedem realitatea postbelica atat de sincer prezentata. O vedem in tensiunea umerilor lui Homer, atunci cand calca pentru prima oara pe iarba din fata casei si isi tine rasuflarea pana cand este intampinat de familie, in ochii lui Al, care se teme sa-si cunoasca din nou familia, in cadrul in care Fred se urca in bombardierul dezafectat si isi aminteste de razboi. Atentia regizorului pentru detalii este incredibila, de la trairile interioare ale personajelor pana la atentia acordata fiecarui cadru.

Prestatiile actorilor mi s-au parut lipsite de cusur. Homer pare de la inceput cel mai puternic lovit de soarta, lipsit de maini, privit cu neincredere sau mila de toti cei din jur, insa iubit de catre logodnica sa. Al reprezinta omul intre doua varste, care este nevoit sa se acomodeze cu schimbarea, atat a lumii din jur, cat si a familiei sale. Milly (interpretata de Myrna Loy) este centrul acelei familii, si persoana prin care aceasta a ramas unita. Poate cea mai profunda drama este cea prin care trece Fred. Cel mai inalt rang dintre cei trei, decorat in timpul razboiului pentru curaj si pricepere, Fred se trezeste intr-o lume care nu mai are nevoie de el, care nu apreciaza abilitatile sale din timpul luptelor, si o nevasta care nu il cunoaste si care asteapta cu totul altceva de la el.  In cele din urma, Fred ajunge sa se plimbe intr-un centru de dezafectare al avioanelor de lupta, unde isi gaseste destinul legat de cel al bombardierelor: omul si masina sa de lupta asteapta sa fie retrasi fortat din activitate, insa destinele lor nu se sfarsesc aici.

Povestile celor trei veterani sunt legate inca din momentul in care au luptat in aceeasi batalie fara sa stie unul de celalalt, pana in scena din final,  la nunta lui Homer. Ramanem insa cu acea senzatie de autenticitate intre personaje, cu impresia ca relatiile dintre ele sunt cat se poate de naturale. De aceea cadrul de la final nu il prezinta pe Homer in centru, ci mai degraba pe Fred, singurul care mai trebuie sa isi gaseasca un loc in viitor.

Alin

Kiss my Shadow

Laura este un film sofisticat, si nu ma refer doar la personaje si la schimburile de replici dintre ele. Ca si film noir capteaza bine mare parte din elementele genului, povestea este metodic dezvoltata, desi intorsatura de situatii de la jumatate este oarecum previzibila. Laura este un gen diferit de femme fatale fata de filmele obisnuite cu detectivi, fiindca nu da in niciun moment impresia ca incearca sa seduca si ca totul ii vine in mod natural. Detectivul este genul tacut care observa totul in timp ce pare ca nu da atentie la nimic, iar Waldo este cumva in antiteza in postura aristocratului versat.

Atunci de ce mi s-a parut finalul in neconcordanta cu restul filmului?
Poate ca Waldo ar fi fost cel mai interesant personaj din scena daca finalul ar fi fost diferit. Cadrele finale prezinta un Waldo cu o pusca in mana si o privire dementa care nu au nicio legatura cu personajul de pana atunci si care probabil s-ar fi potrivit mai bine intr-un film in care sunt impuscati adolescenti americani printr-o padure.

Tot la filme punctez si Kind Hearts and Coronets, cu un Alec Guinness mult peste ceea ce vedem in ziua de azi cand un actor interpreteaza mai multe roluri, si anume: The Duke / The Banker / The Parson / The General / The Admiral / Young Ascoyne / Young Henry / Lady Agatha, sau pe scurt, The D’Ascoyne Family (asa cum putem vedea in intro credits).

Kind Hearts and Coronets este genul de film pe care mi-l doresc sa nu fie refacut niciodata datorita farmecului personajelor si a povestii, farmec ce nu ar putea fi recreat in ziua de azi (si nici nu ar trebui incercat).

La final: random picture of the day.

Alin

Slumdog Hollywood

In ceea ce urmeaza o sa incerc sa-mi expun calitatile de clarvazator pentru Oscarurile de la noapte si cine o sa le castige.

Lista intreaga o puteti viziona aici. Asadar,

Best performance by an actor in a leading role: Mickey Rourke (Wrestler) – ptr ca toata lumea il ridica in slavi

Best performance by an actor in a supporting role: Heath Ledger (Dark Knight) – desi ma intreb daca ar mai fi fost nominalizat daca nu murea saracul

Best performance by an actress in a leading role: Kate Winslet (Reader) – personal mi-a placut mai mult in Revolutionary Road. Anne Hathaway, go home!

Best performance by an actress in a supporting role: Taraji Henson (Benjamin Button) – e singura pe care am vazut-o oricum.

Best Achievement in Directing: Danny Boyle (Slumdog Millionaire)

Best Motion Picture: Slumdog Millionaire

Ceea ce duce la urmatoarea problema. Slumdog Millionaire e un film care demonstreaza Hollywood-ului (pentru a nu stiu cata oara) ca nu e nevoie de un actor ridicol de bine platit (sau mai multi) pentru ca pelicula sa aiba succes.

Desi mi se pare usor supra-apreciat, filmul este intr-adevar bun (mie imi aminteste putin de City of God din perspectiva sociala) – evident siropul gros de Bollywood se simte si aici la final si probabil filmul ar fi fost ceva mai realist daca (WARNING! – spoilers ahead):

-Relatia Latikai cu barosanul (Javed parca il chema) era una bazata pe banii lui si nu pe sugestia ca fata era sechestrata practic in casa la ala.

- Sus numitul Javed nu era personajul negativ tipic constant agresiv.

-Jamal nu ar fi castigat premiul cel mare – asta e partea cea mai importanta, pentru ca el intrase in concurs doar sa fie vazut de Latika la televizor – nu avea niciun interes real in bani.

-Cei drept, daca Jamal nu castiga, se punea apoi problema daca Latika mai fugea in lume cu un pusti lefter.

–End of Spoilers–

Revenind la ideea principala: in situatia in care criza financiara se face in mod normal simtita si in lumea de la Hollywood, oare producatorii de acolo incep sa se gandeasca daca merita sa investesti un onorariu enorm pentru niste actori care sunt inca foarte populari, cand nu ai garantia ca asta o sa-ti aduca un succes in box-office?

Si oare cand or sa-si dea seama ca povestea transmisa prin film este mai importanta decat aspectul ‘fancy’. Pe de alta parte, daca ar fi asa, filmele de genul Slumdog Millionaire nu ar mai fi apreciate astfel. Bravo lui Danny Boyle!

Alin

Why moviemaking sucks

Daca te-ai uitat recent pe lista de filme nou aparute si (cu mici exceptii) ai ramas cu impresia ca nu se prefigureaza nimic interesant la orizont, probabil nu esti singurul cu aceasta senzatie.

Nicio grija insa, oamenii din industria cinematografica isi muncesc din greu materia cenusie ca sa vina cu scenarii de mare potential pe piata. Cel mai elocvent exemplu a aparut de cand romanul lui Jane Austen, Mandrie si prejudecata, si-a depasit perioada de copyright, ceea ce inseamna ca orice papagal cu un pix in mana poate sa scrijeleasca ce vrea el pe text si sa-l lanseze ca lucrare proprie.

Ceea ce s-a si intamplat – un individ de care n-a auzit nimeni lanseaza in mai Pride and Prejudice and Zombies, cu o descriere tare elocventa:  “features the original text of Jane Austen’s beloved novel with all-new scenes of bone crunching zombie action.”

Daca totusi vi se pare amuzanta ideea de a transforma un roman clasic intr-o bascalie pe care sa o si comercializezi, luati in considerare faptul ca studiourile se bat acum pentru dreptul de a scoate un film dupa carte. Foarte frumos, nu?

Nu am citit Mandrie si prejudecata, de fapt nu am citit nimic de Jane Austen si probabil nu o sa o fac prea curand, insa ideea in sine ma oripileaza. Pe sistemul asta o sa incepem sa vedem filme dupa niste adaptari facute la bascalie, cartulii care in mod normal ar fi trebuit sa ramana in sertarele baietilor astia lipsiti de orice urma de imaginatie.

Iar daca ideea cu zombii nu vi s-a parut de ajuns, trei alti baieti de care nu a auzit nimeni (pentru ca la asa ceva trebuie sa munceasca mai multe minti luminate) au scris un scenariu intitulat Pride and Predator, pe care aparent l-au cumparat unii pe care ii cheama Rocket Pictures (iar daca intrati pe link o sa vedeti ca tot astia produc inca un film de genul asta – Gnomeo and Juliet…. nu-e asa ca e minunat?)

In caz ca treaba suna inca aiurea,  iata ce spune unul din baietii aia trei care s-au trezit din greseala cu pixuri in mana dupa ce au descoperit Mandrie si prejudecata prin biblioteca bunicii: “It felt like a fresh and funny way to blow apart the done-to-death Jane Austen genre by literally dropping this alien into the middle of a costume drama, where he stalks and slashes to horrific effect.” Dupa mine, genul asta de ‘idei’ sunt pentru Youtube, in niciun caz de facut filme adevarate, insa industria cinematografica nu inceteaza sa ma uimeasca.

Alin

The Pine-Scented Gang

Asa le sugerez baietilor de la Hollywood sa redenumeasca filmul asta, in caz ca se decid sa-i faca un remake. Sa sune cat mai artificial, cum e toata industria de la Hollywood. Dar nu vorbim despre asta acum, ci despre

Lavender Hill Mob (1951)

Avem aici un film scurt (1 ora si 17′) cu o premisa simpla (un functionar care planuieste sa fure masina de transport a bancii pentru care lucreaza) si sa nu uitam, un film vechi. Atunci de ce v-ati uita la el? Personal nu imi pasa daca va uitati sau nu (prea ocupati cu marile aparitii din ultima vreme presupun), dar ca sa dau totusi un raspuns la intrebare, este foarte simplu: Alec Guinness.

Probabil ca unii dintre voi va intrebati deja daca nu e cumva mosul ala care a jucat in filmele alea vechi cu Star Wars (pentru cei care va intrebati asta, am trei titluri pentru voi: Bridge on the River Kwai, Lawrence of Arabia si Dr Zhivago, you bastards!)
Dupa cum spuneam, filmul este o simpla comedie despre niste oameni care fura un camion cu aur si incearca sa-l transporte in Franta sub forma unor mici Turnuri Eiffel (aurul, nu camionul). Tocmai de aceea sunt momente in care Guinness pare prea bun pentru asa ceva. De fapt ar fi trebuit sa joace pe James Bond sau ceva de genul asta.

Structurat pe trei ’segmente’ ca un flashback al povestii lui Holland (Guinness), filmul se desfasoara cam asa: intai planurile facute de Holland, functionarul bancar si Pendlebury (Stanley Holloway), un mic artist, scena sumarizata potrivit prin exclamatia lui Pendlebury ‘Thank God Holland, we are both honest men’. In a doua si a treia parte avem furtul propriu zis si punerea in aplicare a planului de mutare a aurului in Franta, cu problemele aferente.

De remarcat aici sunt scenele premergatoare, cand Holland si Pendlebury isi gasesc (ca sa zicem asa) doi hoti profesionisti ca ajutoare. La fel de amuzanta este si scena dinspre final cand cei doi sunt urmariti de echipajele de politie de la expozitie. A da, si am mentionat ca Audrey Hepburn apare in film?
Este unul din primele sale roluri, avand atunci doar 22 de ani si inca doi ani pana la Roman Holiday.

Ce-i drept, filmul are si cateva momente mai putin bune – Stanley Holloway iti da uneori senzatia ca se straduieste prea mult sa ramana in pielea personajului sau, iar una sau doua scene de umor ar putea parea invechite.
Am spus ceva despre final? Bine, pentru asta trebuie sa-l vedeti si singuri.

Pentru incheiere, scena in care apare Audrey…puteam sa o sar cu totul pentru cei care doreau sa o descopere singuri, dar o pun aici, pentru ca pot.

Alin (The Rosewood Hill Bastard)