GPSTrack saturday

Vreo 40 de km parcursi pe traseul roz/mov (cu vreo 12 km prin padure).

 

Why leapsa?

Primit urmatoarea leapsa de la Anca.

1. Când ai început să scrii online? Pe blog am scris inca din septembrie 2006, insa interactiunea mea cu online-ul a inceput de prin 2005, sub forma unui mic site si (mai ales) pe un forum cvasi-literar. Alte vremuri.

2. Ce te motivează să scrii pe blog? Plictiseala. Nu stiu; as vrea sa cred ca pot sa influentez pe cineva in bine cu chestiile pe care le scriu aici, dar cred ca m-as minti frumos in cazul asta.

3. Cum reacţionezi la comentarii negative? Un comentariu negativ poate fi benefic atata timp cat are o idee constructiva in interior, altfel ar fi doar ‘hate mail’. Nu stiu, cred ca m-ar amuza putin hate mail, si sunt sigur ca mi-ar folosi niste pareri constructive, indiferent cum sunt ele, negative, pozitive..

4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit? Ha, asta e buna: primul instinct pe care l-am avut atunci cand am facut cont pe WordPress a pornit din ideea de a avea o lista online a cartilor pe care le citeam (pe vremea aia nu existau sau nu stiam eu sa existe site-uri gen Shelfari sau Goodreads). Banuiesc ca nu va asteptati la asta ca motivatie initiala.

5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll? Pai, astea care se vad; am o categorie speciala pentru blogurile de filme pe care le citesc mai des.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul? Asta nu mai stiu. Cred ca as putea spune ca sa nu am incredere in persoanele pe care le cunosc prin intermediul lui, insa treaba asta suna ca o ipocrizie, asa ca ma abtin de la idee.
Sper ca blogul asta m-a ajutat oarecum sa imi organizez ideile in scris, si poate ca scriind aici am ajuns sa imi formez mai bine gusturile si preferintele in anumite domenii.

7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău? E bine daca zic sa nu il sterg? OK, atunci, sa pot sa scriu aici inca pe atat.

8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog? Sa nu ma stearga din reader. Si sa imi mai lase comentarii din cand in cand (atunci cand au la ce, evident). Si sa am parte si de cititori noi pe aici. Deja ma intind…

Err, leapsa o preia cine doreste. Singura persoana pe care as vrea sa o nominalizez ar fi Irina, pentru ca i-am ignorat o leapsa acum ceva vreme si sper sa nu se fi suparat pe mine

Alin

The 39 Steps (Book, Movie, Play)

Banuiesc ca nu pot tocmai sa ma laud cu faptul ca 39 Steps a lui John Buchan (102 p) este singura carte pe care am reusit sa o citesc in ultimele trei luni. Cu toate astea, ma simt oarecum dator sa vorbesc putin despre tot ceea ce reprezinta acest titlu.
John Buchan a publicat The 39 Steps in 1915, si este probabil cel mai cunoscut titlu al sau. Autor de romane de suspans, succesul celor 39 de Trepte l-a facut pe Buchan sa scrie inca patru romane cu Richard Hannay ca protagonist.

Este exact genul clasic de roman de suspans – misterios insa nu teribil de complicat, cu un personaj obisnuit ce are de trecut prin tot felul de intamplari mai putin obisnuite. Richard Hannay este implicat fara sa vrea intr-un complot ce pune in pericol siguranta nationala (actiunea se desfasoara cu putin timp inaintea declansarii razboiului). Personajul care ii povesteste despre acest complot este asasinat in apartamentul lui Hannay, care trebuie sa fuga atat de politie cat si de spionii ucigasi, iar in acelasi timp sa caute o modalitate de dezlegare a acestei probleme in care a fost implicat.

La o analiza putin mai riguroasa cred ca oricine s-ar intreba de ce Hannay este urmarit de acesti spioni, iar pe parcurs mai intalnim o serie de discrepante in poveste, insa nu cred ca un roman de ‘actiune’ trebuie sa fie judecat prea mult in acest sens. Cursa lui Hannay prin Scotia are momentele sale interesante, insa finalul si dezlegarea acestui mister nu prea se ridica la nivelul desfasurarii actiunii.

Romanul lui John Buchan a fost adaptat de trei ori pentru marele ecran, cea mai cunoscuta varianta fiind cea a lui Hitchcock din 1935 (si se pare ca a fost anuntat un remake dupa filmul lui Hitchcock in 2011…of doamne). Hitch se afla inca in perioada sa britanica, iar succesul din ’34 cu The Man who knew too much i-a oferit ocazia de a ‘ataca’ un proiect la alegere. Acelasi Charles Bennet care a semnat scenariul pentru Man who knew too much a lucrat la aceasta adaptare, si cred ca a facut o treaba foarte buna.

Bennet a folosit din roman doar personajul Richard Hannay si premisa de la care pornesc aventurile sale prin Scotia. Scenariul este destul de original in tot ceea ce urmeaza, inclusiv deznodamantul. Hitchcock face o treaba grozava cu acest scenariu (omul acuzat pe nedrept este o tema recurenta in filmele sale). Actiunea este mai ‘light’, filmul introduce o serie de momente comice potrivite in cinematografie, iar dezlegarea misterului celor 39 de trepte este cat se poate de eleganta. Insa cel mai mult iese in evidenta geniul creativ al lui Hitch prin jocul de camera. El a vrut ca fiecare scena sa poata fi ‘exprimata’ ca un film in sine, iar trecerea de la o scena la alta capata intr-adevar un ritm excelent dupa prima jumatate.

La final cateva cuvinte despre piesa de teatru The 39 Steps, pe care am avut ocazia de a o viziona la inceputul anului la Nottara. Scenariul pentru aceasta piesa este adaptat direct dupa filmul lui Hitchcock, a fost scris de Patrick Barlow si este jucat in teatrele britanice de mai bine de cinci ani.
Evident, piesa este o adaptare comica, insa una extrem de fidela scenariului, toate scenele din film fiind prezente si aici. Trebuie sa spun ca nu am vazut la teatru foarte multe comedii, insa The 39 Steps a fost unul dintre cele mai amuzante spectacole pe care le-am vazut.
Citisem pe undeva o ‘recenzie’ la acest spectacol, scrisa de o tipa dezamagita total de umorul de ‘clasa a saptea’, de faptul ca nu exista cine stie ce recuzita si de faptul ca unii actori jucau mai multe roluri, in unele scene jucand chiar mai multe roluri in acelasi timp. Banuiesc ca persoana respectiva nu a inteles ca acestea sunt cateva din sursele de umor ale piesei, si ca dialogurile au fost foarte departe de termenul pueril (daca as putea i-as fi aratat ca piesa se joaca la fel si in Anglia).

Nu stiu daca piesa The 39 Steps mai ruleaza la noi, insa o recomand cu caldura (la fel ca si filmul lui Hitchcock).

Alin

Short Story About Books

 

Nu ar fi mare lucru de spus. Am fost astazi la targul de carte. Nimic iesit din comun, poate cu exceptia multor carti in franceza la un anumit stand (pacat ca nu auzisem de niciunul dintre scriitori). Mereu am senzatia ca nu se schimba mai nimic fata de anul precedent (ma refer la carti si/sau preturi, oferte). Surprinzator de multa lume pentru vineri la ora pranzului. Multi tineri (care probabil trebuiau sa fie pe la licee sau ceva, habar n-am). Am cumparat cateva carti, desi nu mai am nicio dispozitie fata de citit. Asta e, cam atat.

 

Alin

Heat-fest

Mai mult din porniri masochiste m-am deplasat ieri pana la Bookfest pe caldura de 35-36 de grade, decat din dorinta de a cumpara ceva anume. Asta pentru ca toate promotiile, reducerile si superofertele pe care le fac editurile la orice targ sunt mai mult ca sigur la fel ca si reducerile la comenzi online sau de pe la unele librarii.

Singurele edituri care m-au atras prin oferta au fost Humanitas (desi cam multe chestii comerciale anul asta) si Corint-Leda, care au o serie interesanta cu Leda Contemporan, pe care o gasiti si in librarii la acelasi pret. De la ei am luat Cat’s Eye de Atwood si Ragtime-ul lui Doctorow.

Restul cartilor din imagine (exceptie Lessing) au fost cumparate din libr. Humanitas la aceeasi oferta, asa ca intre noi fiind vorba, nu pierdeti mare lucru daca sariti peste Bookfest. Nemira a facut o “superoferta” cu pachetele lor promotionale, adica au legat mai multe carti cu o funda si au afisat frumos pretul total initial langa cel nou, mult mai bun aparent. Spre exemplu, seria Song of ice and fire a lui George Martin era la pretul promotional de 200 RON, in timp ce eu dadusem pe ele in original 35*5=175. Dar ce vrei, era la oferta. Curtea Veche mi se pare ca scoate carti pe banda rulanta, nu imi amintesc sa fi avut atatea titluri la ultimul targ. In general oferta foarte saraca la carti straine.
La Corint am prins o lansare amuzanta legata de Romania si comunism, unde prezentatorul era cat se poate de revoltat pe tineret fiindca habar n-are prin ce au trecut ei, ba mai mult, tinerii nici macar nu stiu cum se imbracau oamenii pe atunci. Vechea poveste, da-i asa ca merge, la final tineri, cumparati cartea pe care am lansat-o!

Dupa atatea edituri vizionate, am zis sa facem o plimbare si pana la Nautilus, care are reducere de 15% la carti pe durata Bookfestului. Din pacate titlurile de acolo mi se par cam scumpe, chiar si cu reducerea sus-numita.

Asa ca vreau sa intreb aici – voi de unde mai cumparati carti?

Also, carti cu pisica (sau invers).

Alin

No direction home

Cam despre asta este vorba atunci cand te afli intr-un turneu. Iar cand turneul se numeste “Neverending Tour”, ideea capata un nou sens. Spre exemplu, astazi Dylan va canta la Sofia, iar maine la Skopje, iar ritmul continua pana pe la inceputul lunii iulie. Asadar, ce tema ar putea avea un astfel de concert?

Din pacate, organizatorii nostri nu prea stiu care este diferenta intre folk-ul american si cel de la noi, lasand la o parte faptul ca ce a cantat Dylan este la fel de folk ca si ce au cantat cei de la Rolling Stones de exemplu. Nu am nimic cu Nicu Alifantis sau trupa Bucium (de care oricum nu auzisem pana ieri), insa nu intra in aceeasi categorie.

Mi-a placut  ideea de a asculta inceputul unui audiobook  inaintea concertului propriu-zis (in locul muzicii de fundal), iar On the Road de Kerouac cuprinde intreaga tematica a concertului lui Dylan. Stilul trupei care l-a acompaniat se dedica exclusiv pe “road songs”, iar melodiile gen Highway 61 sau Like a Rolling Stone se potrivesc de minune cu acel feeling.

M-a surprins insa numarul de spectatori. Dintre toate concertele in aer liber la care am fost in ultimii ani, aici mi s-a parut cea mai scazuta prezenta, fapt intarit si de biletele care se vindeau inca in ziua concertului, sau trecatorii care intrebau mirat pe doi politisti de unde a iesit atata lume pe strada.

Alin

Things i hated today – part I

Situatie 1:
Sa zicem ca te urci in metrou la o ora rezonabila a diminetii. A trecut fluxul de nebuni de la ora 7 si de la ora 8 si ceva, vagoanele nu sunt tocmai pline, dar nici goale si ai destul loc sa te plimbi de la un capat la altul daca ai chef. Te pozitionezi undeva in apropierea unei usi, te tii de bara, eventual citesti o reclama de pe peretele vagonului sau admiri harta Metrorex care apare mai peste tot. Asadar, esti cu spatele la culoarul de trecere (pentru ca te tii de bara), insa te gandesti ca ai destul loc in spatele tau sa treaca si un rinocer beat fara sa te atinga.
Asta pana in momentul in care simti un obiect (plasa de cumparaturi cu cartofi in ea, geanta, umbrela, carucior, geanta de voiaj etc) trimis cu precizie si forta in una din partile strategice ale piciorului tau (tendonul lui ahile, incheietura genunchiului). Te intorci sa vezi ce naiba s-a intamplat de te-a nimerit din plin (s-a umplut dintr-o data vagonul, a luat foc), doar ca sa vezi cum trece pe langa tine baba ratb.

Baba ratb (prescurtare pentru baba din transportul in comun): se intalneste in regiunile aglomerate ale transportului in comun (denumirea ratb se poate folosi si la alte mijloace, precum metroul). De obicei este mica de inaltime si usor cocosata, are in cap o basma care inlesneste vederea periferica, poarta de obicei intr-o mana o geanta masiva sau o plasa de cumparaturi (uneori pe amandoua), iar in cealalta o carticica cu Invataturile Preacuviosului Teolog Teodosie Teofil Ipsilant Omega – cu sectiune bonus de rugaciuni cantate. Baba ratb nu se va da la o parte, nu va privi atent in jur si in general va reactiona cu ostilitate la orice remarca adresata in timpul deplasarii mijlocului de transport. Sa aveti o zi buna!

Situatie 2:
Adresata iubitorilor de caini.
Oameni buni, vreau sa inteleg si eu scopul unei lese retractabile. Stiti voi la ce ma refer. O legi de zgarda cainelui, tii de maner, apesi un butonas si cainele poate sa o ia aiurea in ce directie vrea, atat cat ii permite firul lesei – si nu e o lesa adevarata, ci este doar un fir nenorocit (retineti detaliul, o sa revenim la idee). Din putinul pe care il stiu despre dresaj, pot sa spun sigur ca un caine intr-o astfel de ‘lesa’ nu poate fi dresat. Oamenii care fac lucrul asta, folosesc o lesa normala de lungime L=2 metri, confectionata din piele, sintetice si asa mai departe, care are scopul de a tine cainele langa tine pentru a putea fi controlat prin miscarile corpului dresorului. Cainele face o prostie, nicio problema, il tragi usor dar ferm de lesa, ii spui nu. Cainele invata.

Revenind la lesa cu firul incorporat. Cand lasi cainele ala sa o ia razna in ce directie vrea (nu stiu ce lungime au chestiile astea…5 metri, 10 metri, 15… nu prea ma intereseaza), pe langa faptul ca nu este langa tine (si deci nu ai un control exact asupra lui – presupunem ca nu este un caine dresat cu adevarat, altfel nu purta lesa), firul ala nenorocit poate sa puna probleme si altor oameni care nu au nicio vina!

Azi am dat o tura prin parc cu bicicleta. Dupa cum stiti, sambata noapte s-a trecut la ora de iarna, asa ca pe la ora cinci jumate – sase, este bezna. Motiv pentru care ma si indreptam catre iesirea din parc (am un far la bicicleta, dar nu ajuta chiar asa de mult). Ajung pe o alee mai prost luminata, dau sa trec pe langa doua batranici pe partea lor dreapta. Cea din stanga avea un catel langa ea, cea din dreapta avea un pechinez amarat care se plimba cu nasul in pamant pe marginea din dreapta a aleii, pe care il vazusem cu coada ochiului. Abia am apucat sa franez si sa opresc cat sa nu-i agat firul nenorocit care lega gatul cainelui de lesa babei. Pe intunericul ala era imposibil de vazut (il vazusem abia dupa ce am oprit). Evident, baba inlemnise, mai ales cand i-am spus ca era sa-i iau catelul la plimbare.
What’s there left to say…

Alin

O Shakespeare, where art thou?

Am fost acum vreo doua saptamani la TNB (prima data dupa o pauza foarte indelungata), unde am vazut piesa Edward al III-lea, in regia lui Alexandru Tocilescu si cu Ion Caramitru. Asadar, Shakespeare, o piesa celebra si distributie buna. Atunci care a fost problema si de ce am plecat de acolo cu un gust usor amar, desi actorii au fost aplaudati timp de aproape 5 minute?

Raspunsul este usor de ghicit in cele din urma: fiecare regizor are o viziune proprie asupra piesei pe care o pune in scena. Eu am gasit viziunea acestui regizor cam dezamagitoare.
Nu o sa povestesc piesa, pentru asta puteti citi de pe link-ul de mai sus, ci o sa pun in evidenta partile mai putin bune din ce am vazut.

In primul rand, muzica de ambianta porneste o data cu prima scena, in care soldatii englezi joaca rugby (interesanta idee, nu stiu cum incepe piesa originala), insa aceasta nu reuseste deloc sa te duca in atmosfera Angliei secolului al XIV-lea pentru simplul motiv ca este un fel de jazz ritmat. Imi place jazz-ul, dar nu are nicio legatura cu ceea ce am venit sa vad. In regula, sa trecem peste.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut mult prima parte: decorul este interesant, sunt cateva scene foarte amuzante, Caramitru isi joaca bine rolul ca regele Edward, dar si mai bine ca omul Edward, iar punctele slabe ale unor personaje sunt trecute cu vederea.

Cortina jos si asteptam cu nerabdare partea secunda a piesei. Aceasta vine si…dezamagire totala. Partea in care actiunea se muta in Franta, in care viziunea lui Shakespeare despre campania lui Edward este amestecata cu filme pe fundal: o scena cu niste distrugatoare din timpul Bataliei pentru Atlantic (??) in momentul luptei navale, niste animatii manga care apar atunci cand i se povesteste regelui batalia data de fiul sau (???) si apocalipticul trailer de joc video (cred ca era intro-ul de la Medieval Total War sau ceva de genul asta) pe un sonor oribil de puternic atunci cand se intalnesc cele doua armate (????!??!?!?!).

Din pacate, recenziile adresate spectacolului il ridica prea mult in slavi:

Tocilescu a ţesut spectacolul în jurul lui Caramitru, rege veritabil. „Eduard al III-lea” este un spectacol multimedia, puternic vizual, cu multe elemente care îţi atrag atenţia.

O piesă foarte bună, cu tot ce-i trebuie: regie ins­pirată, actori mari şi o scenografie care-ţi taie răsuflarea.

Asadar, avem un fond sonor de jazz, lupte navale si jocuri video ce aproape strica prestatia actorilor. Si totusi mi s-a parut ok per total, insa cred ca cine este interesat de acest spectacol ar trebui sa stie intai la ce sa se astepte.

Alin

anticipand gaudeamus

Ma gandeam sa fac o derulare a ultimelor carti pe care le-am citit in ultima vreme, insa mi-am dat seama ca trebuie sa fac un efort de memorie ca sa-mi amintesc cand am inceput o carte pe care am si terminat-o (acum o luna). Cum nu mai am flerul pentru lectura pe care il are Ama (care poate sa citeasca 4 carti concomitent, una din ele fiind Razboi si Pace), ar trebui sa incep sa ma ingrijorez.
Rezultatul imediat: de la o vreme recenziile care apar pe Bookblog in dreptul semnaturii mele sunt bazate pe niste amintiri (obscure) si nu pe citate exclusive din carti (sic).
Si cum incep sa raman fara subiecte amintite pentru posturile de saptamanile viitoare, ma simt obligat sa iau la analizat luna octombrie. Nu o sa incep sa ard gazul si sa insir o lista lunga de motive pentru care as fi putut sa dau admiterea la alta facultate , ci ma refer exclusiv la titluri de carti.

Book #1: Tropicul Cancerului – Henry Miller

(Ceva imi spune ca am gasit deja radacina putreda) E un roman pe care multi il considera una din cele mai importante capodopere literare ale secolului XX. Personal, cred ca a fost una din cele mai obositoare carti pe care le-am citit in 2007. Nu stiu de ce, poate pentru amestecatura de critica a societatii, autobiografie si reflectii personale, scrise intr-o maniera fluctuanta dpdv al folosirii liniei temporale, pe care numai prietenii si amanta probabil le-au inteles pe deplin. Incercarea de a fi socant mi se apre putin fortata, chiar la inceput el insusi recunoaste ca toate subiectele au fost scrise deja. Cum sa pari asadar original – scrie ceva care sa socheze lumea.
Am observat ca pe parcursul cartii face cateva referiri la Dostoievski; probabil a considerat ca stilul sau e asemanator cu realismul operei lui Dostoievski prin duritatea descrierilor. Insa la autorul rus, acestea nu fac scopul operei sale.
Exista ceva din atitudinea lui Miller si in descrierile lui Durrell, insa acesta din urma reuseste sa spuna (cu mult talent) o poveste in romanele sale (Durrell si Miller au fost prieteni).
Se poate sa ma insel in privinta lui Miller, insa eu cred in continuare ca se straduieste sa para spectaculos fara sa incerce sa dea nastere unui fir narativ.

Nook #2: Dubliners – James Joyce

Este de fapt un titlu pe care l-am inceput cu vreo 2 luni in urma. Dubliners este o colectie de povestiri scurte care portretizeaza viata orasului Dublin. Prin fraza precedenta am spus cam tot ceea ce era de spus despre carte.
In ultimul an am citit mai multe volume de proza scurta, iar Dubliners este cea mai ciudata dintre ele. Spun ciudata, pentru stilul curios al autorului, de a prezenta instantanee din vietile locuitorilor irlandezi. Povestirile nu au o concluzie sau o finalitate anume, pentru ca in general sunt lipsite de vreo intriga. E ca si cum Joyce s-ar plimba prin Dublin cu un dagherotip, imortalizand cateva momente (aparent lipsite de importanta) din vietile locuitorilor orasului. Ce-i drept, povestirile in intregul lor creeaza imaginea Dublinului pe care numai Joyce putea sa o capteze, insa (ca si alte titluri ale sale) nu e o carte usor de citit.

Book #3: ?

Am ajuns deja la capatul listei, asa ca nu exista book #3. In ultima vreme am ajuns sa ma ambitionez la carti de peste 800 de pagini (Don Quixote, Contele de Monte Cristo), pe care (dupa vreo 300 de pagini) le pun pe asteptare pentru lectura ulterioara.
Ultima idee care s-a nazarit a fost sa ma inteleg cu cineva si sa ne propunem unul altuia cate o carte de citit. Eu i-am propus El amor en los tiempos del colera, iar ea mi-a dat Anna Karenina (care in mod surprinzator are tot vreo 800 de pagini). Om vedea ce o iesi.

In lipsa de altceva de postat,
Alin

siab not so fun anymore

Am ajuns si pe la SIAB anul asta, nu ca as fi pierdut mare lucru daca il ratam. Ultima data am fost acum 2 ani, pe vremea cand se desfasura la Baneasa. Pozele pe care le am de atunci imi demonstreaza ca SIAB 2007 e destul de slab.

In afara de masinile in care m-am suit si acum doi ani, singurele atractii (pentru mine cel putin) au fost cele cateva modele aparute anul asta (nu o sa le insir aici – heh, Logan Pick-up, premiera mondiala cica). In mod evident, toate site-urile care vorbesc despre eveniment ridica in slavi fetele frumoase de la standuri. Parerea mea este ca au fost fie mai putine, fie mai apatice decat in 2005 (nu mi-au atras atentia decat vreo 2-3).

In plus, lipsa sectiunilor de tuning si de scule (si de ce nu, a standului Peugeot – nemultumiti de conditiile oferite) au cam dezamagit. De cozile interminabile in trafic pana la Otopeni nu o sa mentionez nimic.

Si cateva imagini, ptr efect:

Alin