Things i hated today – part I

Situatie 1:
Sa zicem ca te urci in metrou la o ora rezonabila a diminetii. A trecut fluxul de nebuni de la ora 7 si de la ora 8 si ceva, vagoanele nu sunt tocmai pline, dar nici goale si ai destul loc sa te plimbi de la un capat la altul daca ai chef. Te pozitionezi undeva in apropierea unei usi, te tii de bara, eventual citesti o reclama de pe peretele vagonului sau admiri harta Metrorex care apare mai peste tot. Asadar, esti cu spatele la culoarul de trecere (pentru ca te tii de bara), insa te gandesti ca ai destul loc in spatele tau sa treaca si un rinocer beat fara sa te atinga.
Asta pana in momentul in care simti un obiect (plasa de cumparaturi cu cartofi in ea, geanta, umbrela, carucior, geanta de voiaj etc) trimis cu precizie si forta in una din partile strategice ale piciorului tau (tendonul lui ahile, incheietura genunchiului). Te intorci sa vezi ce naiba s-a intamplat de te-a nimerit din plin (s-a umplut dintr-o data vagonul, a luat foc), doar ca sa vezi cum trece pe langa tine baba ratb.

Baba ratb (prescurtare pentru baba din transportul in comun): se intalneste in regiunile aglomerate ale transportului in comun (denumirea ratb se poate folosi si la alte mijloace, precum metroul). De obicei este mica de inaltime si usor cocosata, are in cap o basma care inlesneste vederea periferica, poarta de obicei intr-o mana o geanta masiva sau o plasa de cumparaturi (uneori pe amandoua), iar in cealalta o carticica cu Invataturile Preacuviosului Teolog Teodosie Teofil Ipsilant Omega – cu sectiune bonus de rugaciuni cantate. Baba ratb nu se va da la o parte, nu va privi atent in jur si in general va reactiona cu ostilitate la orice remarca adresata in timpul deplasarii mijlocului de transport. Sa aveti o zi buna!

Situatie 2:
Adresata iubitorilor de caini.
Oameni buni, vreau sa inteleg si eu scopul unei lese retractabile. Stiti voi la ce ma refer. O legi de zgarda cainelui, tii de maner, apesi un butonas si cainele poate sa o ia aiurea in ce directie vrea, atat cat ii permite firul lesei – si nu e o lesa adevarata, ci este doar un fir nenorocit (retineti detaliul, o sa revenim la idee). Din putinul pe care il stiu despre dresaj, pot sa spun sigur ca un caine intr-o astfel de ‘lesa’ nu poate fi dresat. Oamenii care fac lucrul asta, folosesc o lesa normala de lungime L=2 metri, confectionata din piele, sintetice si asa mai departe, care are scopul de a tine cainele langa tine pentru a putea fi controlat prin miscarile corpului dresorului. Cainele face o prostie, nicio problema, il tragi usor dar ferm de lesa, ii spui nu. Cainele invata.

Revenind la lesa cu firul incorporat. Cand lasi cainele ala sa o ia razna in ce directie vrea (nu stiu ce lungime au chestiile astea…5 metri, 10 metri, 15… nu prea ma intereseaza), pe langa faptul ca nu este langa tine (si deci nu ai un control exact asupra lui – presupunem ca nu este un caine dresat cu adevarat, altfel nu purta lesa), firul ala nenorocit poate sa puna probleme si altor oameni care nu au nicio vina!

Azi am dat o tura prin parc cu bicicleta. Dupa cum stiti, sambata noapte s-a trecut la ora de iarna, asa ca pe la ora cinci jumate – sase, este bezna. Motiv pentru care ma si indreptam catre iesirea din parc (am un far la bicicleta, dar nu ajuta chiar asa de mult). Ajung pe o alee mai prost luminata, dau sa trec pe langa doua batranici pe partea lor dreapta. Cea din stanga avea un catel langa ea, cea din dreapta avea un pechinez amarat care se plimba cu nasul in pamant pe marginea din dreapta a aleii, pe care il vazusem cu coada ochiului. Abia am apucat sa franez si sa opresc cat sa nu-i agat firul nenorocit care lega gatul cainelui de lesa babei. Pe intunericul ala era imposibil de vazut (il vazusem abia dupa ce am oprit). Evident, baba inlemnise, mai ales cand i-am spus ca era sa-i iau catelul la plimbare.
What’s there left to say…

Alin

O Shakespeare, where art thou?

Am fost acum vreo doua saptamani la TNB (prima data dupa o pauza foarte indelungata), unde am vazut piesa Edward al III-lea, in regia lui Alexandru Tocilescu si cu Ion Caramitru. Asadar, Shakespeare, o piesa celebra si distributie buna. Atunci care a fost problema si de ce am plecat de acolo cu un gust usor amar, desi actorii au fost aplaudati timp de aproape 5 minute?

Raspunsul este usor de ghicit in cele din urma: fiecare regizor are o viziune proprie asupra piesei pe care o pune in scena. Eu am gasit viziunea acestui regizor cam dezamagitoare.
Nu o sa povestesc piesa, pentru asta puteti citi de pe link-ul de mai sus, ci o sa pun in evidenta partile mai putin bune din ce am vazut.

In primul rand, muzica de ambianta porneste o data cu prima scena, in care soldatii englezi joaca rugby (interesanta idee, nu stiu cum incepe piesa originala), insa aceasta nu reuseste deloc sa te duca in atmosfera Angliei secolului al XIV-lea pentru simplul motiv ca este un fel de jazz ritmat. Imi place jazz-ul, dar nu are nicio legatura cu ceea ce am venit sa vad. In regula, sa trecem peste.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut mult prima parte: decorul este interesant, sunt cateva scene foarte amuzante, Caramitru isi joaca bine rolul ca regele Edward, dar si mai bine ca omul Edward, iar punctele slabe ale unor personaje sunt trecute cu vederea.

Cortina jos si asteptam cu nerabdare partea secunda a piesei. Aceasta vine si…dezamagire totala. Partea in care actiunea se muta in Franta, in care viziunea lui Shakespeare despre campania lui Edward este amestecata cu filme pe fundal: o scena cu niste distrugatoare din timpul Bataliei pentru Atlantic (??) in momentul luptei navale, niste animatii manga care apar atunci cand i se povesteste regelui batalia data de fiul sau (???) si apocalipticul trailer de joc video (cred ca era intro-ul de la Medieval Total War sau ceva de genul asta) pe un sonor oribil de puternic atunci cand se intalnesc cele doua armate (????!??!?!?!).

Din pacate, recenziile adresate spectacolului il ridica prea mult in slavi:

Tocilescu a ţesut spectacolul în jurul lui Caramitru, rege veritabil. „Eduard al III-lea” este un spectacol multimedia, puternic vizual, cu multe elemente care îţi atrag atenţia.

O piesă foarte bună, cu tot ce-i trebuie: regie ins­pirată, actori mari şi o scenografie care-ţi taie răsuflarea.

Asadar, avem un fond sonor de jazz, lupte navale si jocuri video ce aproape strica prestatia actorilor. Si totusi mi s-a parut ok per total, insa cred ca cine este interesat de acest spectacol ar trebui sa stie intai la ce sa se astepte.

Alin

anticipand gaudeamus

Ma gandeam sa fac o derulare a ultimelor carti pe care le-am citit in ultima vreme, insa mi-am dat seama ca trebuie sa fac un efort de memorie ca sa-mi amintesc cand am inceput o carte pe care am si terminat-o (acum o luna). Cum nu mai am flerul pentru lectura pe care il are Ama (care poate sa citeasca 4 carti concomitent, una din ele fiind Razboi si Pace), ar trebui sa incep sa ma ingrijorez.
Rezultatul imediat: de la o vreme recenziile care apar pe Bookblog in dreptul semnaturii mele sunt bazate pe niste amintiri (obscure) si nu pe citate exclusive din carti (sic).
Si cum incep sa raman fara subiecte amintite pentru posturile de saptamanile viitoare, ma simt obligat sa iau la analizat luna octombrie. Nu o sa incep sa ard gazul si sa insir o lista lunga de motive pentru care as fi putut sa dau admiterea la alta facultate , ci ma refer exclusiv la titluri de carti.

Book #1: Tropicul Cancerului – Henry Miller

(Ceva imi spune ca am gasit deja radacina putreda) E un roman pe care multi il considera una din cele mai importante capodopere literare ale secolului XX. Personal, cred ca a fost una din cele mai obositoare carti pe care le-am citit in 2007. Nu stiu de ce, poate pentru amestecatura de critica a societatii, autobiografie si reflectii personale, scrise intr-o maniera fluctuanta dpdv al folosirii liniei temporale, pe care numai prietenii si amanta probabil le-au inteles pe deplin. Incercarea de a fi socant mi se apre putin fortata, chiar la inceput el insusi recunoaste ca toate subiectele au fost scrise deja. Cum sa pari asadar original – scrie ceva care sa socheze lumea.
Am observat ca pe parcursul cartii face cateva referiri la Dostoievski; probabil a considerat ca stilul sau e asemanator cu realismul operei lui Dostoievski prin duritatea descrierilor. Insa la autorul rus, acestea nu fac scopul operei sale.
Exista ceva din atitudinea lui Miller si in descrierile lui Durrell, insa acesta din urma reuseste sa spuna (cu mult talent) o poveste in romanele sale (Durrell si Miller au fost prieteni).
Se poate sa ma insel in privinta lui Miller, insa eu cred in continuare ca se straduieste sa para spectaculos fara sa incerce sa dea nastere unui fir narativ.

Nook #2: Dubliners – James Joyce

Este de fapt un titlu pe care l-am inceput cu vreo 2 luni in urma. Dubliners este o colectie de povestiri scurte care portretizeaza viata orasului Dublin. Prin fraza precedenta am spus cam tot ceea ce era de spus despre carte.
In ultimul an am citit mai multe volume de proza scurta, iar Dubliners este cea mai ciudata dintre ele. Spun ciudata, pentru stilul curios al autorului, de a prezenta instantanee din vietile locuitorilor irlandezi. Povestirile nu au o concluzie sau o finalitate anume, pentru ca in general sunt lipsite de vreo intriga. E ca si cum Joyce s-ar plimba prin Dublin cu un dagherotip, imortalizand cateva momente (aparent lipsite de importanta) din vietile locuitorilor orasului. Ce-i drept, povestirile in intregul lor creeaza imaginea Dublinului pe care numai Joyce putea sa o capteze, insa (ca si alte titluri ale sale) nu e o carte usor de citit.

Book #3: ?

Am ajuns deja la capatul listei, asa ca nu exista book #3. In ultima vreme am ajuns sa ma ambitionez la carti de peste 800 de pagini (Don Quixote, Contele de Monte Cristo), pe care (dupa vreo 300 de pagini) le pun pe asteptare pentru lectura ulterioara.
Ultima idee care s-a nazarit a fost sa ma inteleg cu cineva si sa ne propunem unul altuia cate o carte de citit. Eu i-am propus El amor en los tiempos del colera, iar ea mi-a dat Anna Karenina (care in mod surprinzator are tot vreo 800 de pagini). Om vedea ce o iesi.

In lipsa de altceva de postat,
Alin

siab not so fun anymore

Am ajuns si pe la SIAB anul asta, nu ca as fi pierdut mare lucru daca il ratam. Ultima data am fost acum 2 ani, pe vremea cand se desfasura la Baneasa. Pozele pe care le am de atunci imi demonstreaza ca SIAB 2007 e destul de slab.

In afara de masinile in care m-am suit si acum doi ani, singurele atractii (pentru mine cel putin) au fost cele cateva modele aparute anul asta (nu o sa le insir aici – heh, Logan Pick-up, premiera mondiala cica). In mod evident, toate site-urile care vorbesc despre eveniment ridica in slavi fetele frumoase de la standuri. Parerea mea este ca au fost fie mai putine, fie mai apatice decat in 2005 (nu mi-au atras atentia decat vreo 2-3).

In plus, lipsa sectiunilor de tuning si de scule (si de ce nu, a standului Peugeot – nemultumiti de conditiile oferite) au cam dezamagit. De cozile interminabile in trafic pana la Otopeni nu o sa mentionez nimic.

Si cateva imagini, ptr efect:

Alin

simple lack of water

…din ciclul “in Bucuresti, daca tzeava nu vine la tine, tu poti sa te duci la tzeava, ca tot degeaba.”

Alin

m-am intors!

plin de vigoare si mai rau ca niciodata. povestiri, data viitoare cand scriu

Alin

i am leaving the country

Am furat cartea asta de la cineva si acum m-am hotarat sa fug impreuna cu ea in Mexico (sau in alta tara Sud-Americana cu femei frumoase si bere cu tequila).

Pana una alta va las aici in compania lui Cristi, care oricum nu posteaza (you lucky bastards!)

Alin

caut voce…

…preferabil feminina, care sa cante melodii in genul celei de mai jos, sau ca asta de aici sau aici.

Cine vrea sa vada mai exact despre ce este vorba poate sa-mi trimita mail – adresa se afla aici.

Alin

(my) brooklyn bridge

Uite ca am tot vorbit zilele astea despre imaginea de mai jos, fara vreo intentie din partea mea.

Acum, daca tot am deschis subiectul Brooklyn Bridge, sa spunem vreo 3 cuvinte (si sa nu uitam ca este unul din simbolurile New Yorkeze).

Brooklyn Bridge a fost cel mai mare pod suspendat la data punerii sale in functiune, in mai 1883. Acesta leaga Brooklyn de Manhattan peste East River, iar in 1964 a fost desemnat ca National Historic Landmark (ca mai toate constructiile din America mai vechi de 100 de ani).

Ca o curiozitate, la o saptamana dupa punerea sa in functiune a aparut zvonul ca podul se va prabusi, fapt care a generat o panica generala pe mijlocul podului, in urma careia au murit striviti 12 oameni (ceea ce spune multe despre frica americanilor de orice).

Cat despre imaginea de mai sus, fotografia a fost facuta din Fulton Park (cel putin asa cred – nu am fost niciodata acolo) in 2003. Este evident o imagine artistica. Pe mine m-a atras stilul de imagine de epoca (in prim-plan piciorul podului, de partea cealalta a raului se vad docurile si undeva in spate cladirile, iar individul de pe banca din fata privitor general ca si noi).

Alte imagini:

Brooklyn Bridge si Manhattan Bridge, 1916. Imaginea e grozava, prin felul in care se intensifica luminozitatea in plan superior astfel incat partea opusa a raului pare in ceata.

Si daca tot am vorbit despre New York, momentan citesc Winter’s Tale, de Mark Helprin. Cartea face parte din acea categorie care ridica orasul (in cazul asta, New York) la rangul de personaj. Ceea ce m-a surprins este faptul ca un scriitor american reuseste sa dea viata unei imagini realiste si nu idealizeaza orasul asa cum s-ar putea specula de la inceput.
Imaginea New Yorkului lui Helprin este aceea pictata in alb negru a unui oras in plina epoca de aur, la inceputul secolului XX, insa e o imagine in care descoperirile tehnologice alterneaza cu elemente ale orasului vechi (gastile din New York, intrarile in porturi etc).

“This was his first city he had ever seen that immediately spoke for itself, as if it had no people and were a system of empty canyons cutting across the desert in the west. The overwhelming mass of its architecture, in which time crossed and mixed, did not ask for attention shyly, like Paris or Copenhagen, but demanded it like a centurion barking orders. Great plumes of steam hundred stories tall, river traffic that ran a race to silver bays, and countless thousands of intersecting streets that sometimes would break away from the grid and soar over the rivers on the flight path of a high bridge, were merely the external signs of something deeper that was straining hard to be.”

Mark Helprin – Winter’s Tale

Alin

excuse me, where is the bookclub?

Din moment ce o mare parte din cei care intra pe blogul asta sunt fie redirectioanti de pe bookblog.ro, fie citesc frecvent si acea pagina, este posibil sa fi auzit deja de chestia cu clubul de carte. Ceea ce nu scrie acolo este ca am ales sa fiu unul din coordonatorii secreti (aia care nu primesc niciun cuvant de lauda vreodata) – motivele imi sunt momentan necunoscute si mie.

Pe scurt, saptamana asta se discuta despre Parfumul (Patrick Suskind), iar ideea generala ar fi ca fiecare zi a saptamanii va avea cel putin o tema/intrebare referitoare la carte. Pentru detalii intrati direct aici.

Oricine isi poate scrie parerile acolo, singura conditie este sa fi citit cartea (Oana – stiu ca tu ai citit-o…ma rog, una din Oanele care imi citesc blogul..cred ca stie ea care).
Cam atat.

Alin