despre ce nu s-a spus inainte de revelion

Ei na, si sa-l las pe Zak sa spuna ultimul cuvant? Nici vorba 😛
Cu toate ca ar trebui sa zic si eu ceva de cat de bun/rau a fost anu care aproape a trecut, imi voi exercita dreptul administrativ de a refuza, in mare parte pentru ca nu vreau sa-mi aduc aminte de unele ipostaze care se repeta intr-un ritm ametitor in mintea mea chiar si atunci cand nu am chef. In fine. Acest post nu este sponsorizat de ceai.

Uite, ca sa fac un flashback de moment, imi aduc aminte de concertul Depeche Mode la care am mers, intr-o perioada cand privighetoarea canta ziua si din halbe curgea miere. Alte vremuri trecute.

Daca am realizat ceva anu asta? In afara de Not sober in Dublin (numele de formatie, care nu este inca definitivat) ?
Pai…Poate ca ar trebui sa incep cu planul profesional, cariera studenteasca si alte prostii de care nu sunt mandru, deci de care o sa refuz din nou sa discut. Al doilea plan care ar fi trebuit sa vina imediat dupa cel profesional nici nu va fi pomenit aici.

Asa ca mai ramane timpul meu liber de discutat. Pot spune cu un oarecare semn de satisfactie ca anul asta m-am reapucat incet-incet de scris (dupa o pauza de aproximativ un an de zile). Spre sfarsitul anului am facut tot posibilul sa reincep sa citesc pana ma uita Dumnezeu undeva, dar din pacate ghidusia asta mi-a mers de-abia de prin decembrie (pentru mai multe lamuriri vezi lista mea aici). Spre final pot spune cu mandrie ca l-am asimilat pe finu (zak) in majoritatea hobby-urilor mele, de la cross-checking pe ringul de hochei pana la Marquez, sau de la Football Manager (despre care n-a mai apucat sa scrie ceva pentru ca stie cine e mai bun la povestea asta) pana la formatia mentionata anterior.
La randul lui, Zak m-a prins cu chestii de la bookblog (vezi linkul din partea dreapta) la James Morrison (despre care o sa apara aici un articol in viitor).
Nu in ultimul rand, ca o culminatie a timpului meu liber si al lui zak, a aparut blogul asta care, daca nu ai dat din intamplare de el in timp ce cautai zodiacuri sau sfaturi in dragoste, s-ar putea chiar sa-ti placa.

Planuri pentru anul nou? Am invatat sa nu mai am asteptari sau planuri.

Planuri de revelion? Am vazut reclama aia la Pro tv unde se invarteau toti ametitii facandu-se ca danseaza si toti manelistii care vor incalzi sufletele maselor de romani prin simpla lor prezenta pe sticla si in difuzoare.
Daca ar fi sa ma uit la televizor de anul nou ar trebui sa fiu prea beat ca sa-mi pese (cu sau fara sticla de vodka mentionata in postul de mai jos…probabil cu ea), insa sper ca nu se va ajunge aici.

Nu mai am multe de zis, asa ca va urez sa ne vedem si la anul la fel de fericiti si cu aceeasi concluzie:

Advertisements

despre starea tuturor lucrurilor (inainte de revelion)

Vorbeam cu Fostblade acum cateva zile despre faptul ca ar trebui sa facem ceva sa aducem mai multi vizitatori pe site. Spread the word and all that. Mi-a spus sa scriu ceva despre James Morrison, sau poate sa fac o recenzie la o carte pe care am citit-o. Desigur eram prea ocupat mancand cozonac, band bere si jucand Football Manager, ca sa scriu ceva ce ar putea sa fie chiar interesant. Dar din moment ce acesta este ultimul meu post pe acest an m-am gandit sa le fac pe toate odata.

Da, sunt ambitios azi. Faptul ca e 5:45 AM nu ajuta cu nimic situatia.

A fost un an destul de bun, in mare parte. Am trecut de bac si am intrat exact la facultatea la care vroiam, ceea ce arata ca sistemul educational roman a dat gres. Mai pe la finalul anului am dat de niste drame serioase, ca altfel nu se putea. Pot sa zic ca in doar cateva luni mi-am pierdut mare parte din hobbyuri. A inceput cand pur si simplu nu am mai vrut sa ma joc jocuri video (in afara de ocazionalul NHL pe net cu finu, unde deja am atins statut de jucatori internationali faimosi), dar gasisem lucruri mai interesante.
Dupa ce m-am trezit intr-o dupa-amiaza friguroasa (era chiar de Mos Nicolae) cu inima franta si visurile tandari mi-am pierdut pe rand abilitatea de a mai scrie sau rabdarea de a mai citi. Cred ca singurul lucru care m-a tinut pe linia de plutire a fost alcoolul.

De aceea acest post doreste sa multumeasca alcoolului, cauza si solutia tuturor problemelor. Pot sa spun ca am baut cam orice, de la bere, la vin, la whisky, si chiar la sticla aceea de vodka pe care am cumparat-o intr-o noapte cand eram beat, am aruncat-o in camara si am uitat de ea deoarece doar mirosul ei ma face sa vreau sa ma inscriu la Alcoolicii Anonimi.
Ce poate sa fie mai bine decat sa te faci praf in timp ce privesti cum pe geam cad primii fulgi de nea? Sa joci Football Manager desigur, dar o sa ajung si la asta in curand.
Lucrul tragic e ca in momentul scrierii acestui post nu mai am nici un strop de alcool in casa, in afara de acea sticla de vodka pe care nu am reusit sa o termin nici in cele mai nebanuite culmi ale betiilor mele orgiastice.
Acest post este sponsorizat de ceai.

Sunt mandru sa spun ca lucrurile s-au intors inapoi pe fagasul lor normal. M-am apucat sa citesc din nou, desi nu ce trebuie pentru la facultate (alea le las pana in ultima clipa, in stilul meu caracteristic), desi nu cu foarte mult spor. M-am apucat sa scriu din nou, desi beletristica merge destul de greu si articolele mele sunt scrise in mare parte pentru amuzament(ul meu).
Desi sunt destul de mandru de articolul acesta de pe bookblog, in care fac o restrospectiva a cartilor pe care le-am citit anul acesta.
De asemenea incerc sa ma apuc iar de jocuri video, dar si asta merge greu.

Cel mai nou si incitant lucru la care pot sa ma gandesc este formatia de rock pe care am infiintat-o cu finul meu (sau el a infiintat-o cu mine), si care momentan nu are nume dar eu ma gandeam la ceva in genul Not sober in Dublin. Fiti cu ochii pe scena muzicala, nu stiti niciodata cand o sa ne vedeti la atomic OTV.

Daca tot am intrat in sfera muzicala as dori sa vorbesc cateva clipe despre cel mai bun album muzical pe care l-am ascultat anul acesta. E vorba despre James Morrison – Undiscovered.
Pe scurt Morrison are vocea unui batran negru de optzeci de ani prinsa in trupul unui englez de douazeci, ceea ce il face un cantaret soul de exceptie, si pana acum spala dube sau ceva in genul asta.
Ma gandeam ca de asta nu o sa aiba Not sober in Dublin un succes fulminant, pentru ca nici eu nici finu nu am avut cine stie ce slujbe ciudate in trecut (eu am scris totusi o data pentru o revista de jocuri video care a dat faliment, ceea ce e destul de ciudat, si chiar infricosator, in sine).
Revenind la Morrison, albumul sau de debut este foarte bun, si ma tem ca viitorul album nu poate sa fie decat mai prost, din motive pe care o sa le aflati cand chiar o sa-i scriu o recenzie.

Undeva in articolul meu de pe bookblog (la care am dat un link mai sus si sunt sigur ca nu l-ati citit – mai aveti o sansa acum) ma plangeam despre romanul Kafka pe malul marii, care poate fi descris foarte plastic ca un caz de “vrei porno, rezulta horror”, sau invers.

De aceea m-am gandit sa ma intorc catre origini si sa citesc Pinball,1973, al doilea roman al lui Murakami (pe primul nu l-am gasit :sadface:). Citindu-l am realizat ca acest roman s-ar putea sa fie chintesenta tuturor temelor si motivelor prezente in opera lui Murakami, ceea ce este paradoxal deoarece l-a scris de abia la inceputul carierei.
Romanul a fost tradus doar o singura data in engleza, acum vreo doua decenii, si tiparit in cantitati destul de reduse, de aceea nu e usor de gasit. Dar merita pe deplin, deoarece dupa cum spune si naratorul: This is a novel about pinball. Actiunea il are in centru pe acelasi narator apatic, fumator inrait si observator detasat, prins ocazional in momente profunde de introspectie. Eroul lucreaza ca traducator la propria firma, traieste intr-un apartament cu doua gemene pe care nu le poate diferentia intre ele, si este obsedat de o masina de pinball, la care facuse un high-score in tinerete.
Pe celalalt plan narativ se afla The Rat, care trece printr-o relatie stranie cu o femeie. Nu prea am ce sa explic aici, as putea la fel de bine explica un concert de muzica clasica.
Scurt si genial, Pinball, 1973 mi-a redat increderea in Murakami si de asemenea m-a facut sa realizez ca am citit prea multe de el si ar trebui sa trec la altceva.

Si ce altceva daca nu Football Manager 2007(link).

Dar din pacate imi cade capul pe tastatura de somn, asa ca o sa ma duc sa ma culc.

Serios.

Nu ma duc sa ma joc Football Manager.

Ma culc.

Noapte buna si ne vedem la anul.

Pandora: The Lazarus Effect

Daca tot am scris despre prima carte din seria asta, si cum nu vreau sa las o treaba neterminata, am de gand sa zic cate ceva si despre celelalte doua carti. Aici Efectul Lazar.
Dupa ce am fost introdusi in universul Pandoran prin Incidentul Iisus (despre care poti sa citesti aici), Frank Herbert continua sa dezvolte acest univers meticulos creat, care la prima vedere pare atat de similar cu planeta Dune, dar despre care nu se poate spune ca exista o legatura stricta.

In cele cateva sute de ani de haos care au urmat Incidentului Iisus, planeta si locuitorii ei au avut de suferit de pe urma schimbarii. Nava a parasit orbita, lasand in urma mitul ei si credinta din oameni. Disparitia algelor a dus la un colaps care a generat scufundarea maselor de pamant, iar intreaga suprafata planetara este acoperita de ape. Celelalte specii au fost nevoite sa se adapteze. La fel si omenirea.

Oamenii s-au divizat in doua comunitati. Pe de o parte se afla Insularii – rezultatele experimentelor genetice intreprinse de catre Jesus Lewis, un personaj dilematic si cu o incarcatura simbolistica deosebita, din Incidentul Iisus (am mentionat pana acum de el?)
Acesti mutanti traiesc pe niste insule organice care plutesc pe suprafata oceanului planetar si au reusit sa-si creeze din materie organica majoritatea lucrurilor necesare supravieturii. Ei au ramas totusi o comunitate saraca ce se confrunta constant cu pericolele Pandorane.
Cea de-a doua comunitate umana este cea a Tritonilor. Acestia traiesc in orase subacvatice si au un oarecare dispret fata de diformitatile mutantilor, cu toate ca Tritonii vor accepta Insulari care au mutatii insesizabile.

Situatia intre cele doua comunitati nu sta prea grozav, mai ales ca Tritonii planuiesc sa readuca algele in oceane si sa se foloseasca de ajutorul acestora pentru ridicarea maselor de pamant din adancurile marii. Chiar daca acest lucru pare bun pentru toata lumea, uscatul reprezinta un pericol mortal pentru uriasele insule plutitoare. Daca adaugam si sentimentele si culturile contradictorii dintre cele doua grupuri, atunci totul poate deveni un conflict pentru supravietuire.

Cele doua civilizatii vor trebui sa gaseasca calea pentru intelegere inainte de a se inalta catre Nava si misterele pe care le-a lasat pe orbita si nu numai.
Implicatiile religioase sunt vii si in aceasta carte in care mitul lui Noe este ridicat in stele, Frank Herbert reuseste sa incarce fiecare titlu din serie cu o simbolistica puternica.
Nu spun cine va juca rolul lui Lazar din povestea biblica, insa va voi dezvalui faptul ca Efectul Lazar mi s-a parut o carte mai bine structurata si mai incitanta decat Incidentul Iisus. Intr-un fel, Herbert pare sa fi pregatit scena pentru Efectul Lazar si ceea ce urmeaza.

Despre cum sa nu zici nimic in cat mai multe feluri

Se intampla deseori sa ai ceva atat de important de zis tocmai atunci cand nimeni nu pare interesat de ceea ce vrei sa spui. E ca atunci cand personajul principal dintr-un film (in general cel mult mediocru) descopera ca nu il asculta nimeni pentru ca de fapt nici macar nu exista si nici el macar nu stie cand a disparut si cum s-a intamplat o astfel de nenorocire.

Deci iti vine sa faci orice ca sa primesti putina atentie (doar cat sa spui ceea ce ai de zis, nimic mai mult), de la a lovi pe cineva cu o crosa de hochei pana la unele gesturi cu adevarat dramatice, cum ar fi sa recunosti sincer si fara teama in fata cuiva ca te-ai lasa umilit in feluri de nedescris de fosta prietena la care inca tii de fapt si care chiar daca te-a lasat fara prea multe regrete, tot ramane o problema destul de mare in memoria ta afectiva.

Si chiar daca ai intentiona sa faci asta, nu o vei face, ci vei prefera sa apelezi la alte metode. Spre exemplu psihologia inversa. Daca te inchizi in tine si faci toata seara pe suparatul, e logic ca cineva sa se prinda ca ceva nu e in regula si sa se simta atat de prost sau vinovat incat sa vrea sa rezolve problema in cauza. Asadar, toate eforturile persoanei respective de a scoate din tine ceea ce vroiai initial sa spui se vor dovedi la fel de inutile ca incercarea de doborare a recordului mondial de a numara berile consumate la o conventie de motociclisti de la un pub cu aceeasi tema, deci nu vei reusi sa spui ceea ce aveai de gand.

O alta incercare de receptionare a atentiei ce se deosebeste radical de cea anterioara prin metoda sa de abordare, prin simplul fapt ca e verbal violenta dar are acelasi rezultat, e aceea de a aborda un subiect aparent inofensiv care sa duca la totala si irevocabila enervare a persoanei cu care vrei sa discuti. Spre exemplu, sa spui despre minunata aventura de a umple butoiul cu varza pentru sarbatorile de iarna de la tara, pas cu pas, intr-un detaliu dureros de profund si plictisitor. Daca nu, merge intotdeauna povestea aia cu bobina electrica, pentru ca la final sa-ti impui punctul de vedere printr-o concluzie pe care n-o mai intelege nimeni.

Binenteles, paragraful anterior nu mai se aplica atunci cand esti ignorat cu desavarsire de cineva. Si normal ca nici mesajele luminoase, fumigene, scrise, citite, cantate, tzopaite sau comestibile nu au vreun efect, asa ca nu-ti ramane decat sa faci ceva cu totul stupid si regretabil, cum ar fi sa dai o replica sincera care sa primeasca niste priviri serioase si reci cu care ai putea sa faci craciunul inzapezit la tropice. Si acum, ca ai toata atentia pe care o doreai…mai stii ce era atat de important de zis?

Jarvis Cocker – Jarvis

Ma indoiesc ca ati auzit de Jarvis Cocker, pentru ca pana acum o luna nici eu nu stiam cine e si ce face. Dar daca sunteti cei mai mari fani ai lui/il iubiti la nebunie/nu puteti trai fara, el imi pare rau.

S-ar putea sa fi auzit totusi de Pulp, formatia lui, care canta un pop-rock influentat de disco, inca din 1978. Istoria formatiei e destul de tragica totusi, pentru ca pana prin 1991 nu au avut nici un fel de succes. Totusi nu s-au lasat descurajati si au continuat, versurile lui Jarvis alunecand vertiginos spre tragic si problemele clasei muncitoare, in timp ce membrii formatiei impodobeau scena cu hartie igienica.
Dar in 1992 lanseaza Do You Remember the First Time?, si deodata Jarvis apare la televizor din orice pozitie. Britpop-ul decoleaza ca o racheta spatiala, si totul se naruie glorios prin 1996. In 2002 cei de la Pulp iau o pauza, si Jarvis canta intr-o formatie numita Relaxed Muscle, impreuna cu colegul lui Richard Hawley.

In 2006 Jarvis lanseaza Running the World, pe internet, melodie care mai tarziu avea sa apara pe OST-ul filmului Children of Men, ocazie cu care aveam sa aflu si eu de muzician. Running the World e mai mult o refulare sociala decat o melodie pop, deoarece dupa cum spun si versurile: “Bluntly put, in the fewest of words:/ Cunts are still running the world”.

Din acel moment lumea a intrat in trepidatie, banuind ca Jarvis ar putea sa scoata un album solo, si nu au trepidat degeaba.
Pe 13 noiembrie Jarvis Cocker a lansat albumul sau de debut solo, numit simplu Jarvis, sau The Jarvis Cocker Record. Din pacate istoria sumbra a formatiei Pulp se pare ca nu-l paraseste pe artist, albumul oprindu-se undeva pe la mijlocurilor topurilor britanice, inainte sa dispara cu totul. Ceea ce este pacat pentru ca avem de-aface cu unul dintre cele mai bune albume ale acestui an.

Marea revenire nu incepe foarte promitator, instrumentalul neremarcabil The Loss Adjuster (Excerpt 1) fiind urmat de Don’t Let Him Waste Your Time, cantec pe care Jarvis l-a scris pentru albumul lui Nancy Sinatra din 2004. Din pacate e un cantec mult mai potrivit pentru Sinatra decat pentru Cocker, si desi nu e rau, nu e chiar un inceput remarcabil.

Dar toate aceste lucruri devin neimportante odata ce incepe a treia melodie. Black Magic suna ca ceva ce ar fi cantat Lou Reed in vremurile de glorie ale celor de la Velvet Underground. O chitara electrica foarte agresiva, clopote pe fundal, si un refren clasic in stil “Yeah yeah yeah” duc melodia undeva in epoca de glorie a rock ‘n roll-ului. “Black magic that blows your mind away/ And takes it somewhere that you want to stay”

Heavy Weather e o metafora foarte frumoasa (“Stormy weather always makes me think of you /And watch out ’cause the storm is coming through”). Disney Time e o intoarcere nostalgica in timp alaturi de un pian trist, iar Fat Children un cantec despre revolta sociala si violenta in randul tinerilor.

Baby’s Coming Back to Me incepe cu o zi insorita, copii care se joaca si radioul care canta piesa lui favorita. Totul e perfect mai putin lipsa iubitei lui, Baby, a carui intoarcere e
asteptata in refren. Doar ca pe masura ce cantecul merge inainte devine dureros de clar ca Baby nu se mai intoarce.

I Will Kill Again e o intoarcere la clasicul Pulp, la versurile despre problemele clasei muncitoare si moartea tuturor iluziilor. “Don’t believe me if I claim to be your friend, coz given half the chance I know that I will kill again.”

Quantum Theory vorbeste despre un univers paralel, in care romanticul deziluzionat isi cauta refugiul. “Somewhere everyone is happy, somewhere fish do not have bones/ somewhere gravity cannot reach us anymore, somewhere you are not alone”.
Si dupa douazeci de minute de tacere descoperim si Running the World, care vine sa salveze albumul, desi nu este nevoie.

Desi are mari sanse sa te deprime, Jarvis probabil este unul dintre cele mai bune albume ale acestui an, Jarvis Cocker reimpunandu-se ca un poet genial si un muzician talentat. Este unul dintre cele mai bune albume ale acestui an, si eu unul ma bucur ca nu l-am ratat.

Cristi Mitran scrie recenzii muzicale foarte proaste, dar asta nu ar trebui sa va impiedice sa cumparati acest album

A trai pentru a-ti povesti viata


Pentru ca o carte de memorii sa inglobeze mai mult decat suma partilor vietii autorului este necesar un suflet de artist. Un artist ca Marquez, pentru care cel mai important lucru este insusi procesul de creatie, are darul de a transforma o carte de memorii intr-o lucrare euforica a insusirilor, sentimentelor si trairilor care l-au condus pe calea de a deveni un adevarat artist.

Gabriel Garcia Marquez foloseste in acest prim volum de memorii notiunea de memorie amintita. Aceasta trece evenimentele traite prin sufletul scriitorului ca printr-un polizor, pentru a le evoca sub semnul povestirii.
Stilul ales recreeaza in acest volum momentele din primii ani ai vietii pana in perioada tineretii care i-au ajutat sa descopere si sa-si defineasca vocatia creatoare.

Vivir para contarla este mai mult decat o relatare de evenimente si amintiri aranjate intr-o carte. Marquez afirma inca prin motto-ul de la inceput ca viata nu este cea pe care ai trait-o, ci este aceea pe care iti amintesti ca ai trait-o. Timpul are darul de a deforma realitatea, care preia o aura mitica o data ce este vazuta prin ceata anilor.
Astfel autorul oscileaza in fluxul rememorarii, facand amestecuri intre amintiri diferite, ceea ce si da lucrarii stilul ei special.

De-a lungul acestui volum, artistul ne conduce prin universul unei copilarii emotionante, dezvaluind geneza si simbolurile din cateva dintre cele mai importante lucrari ale sale, precum Un veac de singuratate sau Dragostea in vremea holerei.
Stilul inconfundabil si spiritul creator al artistului se transpun in paginile memoriilor pentru a defini pe scriitor: “vocatia artistica, cea mai misterioasa dintre toate, careia ii consacri viata intreaga fara sa astepti nimic de la ea”.

Acest volum nu este destinat doar celor care indragesc scrierile lui Marquez. De la cititorul boem care doreste sa vada o piesa de viata pana la cel care vrea sa afle ce anume defineste un scriitor, Vivir para contarla nu va dezamagi.
Acest recenzor a fost placut surprins de motivele traite care se regasesc ulterior in operele artistului, si profund miscat de drumul parcurs pana acolo.

Generalul in labirintul sau

Oamenii isi petrec viata in labirinturi. Daca scapa de acolo si nu gasesc alt labirint, isi construiesc unul.
Suntem ceea ce face viata din noi si niciodata nu putem fi vazuti de altii asa cum ne-am dori. Generalul isi dadea seama, la final, ca visurile si durerile sale se apropie de sfarsit, fapt care il facu sa se intrebe cum naiba o sa mai iasa din labirintul asta.

Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, pe scurt Simon Bolivar a fost unul din cei mai mari generali ai Americii de Sud, cel care a instaurat independenta fata de Spania in Bolivia, Panama, Columbia, Ecuador, Peru si Venezuela.
Vazut drept un adevarat eliberator in aceste tari, Bolivar si-a urmat visul si destinul, acela de a realiza o confederatie de state care sa inglobeze intreg continentul sud-american. Situatiile politice l-au determinat sa-si realizeze visul, acela de a vedea o America unificata, prin a deveni dictatorul acesteia. Doi ani mai tarziu avea sa renunte la presedentie pentru a pleca intr-un exil in Europa. A murit bolnav de tuberculoza inainte de a parasi America de Sud.

Marquez pune in scena ultimele luni de viata ale generalului Simon Bolivar si calatoria acestuia pe fluviul Magdalena pana la Cartagena, de unde urma sa porneasca in exil.
Alaturi de realitatea istorica bine cunoscuta, Marquez dezvolta firul vietii a omului Bolivar, care in ultima sa calatorie rememoreaza pe parcurs intreaga sa aventura prin America de Sud.

Renuntand la dictatura pe care o impusese din pricina presiunilor si a urii populatiei, generalul este puternic umanizat datorita traseului sortii sale. La numai douazeci de ani isi pierduse sotia, eveniment dramatic care a generat, in mare masura, viata sa prin America de Sud. Marea putere sta in forta iubirii, spuse el. Nu s-a recasatorit niciodata.
Vaduvit de visurile unei Americi unificate, Bolivar a parasit puterea in plina dizgratie, bolnav si urat de oamenii pe care i-a eliberat si pentru care a vrut sa realizeze o soarta mai buna.

Trairile, ambitiile, gandurile, amintirile si suferintele Generalului se converg impreuna in drumul sau catre trecerea in nefiinta, iar omul va vedea atunci labirintul pe care acestea l-au creat in jurul sau.
Gabriel Garcia Marquez si-a dorit si a reusit sa portretizeze ultima calatorie a generalului Simon Bolivar pe fluviul Magdalena, realizand o lucrare in care istoria se completeaza cu fictiunea pentru a da viata destinului celui mai celebru general din America Latina.