sunt plecat in oras

Imi intrerup studiile mele foarte importante la literatura pentru a va aduce acest psot la fel de important. Asta pentru ca nu pot sa concep ca primul post de pe blog sa se refere la o carte, deci ceva chiar folositor. Daca nu ati primit memo-ul inca, internetul este pentru pornografie si warez.

Asa ca sa nu va mai prind cu dinastea. That shit rots your brain.

Dupa cum se observa, am supravietuit examenul meu de sambata. S-ar putea spune chiar ca l-am trecut cu brio, ceea ce presupun ca poate fi doar bine pentru mine. Imbatat de succesul meu m-am decis sa ma imbat si efectiv, nu doar metaforic.

Cum nu am reusit sa conving pe nimeni de la mine din facultate sa-si piarda o noapte intreaga in oras, si apoi o zi intreaga revenindu-si dupa o mahmureala ce avea sa intre in legenda, am apelat la prieteni din alte facultati. Mai precis cea de matematica, unde toata lumea stie ca nu se face nimic, niciodata (la fel ca la litere de altfel).

*

Stateam in statia lui 300 de la Victoriei si Tavi intarzia al naibii de mult. De fapt eu ajunsesem al naibii de devreme. Asa ca nu am putut decat sa astept. Nu aveam iPod-ul la mine, pentru ca riscam sa-l pierd. Am probleme destul de mari sa-mi amintesc unde l-am pus cand sunt treaz, dapamai dupa ce am consumat cantitati inexprimabile de alcool. Oricum dracia nu mergea prea bine. Cateodata paraia casca stanga, cateodata cea dreapta. Si cateodata urmam sfatul lui Finu, si dadeam bobarnace la casti pana mergeau din nou. Cateodata functiona, cateodata nu.

Stand acolo si urmarind autobuzele cum vin si pleaca, am scris o poveste despre un student care face detonatoare de bombe din iPod-uri. Pe o foaie din capul meu, pe care apoi am pierdut-o. As incerca s-o rescriu dar am uitat mare parte din detaliile tehnice despre cum se deschide unul (nu are suruburi daca nu ati observat – cel putin nu generatiile noi), sau cum sunt puse firele inauntru. Asa ca o sa renunt la ea cu totul. Poate cand apare noul iPhone…

Era 18:40 si de data asta Tavi chiar intarzia. Regula generala e ca poti sa astepti un prieten fix cinci minute. Daca nu vine in cinci minute poti sa pleci, si el nu-ti poate reprosa ascest lucru. Daca astepti cumva o tipa regula spune ca poti sa astepti cinci minute, si apoi cate un minut pentru fiecare punct din nivelul ei de “hotness”, pe o scara de la unu la zece. Deci maxim ar cam fi cincisprezece minute, desi daca dai zece prea usor oricarei tipe inseamna ca nu esti un tip prea serios. Daca chiar te intalnesti doar cu tipe de zece atunci lasa-ma sa-ti iau o bere cand ne vedem data viitoare.

Tavi a aparut in cele din urma, purtand un tricou pe care scria “Alcoolul ucide incet. Nu-i nimic, nu ma grabesc”, pe care-l primise din partea unor colegi. Si cand ma gandesc ca colegii (mai bine zis colegele) mele mi-au dat de ziua mea o lumanare si un calendar… Am nevoie de colegi noi, dar macar compensez prin faptul ca prietenii mei imi iau lucruri ca Passion (sau “Chestia aia de orbeste ma!” in cuvintele lui taica-miu) si crose de hockey.

Ne-am urcat intr-un autobuz ce mergea spre Romana, desi nici unul dintre noi nu avea bilet sau abonament. Daca credeti ca asta inseamna sa traiesti periculos atunci nu l-ati vazut pe Tavi traversand blvd. Magheru fix prin mijlocul intersectiei, printre un suvoi de masini. Bine ca nu a incercat s-o faca atunci cand era beat, dar important e ca i-a reusit destul de bine cand era treaz (eu pariasem bani buni pe autobuz dar motocicleta a fost cel mai aproape sa-l loveasca).

Am ajuns intr-un bar in care nu am mai fost din clasa a opta cred, pe undeva prin spate pe la Cibernetica. Stiu ce va ganditi, ca sunt o persoana grozava pt ca ma duceam in baruri inca din clasa a opta, dar sincer nu e mare realizare. Iti trebuie doar ambitie. Partea grozava era ca barul nu se schimbase deloc. Cred ca si scrumierele erau aceleasi. Nu fumez dar sunt obisnuit sa stau langa oameni care fac asta, de aceea o camera intreaga de oameni care fumeaza e cam ca o briza calda de vara pe malul marii pentru mine.

La televizorul de pe perete era olimpiada de sarituri cu schiuri. Un sport al naibii de periculos.

Am inceput sa vorbim despre de toate, spunand cu randul intamplari care pot sa fie descrise doar drept “grozave”. Aceasta este una dintre ele:

*

– Eram in camera lui Alin, din caminul ala din Lacul Tei. In fine, am baut cat am baut si pe la trei noaptea Alin a adormit, iar eu si Simona (prietena lui – n.r.) ne-am gandit sa cautam alt bairam.

Tavi povestea asta fumand de zor dintr-un pachet de Malboro (dinala tare, nu prostiile pe care le fumati voi) si golind sticle de tuborg. Eu il ascultam incercand sa nu ma innec cu berea de ras, din cand in cand aruncand o privire la televizorul de deasupra capului sau, unde oameni cu schiuri sareau o suta si ceva de metri.

-Am coborat de la opt pana la sase, si pe o usa era lipita o hartie:

“Imprimanta noastra a plecat pe taramuri mai bune. Va rugam lasati donatii sa luam alta.”

Asa ca m-am dus inapoi in camera, am luat o scobitoare, o coala de hartie si niste aracet, si am indoit foaia lipind-o cu scobitoarea de cealalta foaie, facand un fel de buzunar. Dupa aia am pus zece mii acolo si am plecat mai departe.

-Pana la urma am ajuns la o usa de unde se auzea muzica, asa ca am inceput sa batem in usa. Dupa cinci minute chiar a deschis cineva. Era un tip de vreo doi metri, in chiloti.

“E bairam aici?” am intrebat eu.

“Nu, dar puteti sa intrati daca vreti.”

Am intrat si am aflat ca el se pregatea sa plece la cinci. Avea tren la sase fara douazeci, sau ceva in genul asta. Ne-a dat tuica dinaia de tara. In fine, la cinci si ceva a plecat si noi ne-am dus inapoi in camera. Dar cred ca inainte sa plece ala a vorbit cu alt tip din camin, si tipu ala a dat mass pe messenger sau ceva, ca a doua seara am dat noi bairam la Alin si venea lumea sa ne intrebe daca voi sunteti aia care cautau bairam azi noapte prin camin. A fost destul de grozav.

*

Am ras amandoi si am mai golit o sticla de bere.

-Ce s-a intamplat cu foaia aia de hartie pe care ai lipit-o de usa?

-Ah… nu stiu.

-Ar fi fost misto sa vada lumea ca-i o bancnota de zece mii acolo, si sa puna si ei bani. Si pana la urma sa se stranga destul pentru o imprimanta noua.

-Da, a ras el, si am ras si eu pentru ca mi-am imaginat toata treaba din nou.

La televizor un schior cadea direct in cap. Am ras si am zis ca e un sport periculos. A doua zi aveam sa aflu ca tipul e in coma si nu are mari sanse sa supravietuiasca. M-am simtit prost.

*

Nu o sa spun ce s-a intamplat in continuare, poate pentru ca pastrez materialul pentru noua mea nuvela. Sau poate ca nu. In orice caz, m-am trezit a doua zi la doua si nu eram prea sigur cum am ajuns acasa. Pana sa-mi dau seama se facuse sase, iar omleta si paharelul de tuica nu prea facusera mahmureala sa dispara. Am renuntat la orice tentativa de a mai invata ceva pentru examenul de marti, si mi-am luat chitara, hotarat sa invat sa cant perfect “Enjoy the silence”. Nu stiu cat de bine am reusit, poate o sa pun un video cand imi iau un webcam sau vine finu cu mobilul pe aici.

Heh, inapoi la studiile mele foarte importante…

Da.

Advertisements

Despre dragoste si alti demoni


Despre dragoste si alti demoni face parte din categoria romanelor scurte ale lui Marquez care au iesit la lumina in ultimii ani, si care au fost criticate oarecum datorita scaderii progresive a numarului de pagini ale fiecaruia.

Ceea ce nu are insa nici o legatura cu numarul de pagini este povestea in sine, inspirata dintr-o relatare adevarata si transformata prin realism magic in fluxul incarcat si pe alocuri tragic al unei povesti de dragoste nerealizabile.

Fundalul realist al povestii se regaseste in prefata, unde autorul ne face relatarea stirii gazetaresti pe care acesta trebuia sa o faca la o manastire din Columbia. Acolo a asistat la scoaterea ramasitelor lumesti ale unei tinere, Sierva Maria de Todos Los Angeles, a carei podoaba capilara masura peste douazeci de metri lungime.
Pe baza acestui substrat, Marquez dezvolta o poveste pe care o situeaza undeva la jumatatea secolului al XVIII-lea.

Sierva Maria este singurul copil al lui Don Ygnacio si al Bernardei, fapt care nu o avantajeaza pe tanara, intrucat ambii parinti nu stiu sa se descurce deloc in aceasta postura. Fiind adesea ignorata, micuta Sierva isi petrece timpul in compania sclavilor negri care muncesc la mosia tatalui.
Aceasta situatie face ca atunci cand Sierva Maria este muscata de un caine nimeni sa nu afle de acest eveniment decat dupa ce se vorbeste despre turbarea animalului.

Incercand sa isi salveze fata si dand vina pe ideea unei turbari inexistente pentru faptul ca nu isi intelege copilul, Don Ygnacio isi duce fata la o manastire pentru a o exorciza de demonii care ar fi intrat in ea o data cu muscatura blestemata.
Sierva Maria este neinteleasa in continuare si la manastire, unde maicile sunt convinse ca fata este posedata, pana cand este trimis preotul Cayetano Delaura sa o exorcizeze. Acesta se indragosteste cu repeziciune de ea si devine aproape singurul care incearca sa ii desluseasca misterul si magia.

Dragostea, dorinta, credinta, nebunia, sentimentul de pierdere si durerea se imbina intr-un cadru care face ca acestea sa se lege pana cand nu mai pot fi deosebite cu siguranta unele de celelalte. Gabriel Garcia Marquez reuseste sa raspunda cu stil intrebarii referitoare la care parte din om este mai demonica: trupul sau sufletul?

Am auzit multa lume spunand despre aceasta carte ca nu se ridica la nivelul capodoperelor lui Marquez, cum ar fi Un veac de singuratate sau Toamna Patriarhului.
In memoriile sale, Marquez a spus ca nu a avut o teama mai mare decat aceea de a realiza o opera al carei nivel sa nu il mai poata ajunge vreodata prin alta. In mod oarecum paradoxal, acest lucru s-a intamplat prin romanul Un veac de singuratate.
Cu toate acestea, Despre dragoste si alti demoni este scrisa in cel mai traditional stil marquezian, ce transforma realitatea si o imbraca in haine de poveste, despre o dragoste dulce-amara, despre abandonari, despre neintelegere si despre ingeri si demoni.

weather control

Vine o furtuna.

Si nu sunt catusi de putin metaforic. Uitati-va pe geam.
E genul de vreme care ma face sa fiu bucuros ca nu trebuie sa plec din casa azi, chiar daca asta inseamna ca trebuie sa invat toate cursurile din acest semenestru, pentru un examen pus foarte convenabil maine (sambata) dimineata.

Dar macar nu trebuie sa ies afara unde am sanse mari sa fiu lovit de o vaca sau o combina zburatoare. Crazy fucking weather we’re having.

Scriu asta in intervalul dintre dusul meu de la ora cinci si barbieritul de la la ora sase.
E 5:47, sa vedem cat pot sa scriu pana la fix.

Nu ma barbieresc pentru ca simt nevoia, ci pentru ca nu vreau sa pic examenul de maine. Vedeti, intr-o serie cu 100 de fete si 10 baieti, trebuie sa arat prezentabil.
Imi place barba mea, desi nu poate fi numita chiar barba pentru ca nu o las niciodata sa ajunga prea mare. E mai degraba niste par facial care-mi umbreste putin barbia si gatul. Mi-am facut o poza in oglinda, cu mobilul, si as pune-o aici doar ca nu am un cablu de date.

M-am dus odata sa-mi cumpar un cablu de date, si un tip de treizeci de ani cu burta mi-a spus ca nu au dar o sa aduca peste saptama.
-Si cat costa?
-1 milion.
-… Aha.
Sa fiu al naibii daca o sa dau un milion pe un cablu care merge doar cu un singur telefon (motorola V620), ca sa scot de pe el poze la o rezoltie de 640×480.

Mai devreme pe cand incercam sa invat am simtit nevoia sa beau o bere, de parca daca nu as fi baut una in acel moment lumea s-ar fi sfarsit si eu as fi ramas mereu cu musca pe caciula. Nu am facut-o pentru ca trebuia sa ma concentrez pe acele foi trase la xerox prost (pentru ca nu am fost la cursuri cam tot semestrul, deoarece ma ocupam cu… alte lucruri… si cand am ramas fara “alte lucruri” de facut tot nu m-am dus deoarece nu suportam sa acult pe cineva cum vorbeste doua ore despre ceva ce nu ma interesa).

5:55

In Padurea Norveagiana, a lui Murakami, personajul principal isi aminteste o intreaga poveste de dragoste in clipa in care aterizeaza pe un aeroport din Germania si aude melodia Norwegian Wood a celor de la Beatles. In termeni literari acest lucru se numeste “fluxul memoriei afective”, si este folosita preponderent in romanul modern.

Sau chiar in viata de zi cu zi.

Da, si voi puteti folosi fluxul memoriei afective pentru a genera o stare unica de anxietate, oricand doriti (cititi instructiunile de pe pachet).
Cel putin asta am facut eu, mai mult sau mai putin intentionat. De fapt a fost oarecum un proces invers. Cred ca stresul examenului de maine (e mai mult un stres subconstient pentru ca nu prea ma gandesc la el) a generat o stare de anxietate (minora), care la randul ei a generat o stare de anxietate (majora) cauzata de fapt de toate acele emotii pe care le tot reprim din decembrie incoace.

5:59

fuck

M-am intalnit ieri in metrou cu un prieten, deoarece pentru asta sunt prietenii. Sa apara in metrou cand nu te astepti. Nu-l mai vazusem de vreo doua luni, si am petrecut ceva timp pe o banca din fata blocului meu vorbind despre aventurile noastre amoroase.
A ramas ca mergem sa ne facem praf dupa examenul de maine.

6:00

Da, vine o furtuna.

rocking the fuck out

Am facut niste teste pe net azi.

Finu, despre care nu m-am indoit niciodata ca are rock’n roll adevarat in suflet, a obtinut ceva in genul:


You Are an Indie Rocker!


You are in it for the love of the music…
And you couldn’t care less about being signed by a big label.

You’re all about loving and supporting music – not commercial success.

You may not have the fame and glory, but you have complete control of your career.

What Kind of Rocker Are You?

Cat despre mine:


You Are a Freedom Rocker!


You’re stuck in the 70s – for better or worse
Crazy hair, pot soaked clothes, and tons of groupiesYour kind showed the world how to rock

Is that freedom rock?… Well turn it up man!

What Kind of Rocker Are You?

Deci daca ne-am face o formatie ar fi THE BEST THING EVER.
Stai, am facut asta deja.
Hmm…

music round-up; 12012007

Sesiunea nu incepe chiar saptamana viitoare, dar asta nu ma impiedica sa am examene aproape in fiecare zi, asa ca scriu asta cand ar trebui de fapt sa fac complet altceva. In loc de o recenzie la un album intreg o sa scriu mai putin despre mai multe albume pe care le-am ascultat saptamana aceasta, pe ipodul meu care devine deja neincapator.

TV on the Radio – Return to cookie mountain (2006)
Ce-i drept, am luat albumul inainte de anul nou, si inca il mai ascult, pentru ca tot nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Sunetul se indreapta mai mult spre rockul experimental, folosind intens sintetizatoarele si chitari electrice cu mult distort in piese ca Playhouses sau Hours. Basul castiga adesea in fata riffurilor de chitara, si foarte multe din piese sunt bazate pe repetarea anumitor segmente muzicale.

David Sitek spunea intr-un interviu ca “I’m allergic to guitar solos for the most part, because I just picture this guy with a leather sleeveless jacket playing a flying V in the air. I just think that the whole idea of repetition is more inviting.”, si intr-un fel sunt de acord cu el.

Chitara suna foarte bine totusi in Wolf Like Me, piesa care se aproprie cel mai mult de un rock mai traditional. David Bowie face o aparitie in melodia Province. Blues from down here si Snakes and Martyrs se aproprie mai mult de blues, si au versuri foarte bine scrise, care tind chiar spre poetic.

E un album destul de greu de iubit de la prima ascultare, deoarece cuvintele sunt adesea acoperite de volumul muzicii. Dar odata ce asculti mai atent cuvinte ca “Beneath the cigarrettes and sugar shit of alchol breath/ I can taste the ocean on your tongue/ remember when we sat on the side walk/ of your cold block/ against the wall/ under the stars/ talking about love meaning/ Well, I wasn’t dreaming/ I meant every word”, sau “Your blues ain’t like my blues / and why would they be” lucrurile incep sa capete sens.

Return to Cookie Mountain creeaza o balanta fragila intre hipnotic si exploziv, si vorbeste despre atat de multe lucruri incat cred ca o sa-l mai ascult ceva vreme de acum incolo.

Yeah Yeah Yeahs – Fever to tell (2003)
Nu am avut destul timp sa acult asta, probabil pentru ca nu pot sa ma dezlipesc de TV on the Radio, asa ca ma vad nevoit doar sa arat cu degetul si sa spun ascultati asta, ca milioane de alti bloggeri.

In mod ironic David Sitek de la TV on the Radio a lucrat cu cei de la Yeah Yeah Yeahs, desi vorbim de doua formatii destul de diferite. Yeah Yeah Yeahs activeaza undeva in sfera indie rock, si soundul lor nu este atat de incarcat ca al celor de la TV on the Radio (nici nu ar prea avea cum deoarece vorbim de o formatie cu trei membri).

De fapt soundul de pe acest album e relativ curat, un mix intre rock/punk, versuri de blues si ceva influente retro. Ma temeam ca ar putea sa fie ciudat doar pentru a fi ciudat, asa cum fac multe alte formatii, dar munca lui Zinner cu chitara are un echilibru bun intre un sunet de rock clasic si momente de experiment.

Imi place foarte mult vocea lui Karen O, pentru ca e… aproape perfecta, si se potriveste atat de bine cu linia melodica. Versurile variaza de la indraznete (“I’ll take you out boy / So stuck up / I’d Wish you’d stick to me/ Flesh ripped off/ Raaaawr” in Rich) la hipnotice (“Wait, they don’t love you like I love you;” in Maps).

Dupa cum am spus nu prea am avut timp sa ascult destul acest album, si vreau neaparat sa-l aud si pe cel din 2006 (Show me your bones). Asa ca o sa insist si intr-o zi cu soare poate o sa incerc sa scriu recenzii adevarate la toate albumele pe care le-am ascultat zilele astea. Yeah Yeah Yeahs au ajuns oricum pe undeva prin topul formatiilor mele preferate.

The Stone Roses – The Very Best of The Stone Roses (2002)
Nici aici nu stau prea bine, pentru ca este vorba despre un album de 15 piese, pe care am inceput sa-l ascult de abia aseara. Dar cateva piese mi-au mers direct la suflet, trezind spiritul rock ‘n roll-ului ce salasluieste acolo si cerand sa fie ascultate toata noaptea, pana la epuizare.

The Stone Roses e poate cea mai proeminenta formatie din era “Madchester”, care avea sa influenteze apoi alte formatii definitorii pentru britpop, ca Oasis. De fapt Liam Gallagher a fost inspirat sa devina un star rock dupa ce l-a vazut pe Ian Brown intr-un concert din 1988.

Imi place foarte mult combinatia dintre versuri si sunetul rockului clasic care le insoteste.
Made of stone combina “Sometimes I fantasise/ When the streets are cold and lonely/ And the cars they burn below me/ Dont these times fill your eyes” cu riffuri de chitara excelente, lucru care m-a facut sa ascult melodia pe repeat cateva ore bune.

Love spreads are un intro cu o chitara la fel de bine pusa in valoare, si un refren ca “Let me put you in the picture, let me show you what I mean / The messiah is my sister, aint no king man, shes my queen”, sau chiar un clasic “Yeah,yeah,yeah”.

What the world is waiting for are de asemenea un sunet clasic, si un final genial: Stop the world – I’m getting off. Mi-au mai placut Breaking into heaven sau Fool’s gold, dar e un album foarte mare si eu am foarte putin timp.
To be continued…

Sambomaster – Atarashiki Nihongo Rock no Michi to Hikari (2003)
Sau, in engleza, The Path and Light of New Japanese Rock. Cineva mi-a spus ca asta ar fi cea mai buna formatie rock japoneza. Ba nu, a doua.

Din pacate nu vorbesc japoneza, poate mai prind cate un cuvant pe ici pe colo, asa ca nu am prea multe de spus despre versuri. Am ascultat albumul mai mult pentru rockul nervos pe care-l canta atat de bine cei de la Sambomaster, si am descoperit o vitalitate si o putere creatoare extraordinara.

Nu ar trebui ratat de nimeni care iubeste rockul pur, chitara electrica sau chiar vocalizele pline de energie ale lui Yamaguchi Takashi. Cateodata nu trebuie sa stii limba ca sa intelegi ce vrea sa spuna, pentru ca e mai important tonul pe care o spune.

Si melodii ca Sayonara Baby vorbesc de la sine. Drept urmare vreau neaparat sa fac rost de albumul lor din 2006, Boku to Kimi no Subete wo Rock ‘n Roll to Yobe.

Ok, asta a fost cam tot. Saptamana viitoare imi cumpar o chitara electrica. Presupun ca de aici lucrurile devin interesante.
Si acum inapoi la studiile mele foarte importante.

To be or not to be sober…

Acum doua zile ma uitam pe HBO la Constantine si am avut parte de o revelatie.

Keanu Reeves aduce in poza asta mult prea bine cu mine, exceptie facand doar tigarile. Ceea ce ma face sa ma intreb daca ar trebui sa ma apuc de un hobby nou…
‘Till then, i am using teh alcohol.

(btw, Keanu rocks!! – cand nu castiga milioane jucand exemplar in filme de buget mare canta la chitara intr-o trupa infiintata de el sau merge cu motorul pe autostrazi.)

Analiza literara a anului 2006

Probabil ca o sa primesc acuze de la Zak ca i-am luat ideea asta cu lista de carti citite pe care a facut-o el pe boobklog (si care poate fi citita aici), dar asta e. Oricum planuiam sa fac o retrospectiva in legatura cu ceva din 2006, si am ales asta pentru ca sunt alte lucruri despre care n-am de gand sa vorbesc sau la care sa fac vreo retrospectie.

Lista in sine e un amalgam de carti citite, care coincid mai mult sau mai putin cu ce se poate regasi in reading list-ul meu de dincoace. Pe scurt, ma plictisesc si am gasit motiv sa vorbesc despre ceva ce am spus deja pana acum mai mult sau mai putin, asa cum sunt in general toate retrospectivele obisnuite.

Cea mai buna carte pe care am citit-o in 2006
Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez

Chiar daca am citit-o destul de tarziu (recenzia am facut-o si mai tarziu, si poate fi citita aici), e singura carte pe care am citit-o vreodata care a schimbat ceva din mine. In primul rand, m-a facut sa apreciez cu adevarat pe Gabriel Garcia Marquez, care personal cred ca este cel mai bun scriitor contemporan.
In al doilea rand m-a ajutat sa realizez cateva chestii despre mine (din pacate la ceva timp dupa ce am citit-o, si nu, nu o sa scriu despre ele aici).
Aceasta carte ar intra si la categoria Cartea pe care as vrea sa o recitesc si am de gand sa o recitesc atunci cand o sa am destul timp pentru recitit carti care mi-au placut.

Cea mai amuzanta carte pe care am descoperit-o in 2006
Anansi Boys – Neil Gaiman

Binenteles, cu ajutorul lui Zak. Neil Gaiman e cu siguranta cel mai bun scriitor de fantasy pe care l-am descoperit in anul care a trecut. Cu un limbaj grozav (am avut ocazia sa o citesc in engleza), Anansi Boys se regaseste si in topul celor mai amuzante carti pe care le-am citit vreodata.
Circula un zvon ca in 2007 Gaiman ar veni pana la noi in Romania. Daca da, am zis ca probabil o sa stau cu Zak in fata librariei de la 6 dimineata sa fim primii la intrare (cu toate ca nu stiu cine s-ar mai ingramadi in afara de noi).

Cea mai dezamagitoare carte pe care am citit-o in 2006
The Etched City – KJ Bishop

Slab.
Dezamagitor.
Mai ales dupa cate pareri pozitive am tot auzit.
Nici nu vreau sa vorbesc despre cartea asta.
Incerc sa uit.
Nu e neaprat o carte proasta, dar nu se potriveste absolut deloc cu stilurile pe care eu le agreez. Imi cer scuze catre cei care o considera o carte interesanta.
Pacat, mai ales ca am avut ocazia sa o vad pe KJ Bishop (e o ea) si mi s-a parut de treaba tipa.
Poate ca in australia nu prea se scrie fantasy.

Cea mai dezamagitoare carte pe care n-am citit-o niciodata (si nici nu am de gand)
Statia pierzaniei – China Mieville

Am cumparat cartea asta la Gaudeamus in 2005, pe la sfarsitul anului si nu am reusit niciodata sa citesc mai mult de un capitol.
Ca si Etched City, e o carte care nu se potriveste deloc cu mine.
Spre deosebire de Etched City, cartea de fata nu o voi citi.
Ha!
Apropo, nu e nimeni interesat sa o cumpere? O dau ieftin.

Cea mai lunga de serie care am citit-o vreodata
Farseer Trilogy, Liveship Traders, Tawny man trilogy – Robin Hobb

Nu am poze, ca sunt prea multe.
De fapt sunt 3 trilogii, deci in total 9 carti scrise de Robin Hobb in acelasi univers. As vrea sa le iau impreuna, cu toate ca sunt luate ca trilogii separate, pentru ca implica mai mult sau mai putin personaje care se regasesc intre trilogii.
Robin Hobb scrie foarte bine, si cu toate ca in ultima trilogie actiunea se strica, a reusit sa realizeze niste personaje la care cititorul ajunge sa tina cu adevarat.
Evident nu le-am citit pe toate in 2006. Primele 3, adica Farseer trilogy le-am citit in 2005.

Cea mai buna carte pe care nu am citit-o pana acum
Lord of light – Roger Zelazny

Am cumparat cartea prin septembrie sau octombrie si am tot promis lui Zak ca o citesc, dar nu am apucat pana acum.
Cu siguranta, ramane unul din titlurile de pe lista de prioritati din primele luni ale anului asta (imediat dupa ce devorez cele doua carti de Marquez pe care mi le-am cumparat la Gaudeamus si pe care le-am pastrat special ca sa ma bucur de ele atunci cand o sa le deschid – sunt bolnav).
Oricum, Lordul luminii e unul din titlurile care se afla in topurile cartilor SF all-time.
Din fericire pentru mine, de la Zak a primit 5 stele.

Cea mai buna carte pe care promit Zak ca o sa o citesc si o sa ti-o dau inapoi. Pe cuvant.
La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor – Haruki Murakami

De fapt, m-am apucat de ea zilele astea si am citit cam jumate.
Nu voi comenta pana acum, nu obisnuiesc sa fac greseala asta. In orice caz, Zak a devenit mai mult sau mai putin fan Murakami.
La Gaudeamus s-a facut cu un ghiozdan plin cu Murakami (ghiozdanul meu apropo).

Nu ma dau in vant dupa japonezi sau chestiile pe care le produc ei (vezi anime de exemplu). Ramane de vazut daca o sa-mi placa atat de mult cat sa vreau sa mai citesc de el.
Da Zak, o citesc.

Cea mai buna biografie pe care am citit-o
Vivir para contarla – Gabriel Garcia Marquez

Dupa cum am precizat si aici, cartea aceasta e mai mult decat o simpla insiruire a vietii lui Marquez.
Dupa cum spune insusi autorul, viata nu este cea pe care ai trait-o, ci este aceea pe care iti amintesti ca ai trait-o.
Nu cred ca am citit si alte memorii pana acum. Cartea lui Marquez tinde foarte mult catre o poveste literara.
Dupa cum spuneam, Marquez a devenit un fel de obsesie personala. Cred ca o sa fiu primul la librarie in ziua in care o sa apara cel de-al doilea volum al memoriilor lui.
Pana atunci, banuiesc ca o sa termin de citit cam tot ceea ce se poate citi din opera lui.

Cea mai buna carte despre care mi-e teama sa fac o recenzie adevarata
Crima si pedeapsa – Dostoivevski

Pentru simplul motiv ca este prea buna. Am scris pe blog cateva cuvinte despre ea, insa nu cred ca ma incumet sa-i fac o recenzie serioasa.
Cartile clasice sunt de citit, de discutat despre ele, dar de evitat sa faci un review.
Nu de alta, dar parerea ta in legatura cu cartea respectiva va fi aproape sigur contestata de unii oameni.
Asa ca prefer sa o apreciez fara sa o disec prea tare.

Crima si pedeapsa ar putea sa fie una din cele mai bune carti realiste scrise vreodata.

Dar tot nu voi scrie mai mult despre ea.

Cam asta e tot. Planurile literare pentru 2007 ar fi urmatoarele:
-Ce a mai ramas din ceea ce tine de Marquez.
-Da Zak, o sa termin Murakami.
-Si Lord of Light.
-Mi-am facut planuri ambitioase de a citi si ceva filosofie (Sartre de exemplu).
-Vreau sa cumpar Ulysees – James Joyce.
-Primesc si sugestii de carti care ar merita citite.