more free time

Azi am avut iar ceva timp liber dupa ce am terminat cu facultatea pe la ora zece. Asa ca m-am dus acasa, mi-am facut o cafea si m-am apucat de Colectionarul. Cafeaua nu a functionat prea exemplar (ca niciodata de altfel) si pana la urma a trebuit sa cedez tentatiei de a lasa cartea ptr a dormi nitel. De doua ori, de fapt (azi noapte am dormit prost – shit happens).

In fine, pana la urma am reusit sa termin cartea. E o lectura destul de usoara, destul de captivanta la un moment dat, cu toate ca are si minusurile sale.
In primul rand, este evident faptul ca Fred este un personaj inadaptabil social in cel mai serios mod cu putinta (nu ca in analizele ptr bac de genul Stefan Gheorghidiu este tipul intelectualului lucid, inadaptat social, drama incertitudinii etc.) La un moment dat devine de-a dreptul stresant (capitolul 3 – nu vreau sa zic si de ce ca sa nu generez spoilere).

Pe de alta parte, Miranda este in multe privinte personajul central, prin modul in care reuseste sa analizeze trairile interioare ale lui Fred, dat fiind si situatia in care se afla. Analiza reflexiva pe care aceasta si-o face pe parcurs, raportand aspiratiile proprii, ceea ce isi doreste de la viata si relatia ei cu pictorul mult mai in varsta, G.P. o pun in topul celor mai bine reliefate personaje feminine (dpdv psihologic) din ce am citit eu pana acum.
Fowles reuseste in mod exemplar sa capteze vocea interioara a personajului feminin, lucru pe care, paradoxal poate, nu l-a reusit atat de bine cu cel masculin, poate din cauza ca acesta nu se poate cunoaste pe sine in nici un fel.

Finalul mi s-a parut de asteptat, desi Fred nu prea lasa sa se vada semnele personajului pe care acesta il intruchipeaza de fapt, pentru simplul motiv ca nici el nu stie ce este.

Intr-un fel, tot subiectul ar putea fi vazut ca o alegorie, din perspectiva psihanalizei unei posibile relatii, intre indragostitul incurabil (dus aici pana la extrem) si barbatul mult mai in varsta, aparent dezinteresat, care nu poate sa-si arate dragostea pentru simplul motiv ca ea nu exista.

Concluzia?
“(…) O calitate pe care femeile o au arareori. Ma refer la faptul ca majoritatea femeilor vor sa se priceapa bine la ceva, au acest gen de fixatie si prin asta inteleg indemanare, perspicacitate, bun gust si mai stiu eu ce. Nu pot sa inteleaga niciodata ca daca cineva are dorinta de a merge pana la limitele extreme ale propriei sale persoane, atunci forma efectiva pe care o capata arta sa isi pierde importanta. (…) E ca si vocea. Te obisnuiesti cu vocea ta si o folosesti pentru ca nu ai alta. Ce conteaza cu adevarat e ce spui.”

Alin