turning your orbit around

Trebuia sa scriu despre In Rainbows azi, dar mi-am petrecut ziua scriind alta recenzie la o carte care mi-a placut mult. O s-o vedeti maine pe bookblog, si lasam Radiohead pe alta zi.

Pana atunci o sa pun un clip de la alta formatie care imi place foarte mult.

Wilco – Jesus, Etc

Cred ca ala e New York-ul pe fundal. S-ar putea sa ma insel, dar nu conteaza.

Cristi

brainwashed by the media

hi there!Azi dimineata in masina am auzit ca iTunes a achizitionat drepturile pentru distributia online a albumelor lui George Harrison. Cu prima ocazie am intrat pe INTERNET, si am aflat ca e adevarat!

Stim cu totii ca George era cel mai bun Beatle (demonstratia e prea complexa pentru un singur post), si sunt convins ca vanzarile o sa rupa orice top stabilit inainte.

Eu desigur am toate albumele deja (pentru ca imi placeau INAINTE sa fie la moda), dar voi nu stiu ce asteptati. Si ca sa celebram ocazia, o sa fac un review la ultimul album al lui Harrison, Brainwashed, imediat ce termin cu In Rainbows.

Namah Parvati Pataye Hare Hare.

Cristi

good morning iceland

Sigur Ros au fost intervievati recent in New York, la National Public Radio, in emisiunea Bryant Park Project. Nimic remarcabil pana aici, doar ca Luke Burbank a pus intrebari pe care si le-a raspuns singur, in timp ce formatia nu a spus nimic, ci doar s-a uitat la el intrebandu-se cat trebuie sa mai indure, sau “ce vrea nebunul asta de la noi”.

Prima data cand m-am uitat la tot interviul (toate cele 349 de secunde dureroase) am vrut sa-l inchid de mai multe ori, pentru ca m-am simtit pur si simplu prost. A doua oara am inceput sa zambesc, si a treia oara deja ma prapadeam de ras cand membrii formatiei se uitau unii la altii si dupa aia raspundeau cu “yes” sau “no”.

Daca nu reusiti sa rezistati prin tot videoclipul e ok:

Comentariu comic, oferit de mine:

05:38
Partea in care Burbank pronunta numele baietilor merita tot respectul, pentru ca islandeza nu e o limba prea prietenoasa.

05:20 – 04:30
O serie de intrebari fabulos de insipide, pe care ai putea sa le pui unei trupe care de abia incepe sa faca muzica, nu celor de la Sigur Ros care fac asta de 13 ani. Plus ca Burbank isi raspunde singur intrebarile. Cred ca a lipsit de la acel curs la faculatea de jurnalism unde ti se spune sa nu pui intrebari care pot fi raspunse doar prin “da” sau “nu”, intr-un interviu.

Continue reading “good morning iceland”

The Prestige

The Prestige
in regia lui Christopher Nolan
SUA / Marea Britanie, 2006
*** (din patru)

Îmi plăcea foarte mult magia când eram mic. Îmi place şi acum, doar că mi-e mai greu să mă prefac că ce se întâmplă pe scena e ceva magic, nu doar scamatorie. The Prestige m-a făcut să simt din nou acea uimire atunci când magicianul scoate un porumbel din pălărie, deşi la final mi-a adus aminte că până la urmă e doar un truc.

The Prestige e povestea a doi magicieni, Angier (Hugh Jackman) şi Borden (Christian Bale), rivali aprigi la postul de cel mai mare magician din Londra sfârşitul secolului XIX. La un moment dat Borden inventează un truc numit “The Disappearing Man”, şi Angier e disperat să afle secretul.

Nu vreau să intru în detalii despre intrigă, pentru că e foarte bine realizată, structurată în trei părti, ca un truc de magie, după cum ne şi explică personajul lui Michael Caine la început.

Christopher Nolan, care a făcut şi un mic film numit BATMAN BEGINS (filmul meu preferat cu Batman), face o treabă excelentă ca regizor. Scenele pe care magicienii îşi desfăşoară trucurile sunt filmate ori de jos, de la nivelul publicului, ori de sus, din spatele magicianului, cu luminile reflectoarelor lovind camera, creând un efect excelent de “showbiz” adevărat.

Continue reading “The Prestige”

siab not so fun anymore

Am ajuns si pe la SIAB anul asta, nu ca as fi pierdut mare lucru daca il ratam. Ultima data am fost acum 2 ani, pe vremea cand se desfasura la Baneasa. Pozele pe care le am de atunci imi demonstreaza ca SIAB 2007 e destul de slab.

In afara de masinile in care m-am suit si acum doi ani, singurele atractii (pentru mine cel putin) au fost cele cateva modele aparute anul asta (nu o sa le insir aici – heh, Logan Pick-up, premiera mondiala cica). In mod evident, toate site-urile care vorbesc despre eveniment ridica in slavi fetele frumoase de la standuri. Parerea mea este ca au fost fie mai putine, fie mai apatice decat in 2005 (nu mi-au atras atentia decat vreo 2-3).

In plus, lipsa sectiunilor de tuning si de scule (si de ce nu, a standului Peugeot – nemultumiti de conditiile oferite) au cam dezamagit. De cozile interminabile in trafic pana la Otopeni nu o sa mentionez nimic.

Si cateva imagini, ptr efect:




Alin

Dark City

Dark City
în regia lui Alex Proyas
Australia
/ SUA, 1998
**** (din patru)

„Oraşul întunecat” (atât la propriu, cât şi la figurat) este o disertaţie excelentă asupra condiţiei umane. Filosofii se întreabă de secole exact ce ne face umani. Memoriile noastre? Capacitatea de a raţiona? Sentimentele? Am putea găsi vreodată esenţa sufletului uman?


Dark City pune cam aceleaşi întrebări, şi nu oferă răspunsuri concrete. În schimb oferă aproape două ore de SF de calitate, şi imagini uimitoare, aduse dintr-o lume străină, dar totuşi atât de familiară.

Nu o să vorbesc despre intriga filmului decât foarte pe scurt, pentru că puteţi găsi cu uşurinţă un rezumat. Un bărbat se trezeşte într-o cameră de hotel, fără amintiri, fără acte, cu o prostituată moartă lângă pat. Sună ca una dintre aventurile mele de „a doua zi, dimineaţă”, dar lucrurile se înrăutăţesc, pentru că personajul este urmărit de nişte tipi dubioşi în pardesie, care pot să manipuleze mediul din jurul lor. Mai târziu aflăm că respectivii sunt nişte extratereştrii care vor să descopere natura sufletului uman, pentru că rasa lor e pe moarte.

Secvenţa de început a filmului ne aruncă nemilos în haosul oraşului, un psiholog povestind cum „The Strangers” au venit din stele şi au început să răpească oameni – o naraţiune de care ne puteam lipsi, după cum admite şi Proyas (aparent a fost impusă de studio).


Din primele imagini ne dăm seama de stilul regizoral al lui Proyas: imagini panoramice în care bulevarde pline de maşini (din epoci diferite) se pierd în orizont, jocul constant dintre lumină şi umbră, străzi înguste care aproape sufocă personajele, cerul mereu negru luminat de neoane şi faruri…
Continue reading “Dark City”

she’s lost control

controlUnul dintre cele mai asteptate filme ale anului, cel putin pentru mine, se lanseaza in America pe 10 octombrie (intamplator in aceeasi zi cu noul album Radiohead).

Control este ecranizarea biografiei lui Ian Curtis, regretatul solist de la Joy Division, asa cum a fost portretizat in Touching from a distance, cartea fostei sale sotii Deborah.

Filmul a fost prezentat in Mai, la Cannes, unde a fost bine primit de critici, desi asta nu garanteaza mare lucru zilele astea. Sam Riley se pare ca face o treaba buna jucandu-l pe Curtis, dar trebuie sa recunosc ca nu l-am mai vazut pana acum in vreun film (am ratat total 24 Hour Party People).

Regizorul, Anton Corbijn, face videoclipuri din 1983, si a lucrat cu trupe ca Depeche Mode, Nirvana, U2, sau chiar si la videclipul de la Atmosphere-ul celor de la Joy Division, in 1988, desi Curtis era mort atunci.

NME au o galerie cu imagini din film, si din cate vad are o atmosfera care se potriveste foarte bine cu spiritul lui Curtis. Faptul ca e filmat in alb-negru ajuta mult.

Nu cred ca filmul o sa apara vreodata la noi, dar asta nu e surprinzator. E doar trist.

                  

Cristi

the winds of change

over the rainbowRadiohead si-au terminat noul album, si se pregatesc sa-l lanseze pe 10 octombrie.

L-au numit In rainbows, si eu cred ca e o idee minunata. Incepe cu 15 step si se termina cu Videotape, melodie despre care am postat si eu, acum ceva vreme.

Dar lucrul cu adevarat remarcabil e ca puteti sa platiti cat vreti pentru el. Nici macar nu glumesc. Trupa nu mai are contract cu EMI de ceva vreme, asa ca pot sa faca tot ce vor cu muzica lor. Si s-au gandit sa o dea pe gratis.

Lasati-ma sa citez de aici:
“You just pay the band however much you think the downloads are worth and they’ll be happy. But that’s not all (though, that’s what most folks are focused on). Rather than just offering up the content, they’re also trying to give people a reason to actually buy something else. In this case, it’s a “discbox,” which will include the new album on both CD and vinyl, as well as an additional CD of seven extra songs and photos, artwork and lyrics. The whole thing will be packaged in a nice container.”

Practic nu mai vand muzica, ci postere, viniluri, si artwork. Ca sa citez un comentariu la articolul precedent “of the $19.99 you spend for a music CD the band only gets about 72 cents. The rest goes to the record label. So from the perspective of the band, CDs are really only good for publicity. The majority of their money comes from shows, and if they’re really good, endorsements.”

Faceti si voi calculele. As prefera sa le dau celor de la Radiohead 20 de dolari, decat sa dau aceeasi bani unei case de discuri. Adevarul e ca Thom Yorke nu are nevoie de banii mei, sau banii vostrii. A facut destui cu ultimele albume. Thom Yorke si Radiohead fac asta pentru ca pot, si pentru ca vor sa transmita un mesaj.

Acum cateva luni Yorke spunea intr-un interviu ca nu are de gand sa distribuie digital urmatorul album al trupei. Ma bucur ca s-a razgandit. Si ma bucur ca epoca marilor case de discuri se afla la final. Poate intr-o zi o sa pot deschide radioul fara sa aud doar Britney Spears, Akon sau cine stie ce alti figuranti lipsiti de talent.

Radio… Radiohead. Get it?

Cristi