Dark City

Dark City
în regia lui Alex Proyas
Australia
/ SUA, 1998
**** (din patru)

„Oraşul întunecat” (atât la propriu, cât şi la figurat) este o disertaţie excelentă asupra condiţiei umane. Filosofii se întreabă de secole exact ce ne face umani. Memoriile noastre? Capacitatea de a raţiona? Sentimentele? Am putea găsi vreodată esenţa sufletului uman?


Dark City pune cam aceleaşi întrebări, şi nu oferă răspunsuri concrete. În schimb oferă aproape două ore de SF de calitate, şi imagini uimitoare, aduse dintr-o lume străină, dar totuşi atât de familiară.

Nu o să vorbesc despre intriga filmului decât foarte pe scurt, pentru că puteţi găsi cu uşurinţă un rezumat. Un bărbat se trezeşte într-o cameră de hotel, fără amintiri, fără acte, cu o prostituată moartă lângă pat. Sună ca una dintre aventurile mele de „a doua zi, dimineaţă”, dar lucrurile se înrăutăţesc, pentru că personajul este urmărit de nişte tipi dubioşi în pardesie, care pot să manipuleze mediul din jurul lor. Mai târziu aflăm că respectivii sunt nişte extratereştrii care vor să descopere natura sufletului uman, pentru că rasa lor e pe moarte.

Secvenţa de început a filmului ne aruncă nemilos în haosul oraşului, un psiholog povestind cum „The Strangers” au venit din stele şi au început să răpească oameni – o naraţiune de care ne puteam lipsi, după cum admite şi Proyas (aparent a fost impusă de studio).


Din primele imagini ne dăm seama de stilul regizoral al lui Proyas: imagini panoramice în care bulevarde pline de maşini (din epoci diferite) se pierd în orizont, jocul constant dintre lumină şi umbră, străzi înguste care aproape sufocă personajele, cerul mereu negru luminat de neoane şi faruri…

Camera coboară de pe podurile suspendate către nivelul străzii, alunecând spre un cinematograf care rulează un film numit „The Evil”, şi are „Book of dreams” drept „coming attraction”, pregătind scena pentru „răul” care iese la suprafaţă (Mr. Book e antagonistul principal, liderul extratereştrilor). Psihologul de la început îşi deschide ceasul de buzunar, minutarul ajunge la 12, şi întreg oraşul ia o pauză. Trenurile se blochează, maşinile se opresc, oamenii adorm în străzi. Iar John Murdoch se trezeşte, într-o cameră de hotel, fără amintiri, fără acte, cu o prostiuată moartă lângă pat…



Oraşul are un puternic aer „noir” în el. Clădirile vin din epoci diferite, maşinile la fel. William Hurt e un poliţist rebel aflat în căutarea adevărului, o prostiuată spune „Aw, shoot!”, până şi The Strangers arată ca scoşi dintr-un film german mut.


Una dintre cele mai impresionante scene are loc în străfundurile oraşului, unde extratereştrii se întâlnesc într-o imensă sală subterană, un auditoriu dominat de un grotesc cap de metal. Camera se mişcă odată cu sutele de participanţi ai întâlnirii, ieşind grijulie de după un colţ, şi aruncându-se în mişcarea fluidă a mulţimii, având grijă să dea o senzaţie de grandoare sălii şi momentului, filmând totul din mai multe unghiuri, de la înălţimi diferite.


Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert. John Murdoch încearcă să vadă dacă puţinele sale amintiri sunt adevărate sau nu, Frank Bumstead e pe urmele sale crezând ce e un ucigaş în serie, şi, în umbre, extratereştrii caută sufletul uman în amintirile oamenilor din oraş.


De fiecare dată când orologiul subteran din auditoriul extratereştrilor ajunge la 12, oraşul se opreşte, şi începe să se schimbe. Clădirile dispar, se contopesc, se înalţă sau se fărâmă. Iar The Strangers umblă prin amintirile oamenilor, dându-le personalităţi şi istorii diferite. Oamenii devin actori, jucând rolurile oferite de extratereştrii. Dacă John Murdoch este înzestrat cu amintirile unui criminal în serie va continua să ucidă?


Este natura omului dată de memoriile sale?


Murdoch aleagră prin labiritul oraşului, la fel ca şobolanul de la început în labirintul doctorului Schreber, până când realizează că are capacitatea extratereştrilor de a modifica oraşul după bunul său plac, manipulând telepatic maşinile care-l pun în mişcare. În momentul culminant al filmului John îi spune lui Emma, soţia sa, că toate amintirile lor sunt false, şi că tot ce s-a întâmplat între ei probabil că nu s-a întâmplat. Ea îi răspunde că I love you, John. You can’t fake something like that”.

Poţi să falsifici amintiri. Dar poţi să falsifici sentimente? E iubirea un sentiment adevărat, sau doar o reacţie care poate fi indusă?


Toate aceste întrebări îşi găsesc un răspuns în final, unul cu care putem, şi chiar vrem, să fim de acord. Murdoch îi spune lui Mr. Hand (extraterestrul care-şi însuşeşte amintirile lui pentru a-l putea găsi) că au căutat răspunsul în locul greşit, arătând nu spre cap ci spre inimă.


Sunt şi câteva lucruri care nu-mi plac. Acţiunea pare grăbită pe alocuri, dar presupun că e scuzabil din moment ce ar putea umple un roman întreg. Touşi unele scene în care Murdoch îşi împărtăşeşte revelaţiile celorlalte personaje par puţin artificiale. De asemenea, nu am înţeles exact ce se întâmplă cu The Strangers. Par să aibă un fel de memorie colectivă, fiecare dintre ei având toate amintirile întregii rase, dar nu au o conştiinţă colectivă, ci sunt capabili să acţioneze individual (ca Mr. Hand).


Lucrul care m-a deranjat cel mai mult e extraterestrul care trăia în corpul unui copil, şi la un moment dat îl muşcă pe Murdoch de mână, în timp ce acestă atârnă de un balcon. Sau la final spune „Kill!” cu o voce teribilă. Mi s-a părut de prost gust să foloseşti un copil pentru acel rol.


Lupta finală, în schimb, este foarte bine realizată, Murdoch şi Mr. Book luptându-se telepatic în timp ce totul se prăbuşeşte în jurul lor, oraşul însuşi schimbându-şi forma, în spasme teribile. Presupun că duelul poate fi văzut ca o victorie a individului (Murdoch, spiritul uman) asupra colectivului (Mr. Book, memoriile colective ale extratereştrilor).


Mai există desigur motivul oceanului, alienarea, individul pierdut în marele oraş mereu schimbător, căutarea propriei identităţi, nevoile colectivului în relaţie cu nevoile individului, natura dragostei
; dar nu o să intru în toate pentru că aş scrie până mâine.


Dark City excelează, aducând imagini suprareale într-un gen care părea sec şi neoriginal de ceva vreme. Are actori care joacă fără greşeală, şi o poveste care te provoacă intelectual, scrisă de scenarişti care îmbină stilul şi substanţa, în egală măsură. Câţiva ani mai târziu Goyer a scris Batman Begins, şi Proyas a regizat I, Robot, dar cred că Dark City a rămas filmul său cel mai inovator şi provocator.


Cristi

Author: Zak

I am a (unemployed) freelance journalist / rockstar, living in Bucharest, with a supernatural entity called kitty. I write things, and when I don't I usually sit in a cafe and recall my part in the Crimean war. I kick ass in the morning and take names in the evening, and sometimes chew bubblegum, but I'm all out of gum now. I am also an international online hockey player, famous argentinian polo champion, and football manager hall of famer. I can fly.

13 thoughts on “Dark City”

  1. ubertare film, asemanator cu matrix da mai tare, imho [din pacate au iesit cam deodata, si asta a trecut neobservat].

    spre deosebire de tine insa, pe mine tocma cafteala aia finala m’a enervat [la fel cum m’a enervat si trozneala finala din matrix3], iar copilu mi s’a parut cool🙂

    cel mai misto rol cre k l’a facut dom doktor [sutherland], desi detectivu si gagik au fost excelenti too.

    in fine, e un film pe care’l vad periodic, la fel k pe blade runner [cu care are ceva in comun, ma refer la atmosfera aia noir-retro].

    imi pare bine k ti’a placut. si btw, blogu tau e tare: nici nu stateam sa citesc, daca nu dadeam cu nasu de moz si noel in dreapta🙂

    bravo

  2. I do all the work here😛

    merci pentru comentarii.

    Personal, nu mi-a placut niciodata Matrix. Nu-mi displace in mod activ (bine, poate doar Revolutions) dar de fiecare data cand il vad ma gandesc ca e ceva gresit fundamental la el.

    Matrix e un fel de poveste cu eroi intr-o lume cibernetica, o saga pentru secolul XXI, in timp ce Dark City e cum ar fi aratat un film SF prin anii 30, daca ar fi avut tehnologia sa-l faca atunci.

  3. sorry, n’am fost atent la semnaturi, abia acu vad k blogu are 2 autori🙂

    yeah ur right, darkcity are exact genu ala de amprenta interbelica [expresionista?] a la metropolis & caligari: de asta nici nu cred k trebe sa luam prea literal toate fazele filmului, multe kestii sunt intentionat-naive, simplificate.

    apropos de muzica, sunt cateva secunde superbe cu gagik [aceeasi din requiem 4 a dream] cantand un cover [parca nina simone] in baru ei…

  4. cat despre matrix… m’a dezamagit atat de tare 3 [si, implicit, 2 – prin faptu k toate ‘interpretarile’ pe care le puteai construi pe baza lui se dovedesc prea elaborate pt simplismu final al povestii] k n’am mai revazut seria de cand era in cinema. deci nu’mi dau seama daca primul [the best] m’ar mai entuziasma si acuma, insa pe vremuri eram innbunit dupa el🙂

    oricum, ultimu film a fratilor W [tampenia aia cu mascatu] e ridiculous, imho.

  5. V for Vendetta?

    Nu mi s-a parut chiar asa de rau. E destul de apropriat de comic books (pe cat de mult se poate, oricum). Si e cu Natalie Portman rasa in cap. THAT’s hilarious!

  6. mda, in fine, am io o problema cu filmele care pleaca de la comicsuri da incearca p’orma sa acumuleze prea multe semnificatii, si prea adanci🙂 uite, killbill mi s’a parut genial, inclusiv pt k era complet superficial – cata vreme batmanu lui nolan sau sincity sau vendetta [si o groaza de altele] mi s’au parut pretentioase.

    anywayz, abia astept control! si, almost as much, ala despre dylan, facut de tipu care a facut velvet goldmine in 98 [parca].

  7. kill bill nu e superficial, e un comentariu asupra filmelor de acest gen. Gasesti tot timpul referinte catre alte filme, daca te uiti atent.

    si adaptarile dupa comics sunt foarte greu de facut, mai ales ca nu ai cum sa multumesti pe toata lumea. Mie, de exemplu, mi-a placut Batman Begins, nu pentru ca ar fi fost exact ca benzile desenate (de fapt nu are nici o treaba), ci pentru ca a prins exact spiritul personajului, si a transpus pe ecran chintesenta lui Batman. E mai bun oricum decat alea a lui Burton.

    Si nu stiu cum nu a putut sa nu-ti placa Sin City cand l-a regizat chiar Frank Miller.

  8. well, absolut de acord: kill bill e un tribute catre o groaza de filme din 60s si 70s, multe de serie b. nu asta neg. insa nu are genu ala de ‘profunzime’ pe care o au, uneori, reservoir dogs si pulp [de la tarantino], sau celelalte pe care le aminteam: vreau sa zic k nu e un film care sa te ‘faca sa gandesti’ ci trebuie luat asa cum e. referintele sunt k un rebus, te inveselesc cand le ‘prinzi’ dar nu e obligatoriu s’o faci, si un pusti de 14 ani se poate bucura de film la fel k mine si k tine. tocmai asta apreciez: doesnt insist upon itself.

    about batman, vad k esti de acord k ultimul nu prea mai seamana a comics: tocmai accentele alea ‘serioase’, textele lu liam neeson & co, m’au lasat rece: nu cred ca’si au locu intr’un film de genu ala. and dont get me wrong: i love nolan, memento mi se pare cel mai adevarat film din… 90 incoace.

    in fine, nu incerc sa’mi impun preferintele, thats stupid. u liked em, i didnt, its ok🙂

  9. am o alta problema, in momentu asta [si mi’e si jena s’o zic] : sunt la a 10a ascultare a lu in rainbows, in ultimele doo zile a rulat mai tot timpu in playlist, si… singura piesa care imi place cap-coada e Jigsaw Falling Into Place. in rest, cateva bucati izolate din altele, si atat. pana si the eraser mi’a placut mai tare😦

    asta in conditiile in care sunt fan radiohead, si mai ales a ultimelor albume. its a fookin mistery to me…

  10. Si eu am asculat In Rainbows de cateva ori. Voiam sa scriu ceva despre el azi, dar nu ma simt in stare inca. Poate maine.

    Oricum, mi se pare ca e cel mai bun album de la Kid A incoace. E plin de chitara acustica, pian, si Yorke cantand in falsetto.

    Cred ca Nude, All I Need, Reckoner, si House of Cards sunt piesele de baza ale albumului.

    15 Step e un inceput foarte bun; Bodysnatchers e o trimitere inapoi catre vremurile lui The Bends (si riff-urile electrice de pe Ok Computer); Faust ARP e un instrumental prin care ne ghideaza vocea lui Yorke; Jigsaw Falling Into Place e Radiohead-ul tipic, cu loop-uri de chitara si tobe; si Videotape e vast inferioara versiunii pe care o canta live.

    Si mai e Weird Fishes, care prima data cand am auzit-o mi-a adus aminte de Clocks-ul lui Coldplay.

  11. mate i just dont get it [desi mi’as dori, really].

    e impecabil produs, ok, soundu e fantastic [kiar si la calitatea mai slaba la care il avem], e plin, cum zici, de acustica, pian si falsetto [dar ce mai e NOU in asta – nu sunt astea tocma brandu radiohead?] dar pur si simplu nu vad vreo piesa care sa aiba calitatea aia de anthem [sau macar de cantec memorabil]. nici kid a nu avea asa ceva, da ala era mult mai inovator decat e asta, era reusit din alt punct de vedere.

    iti poti imagina un single de pe rainbows? eu nu.

    in fine, just my cent🙂 astept the 7th oasis, soon, si 2nd babyshambles.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s