Cititi si va minunati

Aici.

Advertisements

Foamea

“I felt I was myself a crawling insect doomed to perish, seized by destruction in the midst of a whole world ready to sleep.”

Hamsun a incercat sa creeze o descriere a trairilor interioare ale unei persoane care sufera din pricina saraciei si a foamei. Autorul a parcurs motivele din roman pe doua planuri:
-pe de o parte, vedem deprecierea civilizatiei si a valorilor umane vazute prin prisma orasului care ineaca sentimentele fata de aproape – de aici foamea fizica. Protagonistul romanului traieste de pe o zi pe alta. Drama intelectualului este una reala: el incearca sa isi gaseasca de lucru, esueaza si este nevoit sa treaca dintr-o gazda in alta sau sa doarma pe strazi.
-pe de alta parte, vedem o foame sufleteasca, mai subtila dar mult mai puternica decat cea fizica. Nu vedem aici doar halucinatiile provocate de foamea fizica, ci toate nivelurile psihicului, de la sperantele pentru mai bine, la momentele de generozitate fata de semeni pana la cunoasterea unei senzatii de finalitate lipsita de speranta.

Monologul protagonistului ne face sa ne simtim alaturi de el, cutreierand strazile murdare ale acelui oras-port norvegian si totodata mergand pe drumul sigur al dezintegrarii psihice.

“Rotten patches were beginning to appear in my inner being”

La un punct incearca sa se distanteze de propriul sine, imaginandu-si lucruri si detalii despre lucrurile din jur; in alte momente vede realitatea cu o claritate dezarmanta. Cu toate acestea, foamea fizica nu este cea care domina peisajul, ci de la un punct ajungem sa simtim durerile fizice ale protagonistului exclusiv prin trairile psihice.

“I had a feeling there wasn’t much life left in me, that I was in fact nearing my journey’s end. It mattered very little to me, one way or another, I didn’t trouble my head with it in the least. Rather, I bent my steps downtown, toward the docks, father and father way from my room. For that matter, I could just as well have lain right down in the street to die.”

Romanul este unul realist si dur, insa nu putem sa nu ne simtim legati de personajul principal – desi nu ducem lipsa necesitatilor de baza pe care le are corpul uman, memoria angoasei personajului ne urmareste si ne identificam cu el intr-un mod ciudat. Cu toate acestea, Hamsun nu ne lasa in niciun moment impresia ca protagonistul nu face altceva decat sa sufere, mergand mereu pe acea panta a dezintegrarii. Protagonistul nu cade totusi intr-o groapa a milei de sine (exceptand poate cateva momente fugitive), ci ajunge sa isi vada mortalitatea cu o privire detasata, iar finalul nu este unul tocmai pesimist, asa cum pare la prima vedere fluxul narativ.

Paul Auster a scris un eseu legat de Foamea lui Hamsun, despre care a spus ca este un simbol pentru “an art that is the direct expression of the effort to express itself.” Foamea lui Knut Hamsun este intr-adevar o Arta a Foamei.

Alin

Out of the Past (1947)


Out of the Past (aka duelul gropitelor din barbii) este inca un exemplu genial de film noir. Are cam tot ce ii trebuie: un (fost) detectiv, un trecut misterios, o femme fatale, un Kirk Douglas mai batran cu un an decat Mitchum, o atmosfera apasata si un final grozav.

Desi primele cadre par similare cu acea poveste a lui Viggo Mortensen in A History of Violence – omul care se ascunde de trecut, Jeff Bailey (Mitchum) isi exorcizeaza demonii si isi spune trecutul iubitei sale atunci cand isi da seama ca acesta l-a ajuns din urma.

Flashbackul pare sa duca spre un scenariu tipic: detectivul este platit bine de un mafiot (Douglas) sa o gaseasca pe Kathie (Jane Greer), care se presupune ca ar fi fugit cu 40 000 de dolari atunci cand l-a parasit. Ca orice detectiv bun, Mitchum o gaseste repede, se indragosteste de ea si cei doi se hotarasc sa fuga impreuna.

Evident, lucrurile nu merg atat de bine, iar cei doi se despart atunci cand Kathie omoara pe detectivul care ii urmarea. Povestea incepe insa abia atunci cand Bailey este de acord sa se intalneasca din nou cu Whit Sterling (Douglas), care il convinge sa-l ajute din nou cu o problema. De aici la capcane, tradari, promisiuni, urmariri si un final perfect pentru un film noir.

Detectivul jucat de Mitchum este oarecum unic. Daca vorbeam de personajul lui Dana Carvey in Laura in postura celui tacut si atent, sau de personajele lui Bogart, detectivul lui Mitchum este o forta a naturii. Rafinat atunci cand trebuie, violent atunci cand are nevoie, nu uita de cei care l-au inselat si nu da inapoi din fata situatiei in care este aruncat.
Asta, plus o replica ce il caracterizeaza asa cum trebuie:

Kathie: I don’t want to die.
Jeff: Neither do I, baby; but if I have to, I’ll die last.

Mitchum o sa ramana mereu pentru mine in aceasta lumina. Nu ca Powell din Night of the Hunter, urmarind cursul raului pana la capat; nici ca Max in Cape fear, ci pur si simplu ca un tip rau (dar bun).

Alin

Wonder Boys

Wonder Boys (pentru cine a auzit de carte si nu de film) incepe bine si se termina prost. Pe scurt, profesorul Grady Tripp se lupta cu manuscrisul de 2600 de pagini care ar trebui sa fie continuarea romanului sau de succes din urma cu 7 ani. Povestea lui incepe sa se desfasoare atunci cand intra in scena editorul sau cu orientari sexuale indoielnice si studentul sau extrem de ciudat, James Leer.

In plus, nevasta il paraseste si afla in aceeasi zi ca amanta lui este insarcinata (drama). De aici personajul nostru (care in general este mai mult drogat decat treaz) se trezeste intr-o incurcatura cu un caine mort, o jacheta furata care apartinuse lui Marilyn Monroe si diverse parti dintr-un boa constrictor.

Daca par teribil de amuzante aceste incurcaturi, din pacate dupa 150 de pagini romanul isi cam pierde suflul. In primul rand pentru ca nu e teribil de amuzant, poate doar prin remarcile acide date de Tripp.  Simbolismul povestii ar trebui sa mearga in jurul ideii raportului dintre scriitor si opera sa, anume ca la un moment dat autorul ajunge sa se identifice cu personajele din povestile sale – ceea ce nu mi se pare deloc convingator, avand in vedere ca Tripp este mai mereu drogat.

Tripp nu sufera de un ‘writer’s block’, asa cum se intampla de multe ori in cazul scriitorilor ratati. Dimpotriva, el are parte de opusul acestuia – o diaree in ceea ce priveste ideile pe care vrea sa le puna pe hartie, are in minte zeci de finaluri pentru cartea sa si nu reuseste sa foloseasca niciunul. Cam acelasi lucru face Chabon cu personajele sale. Nu reuseste sa le dea un fir concret si la final le imprastie peste tot. Spre exemplu, Crabtree (editorul lui Tripp) este la inceput genul bisexualului naiv – se imprieteneste in avion cu un travestit, insa pare sa nu-si dea seama ca este de fapt  un barbat, pe cand spre final nu numai ca este gay declarat, ci este pornit si pe corupere de tineri nehotarati. Exemplele pot continua si cu celelalte personaje, insa nu vreau sa intru in detalii.

Wonder Boys nu inseamna doar titlul romanului neterminat al lui Grady Tripp, ci simbolizeaza si personajele din jurul sau;  la final  soarta lui Tripp ma lasa rece, mare parte pentru ca nu mi se pare deloc convingator din punctul de vedere al scriitorului ratat.

Alin