Garoafa si scortisoara

Jorge Amado – Gabriela

“Iubirea nu se dovedeste si nu se masoara. E ca Gabriela. Exista si asta e de ajuns.”

Gabriela nu este un roman despre unul, doua sau trei personaje. Sa descrii romanul lui Amado ca fiind o poveste de dragoste intre mulatra Gabriela si arabul Nacib, sau o poveste despre ambitiile politice ale exportatorului Mundinho Falcao in regiunea orasului Ilheus inseamna sa ii faci o nedreptate, ca si cum ai spune spre exemplu ca in Cien anos de soledad este un singur personaj.

Gabriela este o cronica de oras, insa nu este vorba doar de un oras oarecare aflat in tranzitie, ci mult mai mult de atat. Cartea se deschide cu imaginea plantatiilor de cacao, arborii grei, fructele coapte, marea inspumata din jurul orasului Ilheus.
Mirosul de cacao se amesteca cu cel al schimbarii. Potecile pe care treceau acum doua decenii acei pistoleros care au taiat jungla si si-au aparat plantatiile cu arma in mana sunt inlocuite de sosele pe care trec primele camioane, care leaga orasul-port de celelalte orase din inima Braziliei. Pe strazile innoroiate ale orasului de ieri, astazi vezi oameni noi venind dinspre port, aducand cu ei minunile cinematografului sau ale ingineriei in constructiile civile. Este anul 1925, vremuri in care se schimba fizionomia orasului Ilheus, oras care insa trebuie sa tina pasul cu vremurile la nivelul obiceiurilor si deprinderilor pe care le au oamenii.

Prima imagine a orasului este comprimata foarte bine in titlul primei parti, si anume: “Intamplarile fericite si nefericite ale unui brazilian cumsecade (nascut in Siria) din orasul Ilheus, in 1925, cand infloreau arborii de cacao si domnea progresul – cu amoruri, asasinate, banchete, iesle de Craciun, povesti felurite pentru toate gusturile, un indepartat trecut glorios cu nobili mandri si josnici, un trecut recent cu mosieri bogati si banditi vestiti, cu nostalgii si suspine, dorinte, razbunari, ura, cu ploi si soare si clar de luna, legi dure, manevre politice, pasionanta problema a portului, cu un prestidigitator, o balerina, miracole si alte minuni.”

Si toate astea inainte de aparitia Gabrielei in scena. E drept, pentru unii s-ar putea ca naratiunea sa se desfasoare prea incet, insa nu ai cum sa rezisti farmecului acestui oras, sa nu te simti acolo, in piata de peste, sau in barul arabului Nacib, luand parte la discutiile zilei, luand pulsul comunitatii, sorbind nectarul vietii si aerul sarat al schimbarilor la care asista Ilheus. Caci Ilheus devine un personaj in sine prin vocea colectiva a oamenilor.
Poate ca asta m-a fascinat atat de mult la acest roman. Pe langa acea senzatie ca pana si cititorul asista direct la progesul acestui oras, ca poate incepe totul de la zero intr-o lume noua si ca observa schimbarile la nivel de mentalitate cu care trebuie sa se descurce oamenii din oras. Cititorul rezoneaza cu toate personajele care apar aici.

Sunt prea multe personaje in acest roman relativ scurt (pentru o cronica de oras) ca sa vorbim despre ele, asa ca trecem direct la imaginea Gabrielei, cea cu miros de garoafa si piele de culoarea scortisoarei, care zdrobeste intre dinti boabe de piper si al carei foc interior consuma totul in jur. Este angajata ca bucatareasa la barul lui Nacib, iar de aici incepe una din cele mai ciudate povesti de dragoste.
Farmecul Gabrielei trece de la aspectul fizic catre mancarurile pe care le face, caci este cea mai desavarsita bucatareasa vazuta in Ilheus vreodata, si probabil o imagine pentru personajul lui Penelope Cruz din acel film (prost din pacate) in care ii fermeca pe toti prin ceea ce gatea. Gabriela, spirit liber si naiv, intruchipeaza la un anumit nivel imaginea intregului oras, insa caracterul ei nu poate fi inteles, pentru ca este si ramane intotdeauna un copil. Arabul Nacib, departe de imaginea iubitului din povesti, nu incearca sa o inteleaga, insa traieste cu impresia ca ar putea sa o schimbe.

Este o poveste imposibil de povestit sau explicat, trebuie intr-adevar simtita, iar Gabriela este probabil unul din cele mai senzuale romane pe care le-am citit. Alaturi de povestea de dragoste a celor doi, imaginea pe care o accepta locuitorii orasului despre ceea ce inseamna iubirea si relatiile ajunge sa se modifice, in parte datorita lor (si nu suna cliseic, daca cititi va dati seama despre ce este vorba aici), in parte datorita schimbarii vremurilor in care traiesc.

Desi a fost criticat din cauza parerilor sale referitoare la relatii si femei, Jorge Amado arata aici o forma de iubire lipsita de posesivitate si nevoia de control, o iubire la nivel primordial, poate singura forma pura de iubire.

“Ii placeau cateva lucruri, ii placeau foarte mult: soarele de dimineata cand nu incalzea foarte tare. Apa rece, plaja alba, nisipul si marea. Circul, parcul de distractii. Si cinematograful. Goiavele si pitanga. Florile, animalele, sa gateasca, sa manance, sa mearga pe strada, sa rada, sa stea de vorba. Dar cel mai mult ii placea un baiat frumos, sa doarma in bratele lui, sa geama, sa ofteze. Astea-i placeau. Si domnu’ Nacib. El ii placea intr-un fel diferit. In pat, sa geama, sa sarute, sa muste, sa ofteze, sa moara si sa renasca. Dar si sa doarma de-adevarat, visand soarele, motanul salbatec, nisipul de pe plaja, luna de pe cer si mancarea de facut. Simtind pe coapsele ei greutatea piciorului lui domnu’ Nacib. El ii placea mult, foarte mult, ii simtea lipsa, se ascundea in spatele usii ca sa-l vada cand vine. Venea foarte tarziu, uneori beat. Atat de mult ar vrea sa-l aiba din nou, sa-si puna capul frumos pe pieptul ei, sa-l asculte spunandu-i vorbe de dragoste intr-o limba straina.”

Alin zice…

Poveste: 4/5
Structura: 5/5
Stil: 5/5
Limbaj: 5/5
Total: 19/20

Alin

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s