La Notte (1961)



La Notte
este a doua parte din asa-zisa Trilogie a imposibilitatii comunicarii, ce cuprinde L’avventura (1960) si L’eclisse (1962). Daca analizam putin temele celor trei filme, acesta pare sa fie cel mai introvertit, trairile si sentimentele a doua personaje aflate in imposibilitatea de a le transmite celuilalt.

Premisa aceasta reiese inca din primul cadru cu cei doi, cand Giovanni (Marcello Mastroianni) si Lidia (Jeanne Moreau) viziteaza la spital un prieten aflat pe moarte. Giovanni, scriitor renumit, isi continua drumurile catre o lansare de carte, timp in care privitorul incepe sa realizeze cat de departe se regaseste Lidia de lumea in care traieste sotul ei.

Poate ca o continuare a plimbarii lui Moreau pe strazile Parisului in Ascenseur pour l’echafaud, o vedem aici in drumul ei lipsit de destinatie prin Milano. Seara la club apoi la petrecerea Gherardini, Lidia isi completeaza imaginea asupra propriei vieti care incepuse sa se formeze in acea plimbare.

Antonioni inregistreaza relatia celor doi ca pe un microcosmos al instrainarii umane prin jocul de camere – ceea ce la suprafata pare normal reprezinta de fapt o lipsa de identificare cu celalalt, se revede in cadrele medii si lungi cu unul sau celalalt in fundal. In cadrele individuale cei doi apar aproape mereu divizati de un element exterior (la spital de pat, in club de o masa).

Jeanne Moreau transmite sentimentele, frustrarile si tristetea Lidiei fata de Giovanni; celelalte reprezentari, anume Mastroianni si Monica Vitti (tanara pe care Giovanni o doreste) par oarecum sterile. Dincolo de jocul de cadre al cuplului, stilul vizual care il face pe Antonioni faimos nu se revede atat de mult in cadrele cu orasul. Totusi, La Notte este un film care m-a impresionat.

Alin