The Ice Storm

Furtuna de gheata este o carte atat de enervanta incat nici nu stiu de unde sa incep. Da, stiu ca data trecuta am scris tot despre o carte care m-a enervat. De fapt am mai citit si chestii interesante intre timp, insa nu pot sa nu scriu despre cele care m-au obosit/deprimat/plictisit (in speranta ca cele 3 persoane care citesc ce zic eu pe aici or sa le evite macar).

Despre Ice Storm stiam ca a fost adaptat intr-un film destul de apreciat de multa lume, din ce am citit pe net. Si cum romanele dupa care s-au facut aceste adaptari sunt de obicei mai interesante, am pornit cu presupunerea ca este o carte buna, sau cel putin interesanta. Nu mi-am dat seama cat de mult m-am inselat. De fapt nici nu mi-am putut inchipui ca am in fata o carte care nu spune mai nimic. Macar stiu ca ca nu ar mai trebui sa am incredere in propria judecata. Ever.

Sigur, daca te uiti pe coperta doi (ceea ce nimeni nu ar trebui sa faca vreodata), marii recenzenti din Sunday Times sau Guardian spun ca este vorba despre viata de familie si ca este “un roman plin de umor negru, superb scris, remarcabil de matur”. Pun pariu ca idiotul care a scris asta nu a citit decat incipitul, si anume:

Asadar, dati-mi voie sa va prezint aceasta comedie despre o familie pe care am cunoscut-o in anii adolescentei.

Sunt convins ca onanistul platit de Sunday Times ca sa scoata pasta prin varful pixului pe o coala de hartie nu a citit chestia asta, fiindca romanul nu are umor negru nicaieri, nu e nimic comedic, poate doar tragic. Iar vocea narativa din incipit dispare cu desavarsire pana la final, cand aflam ca de fapt este unul din protagonisti. Si ce daca? Nici macar nu se oboseste sa explice prea coerent de ce vorbeste despre propria familie ca despre niste cunostinte vagi.

In fine, hai sa intram in detalii cu chestia asta.
Continue reading “The Ice Storm”

Ragtime

Cred ca e cazul sa mai postez si altceva in afara de imagini, iar acesta este un subiect pe care ma simt oarecum constrans sa il ating. Il numesc subiect fiindca Ragtime nu mi se pare ca ar putea fi numit roman, asa cum nu as putea sa-l numesc pe Doctorow “scriitor” in baza a ceea ce am citit, iar faptul ca este considerata una din cele mai bune “lucrari” ale sale (pentru care aparent a primit National Book Critics Circle Award for fiction in 1976) nu ma incanta deloc.
Eu as numi cartea asta mai degraba ‘note de studiu istoric amestecate cu imaginatia (vaga) a autorului‘ decat roman, si o sa explic de ce.

In primul rand vreau sa precizez ca nu am pornit cu cine stie ce asteptari la nivel narativ. Stiam, din ce scrie pe spate, ca se vrea sa prezinte aerul de inceput de secol XX in America, impreuna cu o serie de personaje istorice, asa ca ma asteptam sa intru intr-o anume atmosfera. N-am gasit nimic care sa semene vag cu asa ceva, de fapt mi-a placut mai mult atmosfera pe care o creeaza Zola in primele trei pagini din Au bonheur des dames (ce citesc acum) decat intreaga incercare a lui Doctorow.

Cat despre personajele istorice, eu credeam sincer ca vor fi niste personaje episodice, nu protagonisti. De fapt Doctorow a facut cam ce a vrut cu ele, facand-o de exemplu pe Evelyn Nesbit interesata de parerile politice ale Emmei Goldman, sau pe Harry Houdini undeva la limita fabulosului. Mai mult, JP Morgan sau Henry Ford se pare ca au fost niste stalpi ai societatii, interesati doar de buna dezvoltare a acesteia, antisemitismul lui Ford (care a investit sume imense in masina de razboi a lui Hitler si de la care a primit cea mai inalta distinctie acordata simpatizantilor regimului nazist) fiind rezumat intr-o fraza gen ‘nu-mi plac evreii’. Intr-o aparitie episodica, Doctorow il numeste pe Edison omul secolului douazeci (lasand la o parte sutele de patente pe care le-a furat de sub nasul altora). Pe scurt, personajele istorice au mai multa fictiune in ele decat partea narativa, care lipseste, sau acolo unde isi face aparitia, este nespectaculoasa.

Ma surprinde totusi faptul ca autorul nu a reusit sa creeze nici macar un personaj autentic dincolo de cele ‘istorice’. Personajele care apar au nume ca Tata, Mama, Baiatul, Tateh, Fetita, iar singurul care s-ar parea ca ar avea un nume original – Coalhouse Walker, este de fapt inventat de altcineva: The first name of Coalhouse Walker is a literary reference to the German novella Michael Kohlhaas by Heinrich von Kleist. Many events and plot points are drawn from this story. It has been argued that this is an example of plagiarism on Doctorow’s part. (via Wikipedia)

Asadar, note istorice fortate in acelasi ghiveci cu o naratiune nespectaculoasa, fara (prea multa) imaginatie creativa din partea autorului, nu pricep de ce Ragtime s-a bucurat de atat succes. Spuneam la inceput ca ma simt constrans sa vorbesc despre cartea asta, de fapt am vrut sa fac un ‘fair warning’ catre oricine si-ar dori sa o citeasca. Eu nu am simtit atmosfera de inceput de secol XX, jazz, industrializare, etc. dincolo de titlu.

Alin