Inception

Probabil ca Inception este deja un subiect tratat pe toate blogurile de specialitate, n-am idee (i don’t read blogs that much), asa ca o sa sar peste toata partea in care eu explic intriga si o sa presupun ca cei care citesc in continuare fie au vazut filmul, fie au citit si in alta parte despre el.

Serios, cred ca o sa fac ceva spoilere, fiindca ma intereseaza mai mult sa vorbesc despre cateva idei decat despre tot filmul in sine. Inainte de asta insa, vreau sa ma axez putin pe motivatie.

Mai precis, ideea ca orice film (sau mai bine zis orice opera de arta) trebuie sa isi justifice anumite elemente compozitionale sau de stil.

Ce naiba vreau sa zic prin asta? Sa zicem ca vrei sa scrii un roman in care ai niste oameni pe o alta planeta. Cum justifici prezenta lor acolo? Ce detalii prezentate cititorului il fac pe acesta sa accepte acest fapt? Este de ajuns sa spui povestea unor personaje care traiesc pe planeta X, dar care sunt de fapt la fel ca si orice locuitor de pe Pamant?

In cinematografie, privitorul ia in considerare faptul ca evenimentele sunt motivate, in mare masura, de doua aspecte: apartenenta filmului la un anumit gen si de cantitatea de realism pe care o ofera universul propus.

Ni se pare normal sa vedem un dinozaur plimbandu-se de colo colo prin Jurassic Park fiindca ne este explicat procesul. Asta nu inseamna ca o sa vedem in curand dinozauri si la noi pe strazi. Elementul este prezent pentru a sustine ideea filmului. Sau ar trebui sa fie. Spre exemplu, mi-e greu sa inghit filme (sau carti) care introduc un element al hazardului doar pentru a-si continua sau duce ideea la capat (niste coincidente uimitoare care vor sa spuna ca soarta ii aduce pe doi indragostiti impreuna, sau un accident neverosimil care duce filmul aiurea catre un punct culminant).

In acelasi timp, elementul in sine, motivatia care da sens actiunii, nu trebuie sa fie explicata in detaliu pentru a fi acceptata. Deci Inception foloseste in mod clar aceste aspecte: genul si realismul propus. Genul SF face posibila existenta unei tehnologii care permite intrarea in visul altcuiva. Cat despre realism, cu totii visam, ori am avut senzatia ca a trecut o perioada lunga de timp in vis cand de fapt timpul s-a scurs mult mai repede.

Personajele nu se obosesc sa explice cum functioneaza aceasta tehnologie. Ceea ce ma face sa merg pe ideea ca Inception nu este un film despre explorarea viselor, ci un film care foloseste ideea explorarii viselor ca motivatie. De fapt, nu stiu cine ar putea spune ca filmul este unul despre vis sau visare, atunci cand aproape toti protagonsitii sunt lucizi iar visele in sine sunt create de arhitecti.

Asadar, visul din visul visului este o tehnica narativa, ca si romanul in roman (pot sa dau exemplu aici The Blind Assassin, pe care il citesc acum). Este un concept foarte interesant, pe care mi-as dori sa-l vad extins cumva, insa scopul final parca paleste in comparatie cu ideea viselor stratificate.

De fapt, si aici intru in problema motivatiei personajelor, cu exceptia lui Cobb (DiCaprio) nu cred ca exista alt personaj care pare motivat in actiune. Saito ne spune de existenta unui mogul al energiei aflat pe moarte, si de slujba care consta in plantarea unei idei in visul fiului acestuia. Ideea – dezbinarea concernului pare sa fie acceptata prea usor. Stim ca Saito reprezinta (o parte din) concurenta acestui concern, deci Saito ar putea minti, iar o data cu reusita misiunii ar putea monopoliza el energia la nivel global. Niciun personaj nu isi pune insa aceasta problema.

Dar celelalte personaje? Arthur, Eames, Yusuf, ei fac totul doar pentru bani? Ariadne (singurul personaj de altfel care reuseste sa inteleaga problemele lui Cobb) intra in aceasta conjunctura doar din curiozitate? Ce stim despre Robert Fisher, aceasta “victima” a misiunii? E greu sa comprimi character development pentru toate personajele intr-un film de doua ore, dar parca lipseste din acea motivatie de care vorbeam ceva mai sus.

Revenind putin la tehnica visului din vis, aici probabil Nolan a demonstrat ca este un cineast ambitios. Intre atatea filme care prezinta idei cat mai simple si care merg pe retete arhicunoscute, o idee de genul asta va parea fenomenala. Daca ne gandim totusi la referinte din alte filme, sau din literatura (ex Calvino cu Daca, intr-o noapte de vara, un calator), vedem ca Nolan este un tip care stie sa se foloseasca de niste idei si sa le duca mai departe.

Ba mai mult, Nolan insusi spune ca filmul “is shameless in its regard for cinema, and its plundering of cinematic history. “

Dincolo de gluma, regizorul vrea sa spuna ceva aici. Atunci cand Cobb o invata pe Ariadne despre arhitectura visului, ii spune:

Never recreate places from your memory. Always imagine new places!

Acest indemn este indreptat si catre regizori/scenaristi: sa nu iti fie frica sa imaginezi lucruri noi, pornind de la ideile pe care le stii.

Sa dam cateva exemple de chestii reimaginate de Nolan (dincolo de tehnica visului in vis):

1. Inceputul

Sunt multe filme care folosesc flashback-ul in expozitiune. Vom afla mai tarziu ca scena cu Saito este un flash-forward. Aici insa Nolan ignora traditia flashback-ului care prezinta actiunea miscandu-se din exterior catre interior. Vedem elementele intrigii si capacitatile personajului principal, dar intr-un sens invers – de la palatul din vis catre apartamentul care se dovedeste a fi inca un strat al iluziei, apoi, la finalul scenei, catre cadrul extern cu cele patru personaje aflate intr-un tren.

2. Numele

Cat se poate de sugestive. Ariadne – femeia care l-a ghidat pe Tezeu afara din labirint. Mal – rautate, ceva gresit, durere. Yusuf – forma pentru Iosif, care avea darul interpretarii viselor. Saito, nume destul de comun in Japonia – anonimatul, lipsa trecutului. Eames este ceva mai subtil, se refera la Charles si Ray Eames, dar daca va uitati la filmuletul asta facut de ei, se poate vedea simbolismul numelui.

3. Catharsis

Pentru ca ideea ce trebuie plantata in mintea lui Fisher sa fie acceptata de acesta ca pe o creeatie proprie, cel care se infiltreaza trebuie sa reduca acea ideea la baza ei, nucleul emotiilor. Rezultatul dorit, catharsis, duce linia ideilor pana la Aristotel.

Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea ‘’Poetica’’, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirmă că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul . În lucrarea ‘’Poetica’’, Aristotel utilizează acelaşi termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspiraţie în momentul ascultării unei melodii care trezeşte un fel de excitare de natură religioasă, prin care se obţine starea de calm, ca şi când auditorul ar fi supus unui tratament medical de purificare (via Wiki). Suna cunoscut?

4. Patru subploturi

Subploturile sunt destul de comune in filme. Nolan insa introduce in a doua jumatate a filmului un numar de patru subdiviziuni ale povestii – cele patru straturi de vise. Fiecare nivel este visat de altcineva,anume cel care trebuie sa ramana in urma (poate fiindca nu poti sa visezi in propriul tau vis). Asadar avem:

Nivelul 1: orasul, scena cu van-ul, visat de Yusuf (nice rain joke there)
Nivelul 2: hotelul, visat de Arthur
Nivelul 3: cel cu fortareata inzapezita, visat de Eames
Nivelul 4: care reprezinta limbo, durata visului din acel nivel tinzand spre infinit.

Fiecare nivel (subplot) are un protagonist, un scop, un deadline, si diferite obstacole. Mai mult, toate patru trebuie sa se sincronizeze la final. Aici sunt cateva detalii pe care nu le inteleg/elemente care par complicate prea mult. Spre exemplu, daca subconstientul lui Fisher a fost antrenat sa reziste impotriva unui ‘hack’, atunci de ce nu isi pune macar o data problema ca ar putea fi manipulat in vis? Saito isi da seama destul de repede la inceputul filmului, ba mai mult, realizeaza existenta celui de-al doilea nivel. Cu toate astea, punctul culminant este (cel putin din punct de vedere structural) extrem de bine dirijat.

Sunt multe idei despre care nu am vorbit pana acum. Relatia lui Cobb cu Mal, una extrem de interesanta, mai ales fiindca nu stim cata parte din personajul Mal este proiectata de catre subconstientul lui Cobb. Putem specula ca Mal putea fi convinsa ca nu se afla in vis cu ajutorul totemului ei (titirezul). Deasemenea, putem specula ca nu mai avea incredere in totemul ei si ca punerea lui in seif simbolizeaza renuntarea constienta la abilitatea de a verifica realitatea.
Alt detaliu interesant: scena in care Mal se afla pe marginea ferestrei opuse ar putea fi doar o proiectie a memoriei lui Cobb, fiindca cele doua camere/ferestre sunt in oglinda. Poate ca Mal se afla pe aceeasi margine de fereastra cu el, insa in amintire el simte ca Mal se indeparteaza, plus sentimentul ca nu poate opri inevitabilul.

Tipul personajului care incearca sa accepte moartea persoanei iubite. Apare destul de des prin filme, varianta simpla ar fi: tipa moare, personajul porneste intr-o lupta de razbunare pentru alinarea propriei suferinte. Filmele mai serioase adauga responsabilitate in trairile interioare ale personajului, care se poate manifesta catre exterior sau catre interior (Shutter Island). In Inception, acest subplot este tras la suprafata de catre Ariadne prin curiozitatea ei, nu este doar pus in fata privitorului (ceea ce-l face mult mai atractiv).

Dincolo de ideile reinventate, Nolan foloseste o serie de asa zise clisee cinematografice. Ceea ce il face pe Nolan un tip inteligent este faptul ca manipuleaza si aceste clisee spre avantajul sau. De exemplu, Inception trebuie sa fie si un film de actiune, iar un film de actiune trebuie sa aiba si bataie. Scenele de lupta purtate de Arthur puteau fi motivate doar de existenta lor in vis, insa regizorul a introdus cauzalitatea – ceea ce se intampla un nivel mai sus (pierderea gravitatiei in masina) se rasfrange asupra nivelului cu hotelul. Ergo scene de lupta in stil Matrix.

Un alt cliseu mi se pare figura batranului intelept, care il ajuta pe erou sa isi inceapa calatoria. Saito ia aici o forma mai ciudata a acestui tip de personaj, insa Nolan parca are ceva de spus prin introducerea, intr-o scena singulara, a lui Michael Caine. Mi se pare un fel de a spune, iata, acesta este tipul cliseic al batranului intelept, eu il am aici, dar nu il folosesc ca element al desfasurarii actiunii.

Ca o suma a lucrurilor spuse pana acum, Inception este precum titirezul folosit de Cobb: dens, insa cu suficiente elemente pentru a putea fi inteles usor de oricine; enigmatic si in acelasi timp eliptic. Nolan a reusit sa balanseze toate aceste elemente.

O mentiune speciala pentru muzica. Hans Zimmer compune cantitati industriale de muzica pentru filme. De data aceasta se ridica peste media obisnuita. Poate datorita faptului ca are ca idee de pornire melodia Non, je ne regrette rien, care este folosita ca element de trezire din vis. Tema principala a OST-ului se bazeaza pe o varianta extrem de incetinita a muzicii cantate de Edith Piaf, simbolizand faptul ca in vis totul se petrece mai repede decat in realitate, iar ceea ce auzim cand ne trezim pare incetinit.
Poate ca suna atat de bine si datorita faptului ca portiunile de chitara sunt interpretate de Johnny Marr.

Alin

Advertisements

11 thoughts on “Inception”

  1. din cate deduc , Alin , il consideri cel putin un film interesant. 🙂
    Eu nu l-am vazut inca , mai am de asteptat.
    Avind in vedere ca filmul anului trecut a fost Avatar , eram curioasa cum l-ai gasit si pe acela.
    Nu-mi amintesc insa sa fi postat ceva despre el.

  2. :)) bun , mai concis decat am caracterizat eu Avatar-ul.
    atunci nu-mi ramane decat sa vad Inception , daca ar fi sa ma raportez la ce ai scris tu ar trebui sa pornesc cu asteptari bunicele …

  3. am I crazy, sau dialogurile din cca primele 30 de min au fost putin cam ridicole? parca au dat copy/paste din n-shpe alte filme…
    Nolan e, cum zici si tu, un tip destept si ingenios. Si deobicei mi’e usor sa trec peste cliseele din filmele lui pentru ca stie cum sa prinda cu diverse smecherii (fie ca se cheama vis-in-vis, sau magic tricks sau short term memory loss – toate sunt pana la urma niste gimmicks care sa te mai scuture din amorteala)- dar de data asta, dialogurile spoilt half my fun. Sau poate eram eu prost dispusa 😀
    Oricum – l’as mai vedea, e totusi o poveste cat de cat interesanta – with very very cool visuals 😉

  4. asa e, dialogurile parca scartaie pe alocuri, prin scenele de actiune de la inceput sau prin nivelul cu fortareata, dar nu sunt tocmai ridicole.

    also, visuals are cool, dar parca prea multa actiune pentru un film care este si cerebral. i’d rather see some more inter-character drama than fighting with some random dudes

  5. N-am citi nimic din ce-ai scris, dar abia astept s-o fac dupa ce vad si eu maine filmul! Mi se pare mie sau Di Caprio asta primeste chiar roluri? Mm, just a thought.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s