Suspicion (1941)

Sau inceputurile britanice ale aventurii lui Hitchcock la Hollywood. Debutul lui Hitch in America avusese loc cu un an inainte, prin Rebecca, film ce arata cat se poate de britanic. Nu este surprinzator faptul ca Suspicion urmareste o reteta oarecum similara.

Povestea este britanica, la fel si personajele (sau unele dintre ele), sentimentul de nesiguranta sau neincredere aminteste de trairile doamnei DeWinter, iar Joan Fontaine joaca un personaj cu trasaturi de caracter similare cu cel din Rebecca. Lina McLaidlaw este o femeie rezervata ce provine dintr-o familie respectabila ce pare sa fie cu picioarele pe pamant. Johnny Aysgarth (Cary Grant) este un tip sarmant care zapaceste toate femeile din jurul sau fara prea mult efort. Cei doi se casatoresc dupa vreo doua intalniri, iar dupa o luna de miere prin toata Europa, Lina incepe sa vada caracterul manipulativ al lui Johnny. Suspiciunile Linei se desfasoara undeva intre dovezile ca Johnny minte constant si dorinta ei de a-l iubi in continuare.

Ceea ce mi se pare fascinant la acest film (dincolo de atmosfera, jocul de lumini si unghiuri ale camerei caracteristice lui Hitch) este povestea legata de finalul filmului. Sefii studioului care a finantat acest film au considerat ca publicul nu poate accepta ideea unui Cary Grant – personaj negativ, si deci au impus ca finalul sa reflecte statutul clasic de erou al personajelor lui Grant.

Intr-un interviu cu Francois Truffaut, Hitchcock a povestit varianta de final pe care si-ar fi dorit-o pentru acest film. Lina realizeaza ca sotul ei planuieste intr-adevar sa o otraveasca, insa isi da seama ca nu il va putea parasi vreodata. Asadar Lina compune o scrisoare catre mama ei, in care demasca planurile lui Johnny. Cand acesta soseste cu paharul de lapte, Lina il roaga sa puna la posta scrisoarea catre mama ei, dupa care bea, constienta ca acesta ii este sfarsitul. Ultimul cadru ar fi trebuit sa-l infatiseze pe Grant fluierand vesel ‘melodia lor’ in timp ce pune scrisoarea la posta.

Chiar si cu finalul impus de studio, reprezentatia lui Joan Fontaine a adus acesteia Oscarul, singurul rol castigator din filmele regizate de Hitch. Desi parerea generala a fost ca Fontaine a castigat in acel an un premiu de consolare, si ca rolul ei in Rebecca a fost mai puternic, Joan s-a mulat perfect pe aceste doua roluri, viata ei personala la acea perioada fiind o reflexie a sentimentelor de pierdere si neincredere pe care le traiau personajele sale.

Alin

Moment in thought

“Se desprinse din contemplarea privelistii ignorantei umane, si a conditiei umane, si a apelor marii ce inghit treptat pamantul pe care stam, priveliste care l-ar fi putut indruma catre ceva interesant, daca ar fi avut taria s-o scruteze in continuare, fara sa clinteasca; si gasi consolare in fleacuri atat de inconsistente in comparatie cu tema augusta care-l preocupase pana mai adineauri, incat se simtea ispitit sa treaca sub tacere aceasta reconfortare, sa o minimalizeze, ca si cum, pentru un om onest, faptul de a fi surprins gustand o clipa de fericire intr-o lume de mizerie, inseamna cea mai abominabila dintre crime.”

(Virginia Woolf – Spre far)

No one forgets the truth; they just get better at lying

“Our ability to measure and apportion time affords an almost endless source of comfort.”

“She was calm and quiet now with knowing what she had always known, what neither her parents nor Aunt Claire nor Frank nor anyone else had ever had to teach her: that if you wanted something to do something absolutely honest, something true, it always turned out to be a thing that had to be done alone.”

“People did change, and a change could be a bloom as well as a withering…”

“He couldn’t even tell whether he was angry or contrite, whether it was forgiveness he wanted or the power to forgive.”

“The Revolutionary Hill Estates had not been designed to accommodate a tragedy. Even at night, as if on purpose, the development held no looming shadows and no gaunt silhouettes. It was invincibly cheerful, a toyland of white and pastel houses whose bright, uncurtained windows winked blandly through a dappling of green and yellow leaves … A man running down these streets in desperate grief was indecently out of place.”

(Richard Yates – Revolutionary Road)