Notorious Inspirations

Vorbeam ieri despre dialogul dintre Hitchcock si Truffaut in legatura cu Suspicion.

Aici este vorba despre Notorious: Alfred Hitchcock explains to Francois Truffaut how the screen’s longest kiss between Cary Grant and Ingrid Bergman came about and its amusing French origins. Helen Scott translates.
You should watch this.

Alin

Suspicion (1941)

Sau inceputurile britanice ale aventurii lui Hitchcock la Hollywood. Debutul lui Hitch in America avusese loc cu un an inainte, prin Rebecca, film ce arata cat se poate de britanic. Nu este surprinzator faptul ca Suspicion urmareste o reteta oarecum similara.

Povestea este britanica, la fel si personajele (sau unele dintre ele), sentimentul de nesiguranta sau neincredere aminteste de trairile doamnei DeWinter, iar Joan Fontaine joaca un personaj cu trasaturi de caracter similare cu cel din Rebecca. Lina McLaidlaw este o femeie rezervata ce provine dintr-o familie respectabila ce pare sa fie cu picioarele pe pamant. Johnny Aysgarth (Cary Grant) este un tip sarmant care zapaceste toate femeile din jurul sau fara prea mult efort. Cei doi se casatoresc dupa vreo doua intalniri, iar dupa o luna de miere prin toata Europa, Lina incepe sa vada caracterul manipulativ al lui Johnny. Suspiciunile Linei se desfasoara undeva intre dovezile ca Johnny minte constant si dorinta ei de a-l iubi in continuare.

Ceea ce mi se pare fascinant la acest film (dincolo de atmosfera, jocul de lumini si unghiuri ale camerei caracteristice lui Hitch) este povestea legata de finalul filmului. Sefii studioului care a finantat acest film au considerat ca publicul nu poate accepta ideea unui Cary Grant – personaj negativ, si deci au impus ca finalul sa reflecte statutul clasic de erou al personajelor lui Grant.

Intr-un interviu cu Francois Truffaut, Hitchcock a povestit varianta de final pe care si-ar fi dorit-o pentru acest film. Lina realizeaza ca sotul ei planuieste intr-adevar sa o otraveasca, insa isi da seama ca nu il va putea parasi vreodata. Asadar Lina compune o scrisoare catre mama ei, in care demasca planurile lui Johnny. Cand acesta soseste cu paharul de lapte, Lina il roaga sa puna la posta scrisoarea catre mama ei, dupa care bea, constienta ca acesta ii este sfarsitul. Ultimul cadru ar fi trebuit sa-l infatiseze pe Grant fluierand vesel ‘melodia lor’ in timp ce pune scrisoarea la posta.

Chiar si cu finalul impus de studio, reprezentatia lui Joan Fontaine a adus acesteia Oscarul, singurul rol castigator din filmele regizate de Hitch. Desi parerea generala a fost ca Fontaine a castigat in acel an un premiu de consolare, si ca rolul ei in Rebecca a fost mai puternic, Joan s-a mulat perfect pe aceste doua roluri, viata ei personala la acea perioada fiind o reflexie a sentimentelor de pierdere si neincredere pe care le traiau personajele sale.

Alin

Moment in thought

“Se desprinse din contemplarea privelistii ignorantei umane, si a conditiei umane, si a apelor marii ce inghit treptat pamantul pe care stam, priveliste care l-ar fi putut indruma catre ceva interesant, daca ar fi avut taria s-o scruteze in continuare, fara sa clinteasca; si gasi consolare in fleacuri atat de inconsistente in comparatie cu tema augusta care-l preocupase pana mai adineauri, incat se simtea ispitit sa treaca sub tacere aceasta reconfortare, sa o minimalizeze, ca si cum, pentru un om onest, faptul de a fi surprins gustand o clipa de fericire intr-o lume de mizerie, inseamna cea mai abominabila dintre crime.”

(Virginia Woolf – Spre far)

No one forgets the truth; they just get better at lying

“Our ability to measure and apportion time affords an almost endless source of comfort.”

“She was calm and quiet now with knowing what she had always known, what neither her parents nor Aunt Claire nor Frank nor anyone else had ever had to teach her: that if you wanted something to do something absolutely honest, something true, it always turned out to be a thing that had to be done alone.”

“People did change, and a change could be a bloom as well as a withering…”

“He couldn’t even tell whether he was angry or contrite, whether it was forgiveness he wanted or the power to forgive.”

“The Revolutionary Hill Estates had not been designed to accommodate a tragedy. Even at night, as if on purpose, the development held no looming shadows and no gaunt silhouettes. It was invincibly cheerful, a toyland of white and pastel houses whose bright, uncurtained windows winked blandly through a dappling of green and yellow leaves … A man running down these streets in desperate grief was indecently out of place.”

(Richard Yates – Revolutionary Road)

The End of the Affair (1999)

In primul cadru Ralph Fiennes ne spune ca aceasta este o poveste despre ura. Nu reuseste sa duca aceasta promisiune pana la capat, insa aceasta ura isi are totusi scopul ei.

Fiennes portretizeaza pe Maurice Bendrix, un scriitor ce are o relatie cu Sarah Miles (Julianne Moore), sotia lui Henry. Desi povestea lor de dragoste are loc in timpul celui de-al doilea razboi mondial, firul narativ incepe doi ani mai tarziu, cand Bendrix il vede in mod intamplator pe Henry Miles. Acesta ii povesteste despre problemele emotionale provocate de Sarah, iar Bendrix se ofera sa angajeze un detectiv particular pentru a o spiona in numele lui Henry.

Prin flashback-uri incepem sa aflam detalii din trecutul relatiei Bendrix-Sarah, iar daca la prima vedere povestea pare doar un triunghi amoros standard cu amintiri si intoarceri prin timp, reprezentatiile actorilor fac din acest film ceva mai mult. Personajele sunt destul de interesante, dialogurile par firesti, chiar si momentele mai ciudate au naturaletea lor.

Multi ar spune ca asta este o poveste despre dragoste si posibilitatea existentei miracolelor prin viata spirituala. In timpul razboiului, casa in care se aflau cei doi este lovita de un proiectil, iar Bendrix pare mort. Sarah se roaga pentru ca el sa traiasca, nu stim daca acest lucru a avut sau nu o importanta.
In opinia mea filmul vorbeste mai degraba despre schimbare si despre greselile pe care le facem cu totii. Maurice crede ca iubirea exista doar in prezenta celeilalte persoane, pe cand Sarah crede ca dragostea exista atunci cand nu vezi sau poti vorbi cu persoana iubita. Aceasta diferenta de opinii pare la prima vedere motivul rupturii dintre cei doi.

Doi ani mai tarziu ii vedem neschimbati. Sau mai degraba Maurice este cel care vrea sa para diferit, ea pare neschimbata. In mod ironic, Sarah este cea care evolueaza: face o promisiune pe care o respecta pentru cat timp poate; atunci cand vine momentul recunoaste ca nu este destul de puternica sa isi tina promisiunea pana la capat; trece peste reactiile reci venite din partea lui Bendrix si il iarta; nu ii este frica de schimbari si in acelasi timp este capabila sa revina asupra deciziilor pe care le ia. Sarah demonstreaza ca poate schimba singura lucrurile in bine, pe cand Maurice are nevoie de ceva din exterior pentru o schimbare.
La final aceasta poveste de amor nebun este lovita de hazard, care desi duce la cateva momente induiosatoare, nu implineste intreaga istorie. Poate ca o concluzie, ura pe care o simte Bendrix este singura care ii poate schimba modul de a gandi.

Un detaliu interesant dincolo de dialogurile curate si aerul de epoca il reprezinta muzica lui Michael Nyman, care te duce mereu cu gandul la ceva ce ai pierdut posibil pentru totdeauna.

Alin

Three Times (2005)

Trei momente pierdute in timp care dau mai degraba impresia unor instantanee decat a unor povesti. Doi actori care interpreteaza personaje diferite in aceste instantanee. Un regizor care incearca sa abordeze un stil diferit pentru fiecare poveste. Un film despre comunicare – fiecare poveste are un stil predominant pentru felul in care personajele comunica. Daca dialogul sau scrisorile par naturale in primele parti, comunicarea din ultima poveste pare dificila, in ciuda tuturor posibilitatilor din acel moment.

1966. Un timp al iubirii. Un baiat care urmeaza sa fie inrolat se indragostste de o fata care lucreaza intr-o sala de biliard. Un timp al cautarii, al cuvintelor putine si al momentelor induiosatoare.

1911. Un timp al libertatii. Un barbat isi viziteaza curtezana. Zarim grijile si problemele fiecaruia. El calatoreste alaturi de un domn Liang, revolutionar, prilej cu care auzim despre un Taiwan cedat japonezilor. Ea viseaza la ceva dincolo de viata de curtezana. De remarcat stilul oarecum de film mut pe care il preia acest segment.

2005. Un timp al tineretii. Cei doi traiesc intr-o lume defecta. Ea sufera de epilepsie, traieste cu o prietena care este indragostita de ea si geloasa pe el. Poate cel mai ambiguu moment dintre cele trei.

Regizorul uneste aceste instantanee prin jocurile de lumini. Fiecare perioada trezeste un sentiment – cel din 1966 reprezinta inocenta prin luminile calde, predominant naturale. Povestea din 1911 se desfasoara exclusiv in interior, deci lumina este artificiala, insa este din nou o lumina calda. La pol opus se afla 2005, cu lumini reci, distante.

Alin