Last Holiday (1950)

L-am urmarit pe Guinness in comedii precum Kind Hearts and Coronets sau The Ladykillers, si chiar daca Last Holiday nu se incadreaza tocmai pe genul comedic, cred ca isi face unul din cele mai bune roluri aici.

Premisa nu este formidabila, unui tip care nu a facut nimic remarcabil toata viata i se spune ca sufera de o boala incurabila si ca mai are foarte putin de trait. Urmarit de sunetul vioarei, personajul lui Guinness isi paraseste slujba si casa, cumpara niste valize si costume si calatoreste pana la un hotel mic si select undeva la malul marii. Personajele de aici sunt in mare parte aristocrati mici sau foarte mici, un fel de micro-univers comedic care mi-a amintit oarecum de Fawlty Towers. Aici George se schimba, iar circumstantele se schimba o data cu el. Nu mai are nimic de pierdut in viata si incepe sa realizeze ca poate fi o alta persoana decat crezuse pana atunci. Norocul i se schimba, tot personalul il apreciaza iar aristocratii sunt atrasi in mod curios de prezenta lui si stilul sau misterios.

Filmul este in esenta o satira sociala, personajele de la hotel isi schimba parerea fata de George in functie de ceea ce stiu (sau presupun) despre el. Filmul are momente comedice dar si dramatice, cu un final atipic, comparabil poate cu cel din City Lights, cel putin la nivel dramatic.

Am spus la inceput ca acest rol este unul din cele mai bune interpretate de Alec Guinness fiindca i se potriveste:

“Flamboyance doesn’t suit me. I enjoy being elusive.”

 

Alin

The Scottish Play..

…in Japan. Cu alte cuvinte, Throne of Blood (1957) este adaptarea piesei lui Shakespeare intr-o perspectiva proprie. Cred ca Shakespeare transpus pe film poate fi realizat in doua feluri: fie mergi pe opera pas cu pas, fie o folosesti doar ca punct de plecare (varianta de mijloc ar fi sa mergi pe structura piesei facand alegorii, iar rezultatul poate sa nu fie prea grozav – vezi Titus; pacat de reprezentatiile actorilor).
Kurosawa a ales a doua varianta, iar rezultatul este cat se poate de original. Regizorul s-a mai inspirat din Shakespeare si in alte doua ocazii, din Hamlet cu “The Bad Sleep Well” si din Regele Lear cu “Ran“.

Revenind la imaginea lui Macbeth in Japonia feudala. Throne of Blood a reusit sa imi creeze impresia unui epic si in acelasi timp am simtit aerul unei piese de teatru. Scenele pregatitoare prezinta castele, armate care se mobilizeaza de lupta, lorzi si razboinici. Insa scenele esentiale nu apar in fata noastra, ci sunt prezentate indirect, prin relatarile altor personaje. Scena uciderii lordului pare cu atat mai groaznica vazuta in ochii personajului lui Mifune decat daca ar fi fost pe ecran.

Asa cum era de asteptat, sunt destule elemente din piesa care lipsesc, iar sfarsitul lui Washizu este in esenta lui diferit fata de cel al lui Macbeth. Insa ultimele zece minute din Throne of Blood sunt sclipitoare. Intreaga actiune parca se cladeste pentru acest deznodamant al sortii.

Trebuie mentionata cinematografia lui Kurosawa: elementele creeaza atmosfera sau completeaza intriga (ceata, ploaia, padurea, vantul napraznic), rotatii de 180 de grade sau zoom-in pe personaj care alearga in directia camerei creand o fluiditate naturala (vezi scena spiritului/vrajitoarei din padure).

Throne of Blood a fost creat de un om care a iubit cinematografia si literatura, care a luat ce era mai bun din influentele vestice, constient de puterea pe care o poate avea o poveste transpusa bine pe pelicula.

Pentru cine este interesat, o lista cu toate adaptarile dupa Shakespeare aici.

Alin