A Christmas Special – Part 8

White Christmas (1954)

Am impresia ca musicalurile reprezinta o traditie pentru americani in ceea ce priveste filmele de Craciun. Eu unul nu ma pricep foarte mult la acest gen, asa ca nu prea stiu la ce sa ma refer acum.
Din cate am citit, melodia care a dat titlul filmului a fost cea mai ascultata melodie de Craciun la vremea respectiva. Filmul White Christmas a beneficiat si de nume importante in ceea ce priveste muzica – Bing Crosby, Danny Kaye si Rosemary Clooney.

Rosemary Clooney este mult mai cunoscuta pentru cariera muzicala decat cea de actrita, White Christmas fiind probabil cel mai important film in care a jucat. Clooney a lansat ulterior un album cu muzica de sarbatori intitulat tot White Christmas (iar pentru cei interesati pentru detalii care nu au nicio legatura cu filmul, Rosemary a fost matusa lui George Clooney). Bing Crosby a fost si este unul dintre actorii favoriti de musicaluri in America.

Povestea este destul de simpla – doi fosti colegi de unitate din razboi (Crosby si Kaye) formeaza un duo de succes, intalnesc un duo feminin (Clooney si Vera-Ellen) si printr-o incurcatura ajung cu totii in Vermont. Aici Crosby si Kaye preiau rolul de Mos Craciun pentru generalul din vechea unitate, al carui hotel nu o duce prea bine.

Substratul romantic intre personajele lui Crosby si Rosemary Clooney este destul de subtire, insa muzica si numerele de dans fac din White Christmas un spectacol sentimental (oricum nu ma uitam la musical pentru poveste). Personal as fi preferat mai multe melodii legate de Craciun, insa este destula varietate cat sa nu para exagerat.
Mi-a placut in schimb faptul ca majoritatea scenelor de muzica si dans se afla in contextul unui spectacol, asa ca nu vedem prea des acele momente in care protagonistul incepe sa cante de unul singur in mijlocul unei fraze pentru ca simtea nevoia sa faca acest lucru.

 

 

Alin

Advertisements

A Christmas Special – Part 7

Un conte de Noël (2008)

Dupa tot romantismul (mai mult sau mai putin autentic) din ultimele doua zile cred ca era momentul pentru ceva diferit, si iata ca am avut norocul sa descopar acest lucru in filmul lui Arnaud Desplechin.
Este dificil sa atribui Un conte de Noël unui singur gen – substratul este unul dramatic, personajele sunt usor tragice, iar intamplarile sunt uneori comice. Cred ca ar putea fi numit o cronica de familie; mi-a amintit oarecum de L’heure d’été – aceeasi senzatie generata de o familie frantuzeasca numeroasa care se strange sub acelasi acoperis pentru un eveniment.

In acest caz, familia Vuillard se reuneste dupa aproximativ sase ani cu ocazia sarbatorilor de Craciun. Junon (Catherine Deneuve intr-un rol matriarhal) este figura centrala a acestei familii si motivul adevarat al acestei reuniuni, intrucat fusese diagnosticata cu o forma de cancer si are nevoie de un transplant de maduva osoasa din partea unei rude de sange.

Nu cred ca are rost sa povestesc prea mult; orice as spune despre film nu ar putea sa descrie experienta neobisnuita si volatila emotional a punerii acestor personaje in aceeasi scena. Fiecare membru al familiei este ‘defect’ in felul sau propriu, si in acelasi timp cu totii se aseamana printr-o atitudine degajata in ceea ce priveste viata si moartea.
Junon nu pare sa fie prea atasata emotional de cei trei copii (primul sau nascut murise la varsta de 6 ani de leucemie), iar acest lucru se rasfrange in personalitatea lor. Henri (Mathieu Almaric) a fost stigmatizat din copilarie, caci nu fusese un donator compatibil pentru fratele sau, iar la maturitate este o adevarata oaie neagra a familiei; singura fata – Elizabeth isi canalizeaza durerile si frustrarile atat interior cat si exterior (iar fiul ei, Paul, este cam instabil emotional); fratele cel mic – Ivan, pare sa fie cel mai pasiv, dar stilul echilibrat se datoreaza mai mult casatoriei sale cu Sylvia (Chiara Mastroianni). Cred ca cel mai simpatic personaj este batranul Abel Vuillard, cel care mentine cu adevarat familia reunita (si nu isi asuma niciodata meritul).

Povestile de familie au uneori tendinta de a cadea in melodrama ori de a avea personaje exagerate in vreun anume fel. Arnaud Desplechin a creat insa un grup de personaje palpabile, ce isi cunosc limitarile sau defectele, care gresesc sau au momente de nebunie si care sunt disfunctionale – insa par autentice.
Regizorul are un ochi foarte bun pentru detalii, iar aici ar fi prea multe de spus – de la referinte pentru alte filme (Funny Face, The Ten Commandments), pana la idei mai subtile (Ivan s-a insurat cu o fata foarte similara cu mama, iar rolul este interpretat de Chiara Mastroianni, fata Catherinei).
Daca ar fi sa critic ceva la adresa filmului ar fi in referire la stilul cinematografic – tipic frantuzesc, dar care in unele momente pare sa dea senzatia ca vezi un trailer pentru film decat un film in sine.

Un conte de Noël este o experienta extrem de interesanta si l-as recomanda drept un cadou pentru sine in perioada de dupa sarbatori.

Alin

A Christmas Special – Part 6

Holiday Affair (1949)

Cand am vazut aceasta imagine promotionala cu Bob Mitchum avand un maldar de cadouri in brate si o privire de Mos Craciun distrat mi-am dat seama ca trebuie sa vad Holiday Affair. Nu cred ca cineva ar trebui sa se astepte la o poveste fenomenala, insa acest film  ar trebui sa reprezinte un model pentru comediile romantico-sentimentale care inunda piata in ziua de azi.

Adaptat dupa o povestire intitulata Christmas Gift (titlu care probabil s-ar fi potrivit mai bine si in acest caz), Holiday Affair este un film despre un trenulet si influenta pe care o poate avea acest cadou intr-un triunghi amoros cat se poate de clasic.
Connie Ennis (Janet Leigh) este un ‘comparative shopper’ – nu stiu exact cum s-ar traduce termenul; pe scurt – este angajata de un magazin pentru a achizitiona, apoi returna diverse obiecte din alte magazine in vederea stabilirii pretului pietei – un fel de spionaj comercial. Steve Mason (Robert Mitchum) este vanzator la raionul de jucarii de unde Connie achizitioneaza un trenulet electric, insa este concediat a doua zi din cauza domnisoarei Ennis.

Intre timp aflam ceva mai multe detalii despre cei doi – Connie are un fiu de 6 ani (Timmy) si un logodnic (Wendell Corey) in privinta caruia nu se poate decide daca sa ii accepte propunerile de casatorie. Undeva la polul opus, Mason este un singuratic care trece de la o slujba la alta in ideea de a strange suficienti bani pentru a-si implini visul – acela de a construi iahturi.
Ramas deci fara slujba, Mason se ofera sa o ajute pe domnisoara Ennis si, printr-o intamplare nefericita, ajunge sa il cunoasca pe logodnicul evident nemultumit. Inainte de a iesi insa din viata domnisoarei Ennis, Mason are o discutie cu Timmy, iar in dimineata de Craciun, pustiul descopera ca a primit trenuletul care fusese returnat la magazin.

Gestul sau de bunatate il lasa pe Mason lefter, iar povestea evolueaza incet catre un final usor de ghicit, insa nu cred ca drumul catre acea destinatie ii va lasa dezamagiti pe privitori.
Holiday Affair merge pe acel model al comediilor romantice cu un pic de prea mult sentimentalism pe alocuri, insa personajele sunt foarte usor de placut (Mitchum intra in rolul nomadului cu inima de aur la fel de usor cum a intrat in pielea lui Jeff Bailey in Out of the Past). Scenariul este axat mai mult pe dialoguri inteligente decat pe diverse forme de artificii romanticoase (asa cum vedem in alte filme), iar tema Craciunului se reflecta in micile gesturi de altruism.

Alin

A Christmas Special – Part 5

Christmas in Connecticut (1945)

Christmas in Connecticut este un exemplu tipic asupra faptului ca nu toate filmele clasice de sarbatori sunt neaparat grozave. Ceea ce se vrea a fi o productie care transmite acel sentiment inaltator de Craciun se loveste intr-o poveste care portretizeaza (in opinia mea) ceea ce este superficial in privinta acestei sarbatori.

Am vrut sa spun si in posturile anterioare ca aceste povesti ar trebui vizionate cu mai multa atentie catre fantezie decat pentru detaliile obisnuite, insa nu pot sa nu critic intriga de aici si scenariul care pare scris in sens invers.
Filmul incepe cu imaginea unui distrugator american torpilat de catre un submarin german. Doi membri ai echipajului – Jefferson Jones (Dennis Morgan) si Sinkiewicz supravietuiesc vreme de 18 zile pe o barca de salvare. Dupa ce sunt salvati, cei doi ajung intr-un spital pentru recuperare. Aici Jones este singurul care primeste doar portii de lapte la fiecare masa din cauza complicatiilor la stomac, in timp ce toti ceilalti pacienti au parte de un tratament regal in ceea ce priveste mesele.

Asa ca Jones ramane doar cu revistele din care citeste articole semnate de Elizabeth Lane (Barbara Stanwyck), cea care povesteste viata la ferma sa din Connecticut, cum isi ingrijeste copilul si ce feluri de mancare fenomenale gateste sotului. Sinkiewicz il sfatuieste pe Jones sa o ‘vrajeasca’ pe una din asistentele medicale pentru a face rost de mancare adevarata (in acest moment singurul sau scop in viata). Nu dureaza mult pana cand asistenta deja se gandeste la maritis, iar Jones, nestiind ce sa faca, ii spune ca nu stie ce inseamna sa ai un camin, pentru ca nu a avut vreodata parte de asa ceva.

Asistenta concluzioneaza deci ca trebuie sa il trimita undeva pe amaratul de Jones pentru a se convinge de ceea ce inseamna sa ai o casa si un camin adevarat. Iar modelul ideal de nevasta americana este Elizabeth Lane, cea a caror articole erau savurate din plin de Jones. Asistenta medicala ii scrie lui Alexander Yardley, patronul unui imperiu publicistic, pe care se pare ca il cunoaste suficient de bine pentru a-i cere favoruri.

Yardley (care nu are nimic mai interesant de facut, ca orice magnat) ii telefoneaza imediat editorului publicatiei respective si ii ordona sa ii transmita lui Elizabeth Lane ca trebuie sa il aiba ca invitat de Craciun pe Jones. Cand editorul o suna pe Elizabeth, aflam ca ferma din Conencticut este de fapt un apartament din oras, iar talentul ei de bucatareasa se rezuma la desfacutul cutiilor de sardele.
S-ar parea deci ca Elizabeth Lane va fi descoperita si isi va pierde slujba, numai ca in poveste apare John Sloan, un amic care era amorezat de mai multa vreme de Elizabeth si care – ati ghicit, are o ferma tocmai in Connecticut.

Elizabeth ii promite lui Sloan ca se va marita cu el si se muta la ferma (impreuna cu Felix, singurul individ care stie intr-adevar sa gateasca) in asteptarea lui Jones si a lui Alexander Yardley.
Toata aceasta intriga se desfasoara in primele 25 de minute, si nu este greu de ghicit cam ce se va intampla in continuare.

Imi dau seama ca acest scenariu este similar incurcaturilor care au loc intr-un ‘screwball comedy’, insa toata aceasta poveste mi se pare extrem de imbarligata si obositoare. Dupa cum spuneam, scenaristul parca a scris intai desfasurarea actiunii de la ferma, apoi a cautat tot felul de legaturi obscure pentru a pune aceste personaje impreuna acolo.

Ceea ce mi se pare mai important insa – Christmas in Connecticut se vrea un film de sarbatori, insa niciuna din actiunile personajelor nu reflecta vreun mesaj similar cu ceea ce ar trebui sa fie in inimile oamenilor, macar in aceasta perioada.
Fiecare personaj urmareste interesele proprii – asistenta medicala vrea sa fie luata de sotie, Elizabeth vrea sa isi pastreze slujba, Sloan este interesat sa o ia pe loc de nevasta pe Elizabeth, Yardley vrea sa pastreze aparentele altora pentru binele publicatiilor sale, iar Jones este pus in toata aceasta situatie doar fiindca voia sa manance (o alta idee superficiala legata de sarbatori).
Nu vreau sa critic insa aceste detalii, ci mai degraba ideea ca personajul central (Elizabeth) creeaza o imagine falsa despre propria persoana, imagine pe care se chinuie sa o pastreze pana la final. Concluzia filmului ar fi ca, atunci cand dai nastere unor aparente, o sa ai parte de tot felul de incurcaturi, dar la final o sa ai numai de castigat. Personal mi se pare departe de ceea ce ar trebui sa transmita un film de Craciun.

Nu vreau sa spun ca acest film este unul prost. Un fan al Barbarey Stanwyck l-ar aprecia oricand, in ciuda intrigii imbarligate si a mesajului superficial, iar decorurile reusesc intr-adevar sa creeze o atmosfera frumoasa de Craciun (care din pacate lipseste in poveste).

Alin

A Christmas Special – Part 4

Joyeux Noël (2005)

Iata o relatare mai mult sau mai putin fidela a evenimentelor primului Craciun din perioada Primului Razboi Mondial, atunci cand a avut loc o incetare neoficiala a ostilitatilor. Filmul este vazut din perspectivele a catorva personaje – doi frati din Scotia, un tenor german (Beno Furmann) si o soprana (Diane Kruger), un preot scotian si trei locotenenti – unul german, unul francez si unul scotian.

Aceste naratiuni sunt mai degraba o serie de fragmente pana in noaptea de Craciun, atunci cand, in maniera simpla a unei parabole, soldatii realizeaza ca se afla in pragul unei sarbatori sfinte.
Trebuie sa spun ca m-am simtit impresionat de momentul in care incepe sa se auda muzica din fiecare parte a frontului, apoi, incet incet, aceasta muzica se transforma si devine una singura.

Cred ca unii ar spune despre film ca afiseaza prea ostentativ steagul pacii sau ca este prea sentimental, insa cred ca se omite ideea ca acele momente in care cele trei armate se apropie una de cealalta prin ‘no man’s land‘ vorbesc despre magie, o magie simpla a Craciunului si despre puterea pe care o poate avea muzica in inimile oamenilor (a nu se intelege insa ca filmul ar fi un musical. Nu este.)

Nu cred ca acest film ar trebui comparat cu alte productii care portretizeaza acest razboi (gen Paths of Glory sau All Quiet on the Western Front), este mai degraba un film despre o sarbatoare decat un manifest anti-razboi. La final viata trebuie sa mearga mai departe, iar datoria trebuie sa ia locul unor sentimente mai bune. Soldatii celor doua parti sunt apostrofati in diverse moduri de catre superiori din pricina zvonurilor referitoare la aceasta incetare a ostilitatilor.
In realitate aceste momente au fost intr-adevar spontane si au avut loc in mai multe zone de pe front, dar nu cred ca soldatii au fost disciplinati pe acest motiv.

Am citit undeva relatarea unui soldat britanic (desi nu pot sa spun de unde pentru ca nu imi amintesc) referitoare la dimineata de Craciun, 1914. Oamenii au inceput sa iasa din transee, fermecati de linistea generata de lipsa artileriei. Soldatii englezi si germani s-au apropiat unii de altii si au inceput sa faca mici schimburi si sa discute. Naratorul acestei relatari povesteste ca in discutia sa cu un soldat german a intrebat pentru ce lupta nemtii si a fost uimit de convingerea soldatului ca lupta pentru libertatea Imperiului German si a fiecarui locuitor din patrie.

Joyeux Noël este un film inspirat de aceste evenimente si nu unul care le re-creeaza. Regizorul Christian Carion a dat viata unei povesti de Craciun care merita intr-adevar vizionata.

Alin

A Christmas Special – Part 3

We’re No Angels (1955)

O poveste de Craciun ar trebui sa aiba in esenta doua lucruri – zapada si o anumita doza de fantezie. We’re No Angels duce lipsa primului element insa compenseaza prin celalalt, iar rezultatul este o comedie plina de sarm.

Cum ar arata Craciunul pe o insula tropicala? Avem ocazia de a vedea asta prin ochii a trei detinuti – Joseph, Albert si Jules, care insa si-ar dori sa fie undeva cat mai departe de Devil’s Island. Evadati din penitenciar, cei trei planuiesc sa ajunga pe singura barca ancorata in golf. Pentru asta au nevoie pasapoarte si o deghizare, asa ca intra intr-un magazin numai bun de jefuit, cu pretextul de a repara acoperisul.

In urmatoarele zece minute ii vedem pe Joseph (Humphrey Bogart), Albert (Aldo Ray) si Jules (Peter Ustinov) in rol de voyeuri, caci de pe acoperis au ocazia de a vedea detalii intime din viata familiei Ducotel, cei care au grija de magazin.
Problemele acestora par sa fie cel putin la fel de mari, iar concluzia lui Joseph este ca sunt prizonieri ca si ei. Asa ca cei trei detinuti fac uz de ‘aptitudini’ pentru a ajuta familia Ducotel, in prima faza cu pregatirile de Craciun, apoi cu problemele magazinului.

Bogie este un fost falsificator care ar putea sa vanda ochelari de vedere unui orb, Ustinov are un talent (pur si simplu mortal) pentru a deschide orice forma de incuietoare printr-o simpla atingere, iar Ray…sa spunem ca Ray face intr-adevar o performanta in rol de sociopat cu aspect brutal, aer usor naiv si inima de aur (si cu un animal de companie neconventional). Niciunul nu incearca sa para altfel decat ar fi si isi recunosc deschis pacatele pentru care au ajuns pe insula, asa ca ii putem numi criminali onesti.

Michael Curtiz a facut o treaba excelenta dand filmului un aspect sarmant, inteligent si amuzant. Bogart, Ustinov si Ray se completeaza reciproc si creeaza o legatura comedica puternica intre personaje prin dialoguri (iar comentariile singulare date in special de Ustinov sunt grozave – “People like that, how can you cut their throats?”). Cine ar fi crezut, trei detinuti in rol de ingeri pazitori, pe care nu ii putem privi fara un zambet pe buze. Nu stiu daca altii puteau fi la fel de convingatori.

Alin

A Christmas Special – Part 2

The Man Who Came to Dinner (1942)

The Man Who Came to Dinner este cu siguranta un titlu neobisnuit printre filmele despre care am ales sa scriu in aceasta perioada. La fel ca si in The Shop Around the Corner, Craciunul reprezinta aici imaginea de fundal (dar nu trebuie ignorat). Filmul este insa o farsa, dupa cum o sa detaliez in cele ce urmeaza.

Trebuie spus totusi ca este genul de poveste care in ziua de azi pare usor imbatranita. Scenaristii au nascocit un protagonist inspirat din personalitatea unui critic al vremii, cu personaje secundare bazate pe actrite de teatru sau scenaristi de pe atunci. Sigur, nu trebuie sa stii cine a fost Alexander Woollcott sau Noel Coward ca sa apreciezi povestea, insa aici se adauga cateva glume si referinte care lasa privitorii de astazi scarpinandu-se in cap. Aceste mici detalii dau filmului un aspect usor ‘tocit’ atunci cand este privit in ansamblu.

Asadar, aceasta farsa are un scriitor/lector/critic/socialit elitist de rang international in persoana lui Sheridan Whiteside, ce cade si isi rupe soldul pe scarile inghetate ale unui om de afaceri dintr-un mic orasel. Whiteside, omul care venise sa ia masa de pranz doar ca o favoare catre altcineva, este fortat sa ramana astfel in casa familiei Stanley pentru mai multe saptamani.
Capricios, rautacios si acid, Whiteside considera ca pana si prezenta sa in acest orasel este sub nivelul sau, si deci isi face un scop din a face cat mai mizerabila viata persoanelor din jur. Intr-un ritm cat se poate de ametitor, Sheridan Whiteside pune stapanire pe casa bietului om de afaceri, a carui familie (o nevasta extaziata de aceasta intamplare, un fiu care vrea sa vada lumea ca fotograf, o fata care vrea sa se marite pe ascuns si o matusa cam nebuna) abia daca mai are acces in locuinta.

Whiteside nu se afla aici de unul singur – are o secretara personala, Maggie (Bette Davis), care a lucrat cu el vreme de zece ani, o asistenta medicala victimizata de replicile acide, iar pe parcurs Sheridan aduce in casa orice crede el ca ar fi de cuviinta (sau dimpotriva, de necuviinta).

Personajul lui Bette Davis nu este totusi unul prea grozav conturat. La prima vedere este singura persoana care il poate tine pe Whiteside in frau, Maggie se indragosteste insa imediat de un ziarist/scenarist local, un individ aratos si usor naiv. Maggie face greseala de a ii spune lui Sheridan ca planuieste sa se marite si sa renunte la postul de secretara. Whiteside nascoceste imediat un plan pentru a nu o pierde pe Maggie – o cheama in oras pe Lorraine (Ann Sheridan), o actrita vanitoasa, pentru a-l fermeca pe bietul scenarist.

Lucrurile incep sa iasa de sub control in ajunul Craciunului – Whiteside tine un program radiofonic chiar acolo in living, in timp ce Maggie si Lorraine se calca pe coada si isi arata coltii. Alte elemente includ un doctor cu un manuscris enorm, un card de pinguini, un individ dement, un cor bisericesc si un sarcofag egiptean.

The Man Who Came to Dinner este o farsa de sarbatori, cu replici usturatoare si momente zapacite, care merita incercata macar o data, in ciuda unor detalii invechite.

Alin