Long days make for Jazzy Nights

Rick Martin si-a dorit intotdeauna sa cante. La varsta de noua ani a avut norocul de a-l asculta pe marele Art Hazzard, legenda a jazz-ului care il invata pe Rick sa cante la trompeta. Dragostea pentru muzica il fac pe Rick sa adopte doua stiluri – unul standard, conform acelor Big Band-uri pentru care trebuie sa cante si unul personal, nascut din dragostea pentru jazz, cantat si ascultat doar de cei ca si el.

Young Man with a Horn (1950) nu este genul de poveste a ‘artistului care reuseste in domeniul sau‘ asa cum ar putea parea, caci personajul principal al acestui film este jazz-ul. Muzica este excelent coordonata de catre Harry James, singurul lucru ce i-ar putea fi reprosat este ca poate totul suna prea clasic.

Mi-e greu sa intru in ceea ce vreau sa spun, fiindca Young Man with a Horn este un film care mi-a placut foarte mult, desi sunt de parere ca Michael Curtiz a atacat proiectul in mod gresit din cateva puncte de vedere (atentie – some spoilers ahead!)

Continue reading “Long days make for Jazzy Nights”

Filme necunoscute

Intru si eu in jocul vazut pe blogul Cristinei (ideea initiala aici). Nu cred ca sunt tocmai filme nemaiauzite, am vrut sa pun doar chestii care mi-au placut in mod special (filme mediocre ori slabe s-or mai tot gasi).

El verdugo
Nanjing Nanjing
Angel face
Sans toit ni loi
Beneath Hill 60
L’heure d’été
Last Holiday
Max Manus
A Face in the Crowd
Lust for Life

Va astept parerile.

Edit: Au fost si s-au dus 🙂
Ramane totusi o lista de recomandari pentru cei care nu au auzit pana acum de aceste filme.

Edit2: Majoritatea listelor aici.

Alin

Short story about films

Alte cateva filme pe scurt, fiindca nu mi-a venit sa scriu un post intreg despre ele la vremea respectiva, dar care merita totusi mentionate.

The Letter (1940)
Ca un film noir adevarat, The Letter incepe cu o crima. La o plantatie de cauciuc se aude o impuscatura in noapte. Vedem personajul lui Bette Davis descarcand un revolver in trupul unui individ. Povestea spusa sotului si avocatului propune o incercare de viol, iar cazul pare inchis, cel putin pana la aparitia unei scrisori ce complica lucrurile.

The Letter nu are o poveste extrem de complexa, insa are are toate elementele unui film noir, ba chiar as putea spune ca este unul din primele filme noir in adevaratul sens al cuvantului.

Mongol (2007)
O dramatizare a tineretii lui Temudjin (viitor Genghis Khan) si a evenimentelor prin care a trecut. Mongol este un proiect ambitios, si eu unul respect rezultatul final pentru asta.
La capitolul realitate istorica nu stiu cat este de precis, insa interesant din punct de vedere vizual.

Indigènes (2006)
Indigènes mi s-a parut destul de ciudat pentru un film de razboi. In prima parte pare sa se axeze pe fapte istorice, mai putin pe o poveste a personajelor, iar spre final regizorul parca ar vrea sa ne pese foarte mult de aceste personaje.
Filmul portretizeaza mizeriile si ipocriziile prin care au avut de trecut trupele recrutate in Africa pentru eliberarea “patriei-mama”: Franta.
Indigènes vrea sa aduca in fata o poveste ingorata de multi de-a lungul timpului. Faptul ca actorii care interpreteaza rolurile habar nu aveau despre atitudinea armatei franceze in legatura cu trupele africane spune destul de multe. Interesant din punct de vedere istoric, dar neconvingator ca film artistic.

Le Crime de Monsieur Lange (1936)
Jean Renoir experimentand inaintea mai cunoscutelor Regle du jeu sau La Grande Illusion.

Alin

Despre cateva filme

The Spiral Staircase (1945)
Un criminal isi face aparitia intr-un mic orasel, alegand victime care sufera diferite dizabilitati.
O furtuna puternica, o fata care nu poate vorbi si locatarii unui conac ce devine tot mai claustrofob. Devine clar faptul ca acest criminal se afla in conac; dar cine poate fi?

Un thriller cu o poveste clasica care poate nu ar surprinde foarte multa lume in ziua de azi.
Mi-a placut insa modul in care Robert Siodmak se foloseste de lumina si de umbre, nu doar pentru a crea tensiune, dar si pentru a inainta in firul narativ. Cu siguranta o sa vad si alte filme ale sale.

Being There (1979)
Filmul pentru care Peter Sellers s-a luptat aproape noua ani pentru a-l realiza.
Povestea unui gradinar care nu stie absolut despre lume dincolo de imaginile pe care le vede la televizor. Ajuns pe strazi fara sa se poata descurca de unul singur, Chance are norocul de a fi invitat in casa unui om de afaceri muribund. Chance ajunge sa fie prieten cu acesta, iar lucrurile pe care i le spune sunt interpretate ca lectii de viata sub forma de metafore.
Being There este din multe puncte de vedere varianta clasica a povestii lui Forrest Gump – fara vocea timpa, fara ca personajul sa ia parte la tot felul evenimente istorice si fara o poveste de dragoste lacrimogena.

Don’t Bother to Knock (1952)
Primul rol dramatic pe care il interpreteaza Marilyn, in esenta stricat din cauza scenariului imbarligat.
Desi personajul lui Monroe este unul prezentat in mod defectuos, care trece prin tot felul de momente ciudate in relatie cu celelalte personaje, avem totusi sansa de a vedea ca Marilyn putea fi ocazional mai mult decat un chip (extrem de) frumos.
Iar inca doi actori ca Richard Widmark si o Anne Bancroft extrem de tanara ne lasa cu gandul ca Don’t Bother to Knock putea fi mult mai interesant daca ar fi fost scris altfel.

Alin

The King’s Speech (2010)

Surprinzator de interesant si fluent spus (sau poate doar imi plac mie filmele ‘plictisitoare’), povestea regelui George al VI-lea este de fapt povestea unei prietenii intre rege (Colin Firth) si terapeutul sau (Geoffrey Rush), o poveste accesibila si satisfacatoare.

Mai mult ca sigur ca o poveste axata strict pe viata regelui si pe faptele istorice din timpul domniei sale nu ar fi fost atat de interesanta pentru public pe cat este The King’s Speech. Cred ca istoria isi aminteste de Churchill mult mai rapid decat de regele George al VI-lea atunci cand vorbim despre al Doilea razboi mondial (ma refer la non-britanicii ca noi; in insula, regele a fost un simbol al rezistentei nationale pe intreaga durata a razboiului).
Daca tot suntem aici, imaginea lui Churchill in film pare oarecum distorsionata – in realitate, a fost unul dintre putinii care l-au sfatuit pe Edward VIII sa nu abdice. Timothy Spall are cateva aparitii scurte in postura viitorului prim ministru, dar nu pot sa nu remarc cat de mult se stramba, probabil in ideea de a semana mai mult cu Winston (a reusit totusi sa ii imite vocea destul de bine).

Un alt mic detaliu pe care l-am observat este modul in care a fost folosita camera. In cadrele exterioare, camera se misca mereu in urma sau din fata personajului. In cadrele statice, insa, camera fixeaza personajul fie in centrul cadrului, fie in extrema stanga sau dreapta. Nu spun ca este o problema cu asta, insa fiind filmat ‘wide-angle‘, fetele personajelor par usor distorsionate in acele cadre stanga/dreapta.

Acestea sunt insa detalii putin importante in economia filmului; puterea acestuia sta in relatiile Firth-Rush si Firth-Bonham Carter. The King’s Speech este un film inteligent care balanseaza foarte bine elementele povestii cu reprezentatiile actorilor.

Daca sunteti interesati cum vorbea regele George VI in realitate, iata aici un discurs al acestuia din 1938.

Alin

The Fighter (2010)

Zilele trecute au fost The Golden Globes, si desi nu prea m-au interesat, am observat ca The Fighter a avut o serie intreaga de nominalizari. Asa ca m-am uitat, mi-a placut, dar tot nu am inteles pentru ce a primit atatea nominalizari.

The Fighter spune povestea adevarata a lui Micky Ward (Mark Wahlberg) si drumul sau catre titlul de campion mondial de categorie usoara.
Deci, un atlet/sportiv care trece peste toate problemele de viata/ghinioane/probleme cauzate de familie si munceste pe branci ca sa aiba succes intr-o cariera profesionista. Pe drum se indragosteste de o tipa care s-a subestimat toata viata, iar din aceasta relatie castiga increderea si puterea necesara pentru victorie.
Unde am mai auzit asta? Pai, cam prin toate filmele de acest gen. Filmul trateaza si alte subiecte, devenind mai complex de atat? Da. Mi-a placut? Sigur, de ce nu.

Dar la final am ramas totusi cu intrebarea: este The Fighter totusi o poveste care trebuia spusa?
Pana la urma orice poveste este interesanta daca o spui cum trebuie, insa ceea ce ar fi trebuit sa diferentieze acest film de alte drame similare este studiul asupra familiei disfunctionale a lui Ward. Iar aici pe mine ma pierde, caci familia nebuna in care a crescut Micky Ward este neinteresanta pentru mine.
Continue reading “The Fighter (2010)”

What the viking?

OK, nu aveam niciun interes sa scriu despre filmul asta, insa m-am razgandit dupa ce am citit o parere pe un alt blog (pe care nu am de gand sa il mentionez fiindca nu am chef sa ma cert cu nimeni). Din moment ce o sa arunc cateva pareri aici este clar ca o sa fac spoilere; cine o vrea sa vada Valhalla Rising (2009) poate sa sara in prima instanta peste ce scriu eu aici.

In primul rand, am citit si tot felul de laude la adresa filmului – ca este brutal si poetic in acelasi timp, ca este o capodopera, unic in felul sau. Gresit. Filmul nu este unic, iar regizorul nu demonstreaza un talent iesit din comun in ceea ce priveste cadrele ori simbolismul.
Dar nu este nici o productie plictisitoare sau indescifrabila. Faptul ca mare parte din cei care privesc acest film sunt plictisiti se datoreaza ideii generale – “Wow, un film cu Vikingi! Nu e cu Kirk Douglas, deci trebuie sa fie bun (plin de actiune, bataie, decapitari samd)”

De fapt, cred ca ratingul mediocru-spre-prost pe care il are acest film pe site-uri precum IMDB se datoreaza acestui fapt – cei care au mers la acest film anticipand tone de actiune au plecat dezamagiti, iar cei care ar fi cautat ceva dincolo de scenele violente nu s-au obosit sa il caute.
Filmul este insa lent si contemplativ, iar povestea trece destul de usor intr-un cadru fantastic, nu unul istoric asa cum probabil se astepta oricine. Titlul este inca un detaliu care induce in eroare, mi se pare o alegere proasta din partea regizorului; pana la urma s-ar putea spune ca filmul s-a cam sabotat pe sine insusi.

Dar asta nu inseamna ca este un film prost. Si nu trebuie sa fii la curent cu mitologia nordica pentru a intelege simbolismul aici, fiindca nu este unul foarte profund.
Odin este unul din principalii zei din pantheonul nordic – cel care a renuntat la un ochi pentru a castiga intelepciune; e clar deci pe cine simbolizeaza One-eye (nu pe Thor, el era cu ciocanele).
Si nu trebuie sa fii un geniu ca sa pricepi simbolismul crestin din acest cadru.

Am stat cateva minute bune incercand sa gasesc un inteles ceva mai profund pentru primele scene, sau pentru scenele finale, dar concluzia este mult mai simpla – regizorul nu este un Tolkien in ceea ce priveste mitologia scandinava, nu a vrut sa creeze cine stie ce semnificatie profunda in spatele acestei povesti (si IMDB imi confirma acest lucru):

Nicolas Winding Refn conceived the film as some sort of acid trip.

Deci asta lamureste cam tot simbolismul ascuns.
La inceputul filmului il vedem pe One-eye (pe care o sa il numesc Ochilă de aici inainte) tinut in captivitate de catre alti vikingi, prea temut si respectat pentru a fi eliberat sau ucis. Pentru cine cauta o simbolistica, Ochilă este o relicva, precum niste credinte vechi intr-o perioada in care toata lumea buna este crestina (pentru ca este la moda).

Ochilă scapa din captivitate, e urmat de un pusti care vorbeste pentru el (caci el este mut) si se alatura unui grup de crestini ce pretind ca se vor alatura cruciadei din Tara Sfanta. Dupa o calatorie interminabila prin ceata, corabia lor ajunge intr-un loc care nu seamana deloc cu Levantul. Din nou, nu este greu de ghicit din primele secunde ca au ajuns de fapt in America. Mi se pare in asta o idee potrivita (desi neverosimila) – cele doua americi au au fost precum o Tara Sfanta in perioada colonizarii.

Dincolo de lipsa unei concluzii edificatoare, finalul m-a facut sa imi imaginez ce ar fi fost diferit daca americile ar fi fost ‘descoperite’ in vremea primelor cruciade.
In orice caz, Refn vrea sa fie experimental – putin dialog, putine explicatii si mai multe interpretari posibile pentru anumite scene. A reusit acest lucru, dar asta nu il face un geniu, iar in lipsa unei interpretari mai profunde a intregii povesti, filmul nu este o capodopera. Sunt convins ca cineva, undeva a facut comparatie intre Valhalla Rising si Aguirre, Wrath of God – Refn se apropie de una dintre ideile acestui film intr-o scena singulara, asa ca nu, nu, nu, acest film nu este nici pe departe comparabil cu filmul lui Herzog.

Daca ar fi trebuit sa realizeze ceva, Valhalla Rising este filmul care ar fi trebuit sa rupa cliseele referitoare la ideea ca filmele despre vikingi sunt pline de actiune si inradacinate in real. Din cate vad eu, a reusit sa starneasca doar niste pareri extreme.

Unrelated Norse stereotypes.

Alin