Long days make for Jazzy Nights

Rick Martin si-a dorit intotdeauna sa cante. La varsta de noua ani a avut norocul de a-l asculta pe marele Art Hazzard, legenda a jazz-ului care il invata pe Rick sa cante la trompeta. Dragostea pentru muzica il fac pe Rick sa adopte doua stiluri – unul standard, conform acelor Big Band-uri pentru care trebuie sa cante si unul personal, nascut din dragostea pentru jazz, cantat si ascultat doar de cei ca si el.

Young Man with a Horn (1950) nu este genul de poveste a ‘artistului care reuseste in domeniul sau‘ asa cum ar putea parea, caci personajul principal al acestui film este jazz-ul. Muzica este excelent coordonata de catre Harry James, singurul lucru ce i-ar putea fi reprosat este ca poate totul suna prea clasic.

Mi-e greu sa intru in ceea ce vreau sa spun, fiindca Young Man with a Horn este un film care mi-a placut foarte mult, desi sunt de parere ca Michael Curtiz a atacat proiectul in mod gresit din cateva puncte de vedere (atentie – some spoilers ahead!)

Povestea lui Rick Martin este bazata pe larg pe viata lui Bix Beiderbecke, solo-ist de jazz din anii ’20. La fel ca si Bix, Rick Martin sufera frustrarile unei copilarii nefericite, iar singurul mod prin care se poate exprima liber este jazz-ul. La fel ca si Bix, Rick incepe sa cante in Big Bands, insa coordonatorii acestora nu accepta improvizatii de niciun fel.

Aici filmul imi da cu adevarat un feeling al anilor ’20 – aceste trupe cantand balade sau muzica de dans, in timp ce ‘cool-jazz’ul este cantat underground de catre negri. Spre final, Rick vorbeste cu nostalgie despre jazz-ul instrumental, considerand ca vocal jazz-ul care este tot mai popular va inlocui cu totul muzica pe care o canta el (din nou o idee care se manifesta la inceputul anilor ’30). Problema este ca (desi nu se mentioneaza), actiunea filmului se desfasoara in ‘prezentul’ anilor ’50 – toate cadrele cu orasul, apartamentele, etc. au un aspect tipic pentru aceasta perioada.
Problemele cu care se confrunta muzica lui Rick erau insa reale cu douazeci de ani mai devreme. Ar fi avut mai mult sens un aspect de ‘epoca’, caci ar fi intergrat povestea jazz-ului cu universul filmului.

De asemenea, sunt de parere ca povestea ar fi avut un impact mai puternic daca ar fi urmat mai de aproape soarta lui Bix Beiderbecke, care a murit la numai 28 de ani.
Stiu ca e usor sa critic ce nu mi-a placut (anume finalul Hollywoodizat), cred insa ca filmul putea fi o mica bijuterie daca se umbla la aceste detalii.

Vreau sa vorbesc putin si despre cateva aspecte interesante – spre exemplu relatia lui Rick (Kirk Douglas) cu personajul lui Lauren Bacall. Pe cat de neverosimila pare inca din start, la final mi s-a parut logica in economia filmului. Si nu sunt de acord cu cei care spun ca adevarata poveste de dragoste este intre Douglas si Doris Day, cea care este prea timida in prima instanta pentru a se apropia de el – cuplul Douglas-Bacall este singurul relevant pentru poveste.
Douglas reprezinta personajul care a stiut de mic ceea ce vrea, chiar si doar la un nivel pur instinctual (poate cel mai important lucru pe care i-l spune Art Hazzard este ca muzica este importanta, dar ca un om are mult de trait pe lumea asta). La un capat opus se afla Lauren Bacall – nu a stiut niciodata ce vrea sa faca cu propria viata fiindca nu gaseste o pasiune adevarata pentru nimic – toate realizarile ii sunt generate de un simt al datoriei fata de lucrul respectiv. Pana si relatia cu Douglas este o forma de experiment din partea lui Bacall, cu scopul ca fiecare sa invete ceva de la celalalt.

Nu cred ca are rost sa vorbesc despre cat de bine isi interpreteaza acesti actori rolurile. Bacall este grozava in chip de tipa ‘rea’ (nu in sens de rol negativ insa); iar povestea este purtata inainte de Kirk Douglas pana si in cele mai mici detalii.
De exemplu – prima scena cu cei doi impreuna, Douglas face o pauza de cantat intr-un club ‘underground’. Doris Day ii face cunostinta cu Bacall, apoi urca pe scena pentru a canta. Douglas si Bacall discuta despre ea in timp ce o asculta, dar in acelasi timp Douglas ‘canta’ instinctiv notele melodiei pe trompeta aflata pe masa, ca un om indragostit numai de muzica pe care o aude.

La final va las cu o melodie a prea putin cunoscutului Bix Biederbecke.

Alin

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s