The Hill (1965)

Desertul Libiei, o tabara disciplinara britanica in perioada celui de-al Doilea Razboi mondial. Soldatii sunt ‘reeducati’ sub comanda RSM Wilson si a sergentilor sai; una dintre metode implica escaladarea unei coline artificiale aflata chiar in mijlocul taberei. Intr-o zi sosesc cinci prizonieri ce vor avea de trecut prin calvarul oferit de ofiteri.

The Hill face parte din acea categorie de filme usor de trecut cu vederea. Poate si din cauza unei campanii oribile de marketing in perioada lansarii, pelicula a iesit destul de repede din memorie, fiind regasita mai degraba in pagina de istorie a filmelor despre razboi. The Hill este insa un film de razboi la fel de mult precum The Great Escape, spre exemplu.
Un detaliu pentru care filmul a fost ‘taxat’ in 1965 a fost prezenta lui Sean Connery in rol central. Dupa trei filme cu James Bond, Connery era cel mai bine cotat actor de box office la mijlocul anilor ’60, si considerat de multi doar un actor comercial. Cat de nedrept, avand in vedere performanta pe care o ofera in acest film.

In spatele reprezentatiilor oferite de actorii acestui film se afla insa Sidney Lumet. Am citit cateva remarci legate de faptul ca Lumet, un regizor american, a redat atat de bine o poveste pur britanica. Mi se pare mult mai importanta cinematografia realizata de el – cadrele largi si de lunga durata completeaza extrem de bine o poveste care se concentreaza pe o vedere generala a personajelor. The Hill este in esenta un ‘character study‘ de ansamblu, nu se focalizeaza pe un singur personaj, asa cum s-ar parea din prima scena intre sergentul major si Connery. Ceva mai subtil, filmul arunca o privire asupra claselor sociale in contextul in care Marea Britanie isi pierde statutul de Imperiu – sergentul este cel care isi administreaza tabara precum un mic imperiu, pe care il vede prabusindu-se in timp ce tine la respectarea stricta a regulamentului; Connery este tipul ceva mai obiectiv, care vede ca lumea s-a schimbat in acest razboi.
Ar fi destule lucruri de spus si despre celelalte personaje, insa cred ca ar fi oarecum de prisos fara sa povestesc desfasurarea actiunii.

Dintre atatea filme excelent regizate de Sidney Lumet mi-ar fi greu sa aleg unul anume, insa The Hill se afla printre cele mai bune lucrari ale sale.

Alin

Advertisements

I’ll just leave this here

 

No movies this time. Cateodata dezvolt o apatie fata de scris; de obicei atunci cand vad multa lume care aplauda unele bloguri ce scriu despre cam aceleasi lucruri ca si mine. Nu e mare lucru, insa imi vine sa ma apuc de altceva (exemplu sus).
In orice caz, multumesc celor care revin de fiecare data cand scriu cate ceva.

Alin

It’s pretty, but is it art?

F for Fake (1975)

Orson Welles vorbind despre falsuri, falsitate si falsificatori in domeniul artistic. Pornind ca un studiu referitor la natura falsurilor, Welles il are in prim plan pe Elmyr de Hory, falsificator de arta (anume pictura) al carui biograf, Clifford Irving, se dovedeste a fi la randul sau un falsificator. Ironia acestui fapt a fost probabil prea irezistibila pentru Welles.

Stilul non-liniar de editare al acestui documentar duce ideea falsului mai departe, catre Howard Hughes, Citizen Kane, Pablo Picasso sau ghidusia proprie a lui Welles de la radio cu War of the Worlds.

F for Fake este un eseu care devine pe parcurs o lectie a iluziilor constiente – idee de baza in filmografie, caci ceea ce este propus in film ca real nu este atat de real pe cat pare. Welles ne spune ca realizatorul de filme este la randul sau un falsificator si ca nimeni nu ar trebui sa aiba incredere intr-o persoana care isi afirma autoritatea intr-un domeniu fara a avea o baza.

 

Alin

Separate Tables (1958)

Ce e cu britanicii si pensiunile de la tara? Nu stiu daca o fi sportul lor preferat dincolo de fotbal sau cricket, insa micro-universul unui hotel reprezinta de multe ori ideea de baza pentru cate o piesa.
Separate Tables portretizeaza vietile unor personaje care traiesc intr-o pensiune din Bournemouth. Mai mult, in stil pur britanic, personajele par la prima vedere niste stereotipuri. Avem doua batrane care devoreaza orice barfa legata de ceilalti rezidenti, un profesor pasionat de scorul de cricket de prin ziare, un maior care vorbeste in cele mai amuzante expresii (Cherry-bye!), doi indragostiti carora nu prea le pasa de ceilalti.

Pe langa aceste personaje se afla si John Malcolm (Burt Lancaster), un individ care trebuie sa infrunte motivul pentru care se ‘ascunde’ in aceasta pensiune – fosta sotie (Rita Hayworth), cea care ii face o vizita pentru a se apropia din nou de el.

In mod curios, cel care pare sa fie stereotipul clasic, maiorul Angus Pollock (David Niven), se dovedeste a fi poate cel mai interesant personaj. In locul veteranului de razboi ciudat dar amiabil, la a doua privire dam peste un personaj ceva mai obscur, iar o situatie care apare si in ziar dezvaluie faptul ca maiorul nu este tocmai cine pretinde a fi.
David Niven este probabil unul dintre actorii britanici care nu au primit suficiente roluri pe masura talentului lor. Niven a primit Oscarul pentru acest film; cu o prezenta pe ecran de aproximativ 16 minute, este cea mai ‘scurta’ reprezentatie care a primit Oscarul pentru rol principal. Meritat, in opinia mea, desi anul 1958 a oferit si alte performante (Vertigo, Touch of Evil, Cat on a Hot Tin Roof, The Defiant Ones, The Big Country).

Separate Tables este un studiu de caz pe seama acestor rezidenti, iar titlul care propune initial aranjamentul salii de mese a pensiunii capata la final un inteles mai profund.

Alin

Love with the Proper Stranger (1963)

Am vrut sa vad care este rezultatul punerii in scena a acestor doi actori, in ciuda titlului neinspirant al filmului in cauza. Steve McQueen este probabil unul dintre cei mai ‘cool‘ actori ai anilor ’60-’70, iar Natalie Wood, una din prezentele fermecatoare ale generatiei sale. De ce nu ar iesi ceva interesant?

Filmul debuteaza cu imaginea lui McQueen aflat in cautarea unei slujbe – din cate imi dau seama din prima scena, el este muzician, insa nu il vedem vreodata cantand la vreun instrument, asa ca nu prea are importanta. Natalie Wood, vanzatoare la un magazin, il abordeaza, amintindu-i de aventura lor de o noapte, si ii spune ca este insarcinata. Concluzia celor doi este ca trebuie sa rezolve toata povestea la un doctor.

Pe de o parte, subiectul este interesant de vizionat din perspectiva ilegalitatii avorturilor in acea perioada, insa din pacate aceasta tema nu prea mai lasa loc partilor comedice sau romantice dintr-un film lansat drept comedie romantica.
Am impresia ca acest film a cazut in niste capcane pe care si le-a pus singur in drum.

O tematica usor tabu necesita doua personaje care sa placa cat mai repede publicului. Asa ca avem doua personaje cat mai apropiate de public – cu o slujba mediocra, sau fara slujba, ambii cu parinti imigranti, cu probleme personale dincolo de aceasta situatie. Avem si doi actori frumosi care sa atraga rapid simpatiile. Iar aici este una din micile capcane: trebuie sa acceptam ca o femeie superba precum Natalie Wood, care lucreaza intr-un magazin, mai are o singura varianta in afara de barbatul cu care s-a aventurat intr-o noapte, si anume un tip grasun si neindemanatic care s-ar impiedica si de trotuar.
In acelasi timp, McQueen a primit indicatii sa para un tip obisnuit si nespectaculos, iar acest lucru pare oarecum contrar ideii unui tip ca Steve McQueen (care ar trebui sa fie si muzician – musicians are cool, right?).

In al doilea rand, premisa avortului duce la un punct culminant interesant, dar care are loc cu o jumatate de ora inaintea finalului. Tot ce se intampla dincolo de momentul ‘doctorului’, dialogurile, certurile, tachinarile si impacarea iminenta, reprezinta un deznodamant ridicol de lung (care ar fi trebuit sa cuprinda partea de comedie romantica).

Nu e usor sa combini romanticomedia tipica cu niste elemente de drama. Love with the Proper Stranger incearca sa mentina un ton simplu, dar se complica fara sa isi dea seama pe partea de final.
Natalie Wood face un rol bun – chiar si atunci cand tipa si arunca cu lucrurile in mod exagerat, vedem o atitudine onesta din partea ei. Situatia cu sarcina nu ia fata problemelor din sanul familiei, personajul pare unul real.

Cu McQueen este insa alta poveste. Nu stiu daca il vizualizez numai in roluri precum Papillon, The Great Escape, The Cincinatti Kid sau Bullitt, adica niste tipi care fac lucruri neasteptate; sau daca s-a straduit aici sa para neinteresant.
La capitolul ‘chimie’ intre personaje, cred ca regizorul ar fi trebuit sa dezvolte mai mult lucrurile, fiindca in afara unei scantei initiale, cele doua personaje au putine motive pentru a se indragosti unul de celalalt. Vedem o serie de emotii afisate prin close-up uri sau miscari ale corpului, dar oare este suficient in lipsa unui dialog antrenant intre doua personaje care au potentialul de a oferi ceva?

Alin

Le mari de la coiffeuse (1990)

Le mari de la coiffeuse portretizeaza o fantezie, fara sa stim insa daca este fantezia unui barbat aflat intre doua varste, sau cea a unui pusti care descopera pentru prima data ce inseamna sa fii amorezat.

Tanarul Antoine are o pasiune pentru mica frizerie din orasel, mai exact pentru modul in care coafeza ii stimuleaza toate simturile. Isi promite ca intr-o zi va lua de nevasta o coafeza, si va descoperi astfel ce inseamna sa fii fericit.

Un Antoine aflat intre doua varste zareste o femeie superba, se aseaza pe scaunul de frizer, stie ca aceasta femeie care il tunde ii va apartine. La final o intreaba daca vrea sa se marite cu el, apoi pleaca. Antoine va descoperi un fel de capitol nescris din Cele 1001 de nopti in acea mica frizerie.

Senzual (fara a se face uz de nuditate), amuzant, ciudat, Le mari de la coiffeuse este o fantezie in sensul in care Before Sunset/Before Sunrise sunt fantezii: o poveste sau un vis minimalist, minunat sau puternic vizual, care insa nu se poate infaptui in realitate.

Alin