Awkward.

Este singurul cuvant care ar putea sa descrie mai bine cea de-a 83-a editie a Premiilor Oscar. M-am uitat, totusi, fiindca anul asta chiar mi-au placut cateva dintre filme, insa acum ma refer la decernarea efectiva.

Incepand cu cele doua ‘gazde’ imprimate prin cele mai interesante filme ale anului (idee care devine tot mai comuna), festivitatea parca nu si-a revenit din momentul aiurea din start, cand Franco si Hathaway parca nu aveau nimic inteligent de spus.
A urmat o aparitie ciudata din partea lui Kirk Douglas; sunt un mare fan al filmelor in care a jucat, dar totusi, parca a fost un moment de ‘hai sa bagam o legenda vie a cinematografului de altadata, ca sa putem umple restul emisiunii cu prezentatori la moda.

Dupa cum zicea si Ameer, Hathaway si Franco sunt un fel de wtf-choice, alesi mai degraba pentru numarul de cautari pe internet decat pentru altceva in mod special. Anne Hathaway se manifesta ca si cand ar fi fost gazda la SNL sau premiile MTV, pe cand James Franco a mers pe look-ul ‘misterios de plictisit’ , care se transforma in look  ‘banal de plictisit’ daca il tii neschimbat pana la capatul emisiunii (si da, Anne, imi dau seama ca abilitatea de a primi vreo nominalizare se afla in stricta legatura cu dispozitia ta de a-ti arata sanii prin filme; chiar daca glumesti pe ideea asta nu inseamna ca o face mai putin adevarata).

Dincolo de look-ul care personal imi pare din ce in ce mai superficial de la un an la altul, mi-au placut totusi cateva personaje: David Seidler (scenarist, The King’s Speech), Randy Newman (compozitor, Toy Story 3) – dovada ca in spatele actorilor care arata frumos pe ecran se afla de multe ori persoane cel putin la fel de interesante, si Colin Firth – tare simpatic.

A da, si Morgan Freeman din filmuletul de introducere, mi-a amintit de o melodie haioasa.

Nu am de gand sa scriu despre castigatori, ii las pe altii sa ii analizeze. What’s the point anyway?

God save the King!

 

Alin

The Queen’s Speech

Am citit pe un blog infinit superior ‘nimicurilor’ pe care le scriu eu aici o parere, anume ca Regina Marii Britanii este portretizata mereu intr-o maniera sobra si retinuta de catre filme si mass-media. Personal, sunt de parere ca asa ar trebui sa fie din perspectiva mass-mediei;  indiferent daca apar ca elitisti unor oameni obisnuiti ca noi, nu cred ca ar fi normal ca Regina Elizabeta a II-a sa apara tot timpul la televizor vorbind despre tot felul de chestii mai mult sau mai putin relevante.

Dar eu nu traiesc in Marea Britanie, asa ca nu pot sa ma refer decat la ipostazele din filme, si cred ca The Queen reuseste sa arate o alta fata, mai personala, a membrilor Casei Regale, precum si nevoia acestora de a aparea ‘sobri si retinuti’ fata de poporul britanic (si consecintele acestui fapt).

Privind in retrospectiva, imi pare bine ca am vazut recent The Queen, si nu in 2006, atunci cand a aparut. Faptul ca am vazut anterior The King’s Speech mi-a oferit o perspectiva mai larga asupra acestui subiect, si poate unul dintre motivele pentru care regina Elizabeta a II-a a ezitat intotdeauna sa se adreseze direct prin mass-media.

Pe scurt, pelicula trateaza evenimentele urmatoare mortii printesei Diana, reactiile oamenilor de rand si maniera Casei Regale de a trata acest subiect. In detaliu insa, filmul se apropie mai mult decat m-as fi asteptat de vietile personale ale reginei Elizabeta (Helen Mirren) sau Tony Blair (Michael Sheen).
Vedem motivele pentru care regina Elizabeta a ales in prima instanta sa ramana la castelul Balmoral (resedinta de vara, acolo unde se aflau la data mortii Dianei) si in acelasi timp, observam franturi ale faptului ca viata regala este oarecum o jonglerie intre respectarea unui protocol riguros, moderarea opiniei publice si respectarea sugestiilor oferite de cabinetul lordului chamberlain.

Filmul ofera un amestec interesant de imagini reale, scene imaginate si cadre ‘in oglinda’ cu cele reale (exemplu discursul reginei). Scenele cu familia regala la Balmoral arata ca acestia sunt totusi oameni, indiferent cum ar fi perceputi de catre opinia publica.
Mi-a placut perspectiva oferita de relatia intre regina si primul ministru. Blair devine fascinat de persoana care se afla in spatele rigurozitatii impuse de regalitate, iar Michael Sheen face din primul ministru un personaj chiar simpatic.

Lesne de spus, Oscarul primit de Helen Mirren pentru acest rol este unul meritat (si nu este prima data cand interpreteaza un ‘cap incoronat‘, vezi Elizabeth I sau The Madness of King George).

Alin

El Che vive – lecciones de historia

Che este incursiunea in doua parti a lui Steven Soderbergh in tainele vietii lui Ernesto Guevara. Prima mea impresie a fost ceva gen ‘Wow, in patru ore de film este improbabil sa nu aflu ceva nou despre asta’. Ei bine, in practica am avut de-a face cu o incercare cat mai obiectiva de tratare a subiectului; intr-un fel este ca si cum ai viziona un documentar mut. Din pacate eu nu asta urmaream.

Part 3: Viva la revolucion Cubana!


Incepusem sa scriu in postul anterior despre importanta hartilor. Che (prima parte) incepe cu o harta a Cubei, cele sase regiuni administrative si locatiile de interes.
Din punct de vedere cinematic este probabil destul de plictisitor, insa pentru un film istoric, vizualizarea contextului in care vor avea loc evenimentele este un pas destul de logic. Sa nu uitam ca un documentar face intotdeauna uz de harti. Soderbergh nu a facut un documentar, dar a mers destul de mult pe ideea asta.

Primul film se axeaza pe detaliile revolutiei lui Castro (1957-1959), vazuta din perspectiva lui ‘Che’. Scenele din jungla sunt interpuse cu o serie de flash-forward-uri alb-negru, in care vedem un ‘Che’ Guevara devenind un produs al istoriei (idolatrizat, daca vreti sa spunem asa).

Asadar, pe de o parte vedem grupul de guerilleros al lui ‘Che’ traind in jungla vreme de aproape doi ani – o imagine despre cum sa fii un revolutionar. De cealalta parte vedem fragmente din ceea ce percepe scena internationala despre ‘Che’ Guevara.

Mergand pe ideea anterioara, filmul se dovedeste a fi o lectie de istorie, prezentand evenimente si mai putin personaje sau motivatii personale. Aici vedem ambele parti ale monedei – Soderbergh nu poate face uz de comentariu pentru a pune in context evenimentele, astfel incat se iroseste ocazia unei intelegeri mai largi a detaliilor. In acelasi timp, un film artistic ar putea accesa (macar partial) trairile interioare ale unui personaj, oferind o perspectiva straina unui documentar.

Part 4: Victoria, o muerte.

Al doilea film incepe cu o harta a Americii de Sud, cu fiecare tara in raport cu Bolivia. Spre deosebire de harta Cubei, aceasta harta traseaza in acelasi timp un posibil drum pe care l-ar fi putut lua revolutiile lui Guevara (aminteam in postul anterior visul lui Ernesto pentru o America Latina unita).

Daca primul film este un exemplu despre cum sa fii un revolutionar, al doilea arata felul in care angajamentul lui Che pentru o revolutie ii prejudiciaza abilitatea de a realiza ca Bolivia nu este pregatita pentru asta.

Interesant aici este faptul ca Soderbergh schimba tonul intr-o maniera destul de subtila. In ambele filme vedem in esenta oameni care se lupta intr-o jungla. Culorile insa difera, contrastul lumina/umbra este mai puternic, creand aici o senzatie de claustrofobie. In Cuba, jungla parca se deschidea catre revolutionari (in aceeasi maniera in care taranii le ofereau ajutor); in Bolivia jungla pare sa ii constranga.

La final ar fi totusi de remarcat ca pentru un film intitulat Che, povestea se axeaza mai mult pe ideea de angajament pentru o cauza. ‘Che’ Guevara a avut intr-adevar spirit pentru asa ceva, insa toate celelalte detalii ale acestui personaj se dizolva pe fundalul revolutiilor la care a luat parte.

Filmul lui Soderbergh este foarte bine realizat din perspectiva unuia istorico-logistico-tactic si unul interesant de vazut de cei interesati de subiect.
Personal, as fi fost mult mai interesat sa aflu, macar in parte, cine a fost de fapt acest Ernesto ‘Che’ Guevara. In mod neasteptat, Diarios de motocicleta (un film artistic mai degraba decat istoric) se apropie mai mult de trairile interioare ale acestui personaj extrem de complex.

Nota: Va invit sa cititi un articol minunat despre ideile, structura si mesajul filmelor lui Soderbergh, aici prima parte, a doua parte aici. (imaginile, precum si cateva idei sunt preluate din acest articol).

Alin

El Che vive – lecciones de descubrimiento

Zilele trecute omoram timpul sarind de la un articol la altul si de pe un site pe altul cat se poate de ‘random‘. La un moment dat am ajuns sa citesc despre Machu Picchu, mai precis despre cadrele minunate filmate aici pentru filmul lui Walter Sallles, Diarios de motocicleta. Mi-am propus sa il vad impreuna cu productia dubla a lui Steven Soderbergh legata de acelasi personaj.
Eram curios daca cele trei filme ar putea cumva sa creeze o idee despre cine a fost de fapt Ernesto ‘Che’ Guevara.

Part 1: Diarios de motocicleta


Jurnalul studentului la medicina Ernesto Guevara are o introducere simpla, in care spune ca aceasta nu este relatarea unei povesti extraordinare, ci doar istoria a doua vieti care au mers in paralel pentru o scurta perioada de timp.
Diarios de motocicleta este de vazut in aceeasi idee, nu ca o relatare a tineretii unui personaj istoric, ci ca un film despre calatorie si despre transformare.

Greutatea numelui pe care il poarta acest student nu are nicio consecinta, iar acest lucru este minunat la acest film – ar putea fi povestea oricui.
In 1952, Ernesto face o pauza de studii pentru a calatori prin America de Sud impreuna cu amicul sau, Alberto. Doi ‘aventurieri’ in spinarea unei motociclete poreclita La poderosa. Un drum care ii poarta prin Argentina, Chile, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela si Panama. Singurele destinatii concrete sunt colonia de leprosi San Pablo din Peru, apoi extremitatea nordica a Venezuelei.

Diarios de motocicleta are ceea ce ii trebuie unui veritabil ‘road movie‘. Schimbarile care au loc in interiorul unei persoane ce calatoreste pe un drum, privind in stanga si in dreapta, martor la frumuseti ale naturii si nedreptati ale omului. Mesajul este simplu: felul in care firul vietii noastre ar putea fi influentat de o calatorie.

Part 2: El Che incontable


Filmul despre care vorbim aici nu este o istorie a lui ‘Che’ Guevara, caci acesta nu exista inca. Ernesto ‘Fuser’ Guevara de la finalul calatoriei este diferit fata de cel care a pornit la drum pe data de 4 ianuarie 1952, dar nu este ‘Che’, poate si partial din cauza unei deformari romantico-artistice a povestii sale.

O usoara comparatie cu personajul istoric este insa inevitabila.

De exemplu, fostii amici din tinerete spun despre Ernesto ca era un afemeiat notoriu, iar aici apare ca un tip timid si oarecum rezervat in prezenta sexului opus.
Diarios de motocicleta nu zaboveste asupra ideilor politice ale tanarului Ernesto, si bine face. La un moment dat ii spune lui Alberto ca nu se poate face o revolutie fara arme. Cu alta ocazie vorbeste despre o America Latina unita prin oamenii sai.

Ernesto era insa ceva mai radical in jurnalul sau: “I now feel my dilated nostrils, savoring the acrid odor of gunpowder and blood, of enemy death; I now tense my body, ready for the struggle, and I prepare my being as a sacred place so that in it resounds with new vibrations and new hopes the bestial howl of the triumphant proletariat.”

La final cred ca am inceput sa inteleg convingerile tanarului Guevara, indiferent de alinierile sale politice. Drumul efectiv prin America (vezi aici) trebuie sa fi avut o importanta enorma in vizualizarea problemelor sociale prin care trec toate populatiile si grupurile etnice ale acestui continent.

Mi se pare usor ironic faptul ca actorul Gael Garcia Bernal spunea la un moment dat:
“We were re-enacting a journey that was done 50 years ago, and what’s surprising is that the social problems of Latin America are the same. Which is heartbreaking in a way, but it also makes you feel how important it is to tell the story.”

Mai multe despre importanta hartilor in postul urmator; as fi vrut sa scriu si despre filmele lui Soderbergh intr-un singur articol, dar m-am lungit deja prea mult.

Alin