Written on the Wind (1956)

Dumnezeule, este atat de multa melodrama in acest film incat devine interesant de vazut numai din acest punct de vedere. Ceea ce este totusi destul de ciudat, avand in vedere ca reprezentatiile actorilor nu pot fi considerate slabe – reactiile, gesturile si actiunile excesiv de dramatice provin mai degraba din tipologiile pe care le reprezinta aceste personaje.

Avem aici un pic din orice – un fel de playboy milionar (Robert Stack) alcoolic si exagerat, o sora nimfomana (Dorothy Malone), un prieten devotat (Rock Hudson) care devine stupid prin gesturile de personaj nobil si o sotie (Lauren Bacall) care nu pare sa stie in ce s-a bagat. Povestea include bogatie exagerata, alcoolism, ipocrizie, impotenta, suicid, precum si sugestii usoare catre incest sau homosexualitate.
Printre atatea elemente era greu sa nu iasa ceva melodramatic, dar cred ca mai tot din ce se intampla dincolo de primele zece minute prezinta un aer de romanta pulp. Ceea ce este ok, fiindca drama intensa din poveste devine amuzanta, si cred ca Douglas Sirk isi ironizeaza in mod constient personajele prin aceste exagerari evidente.

Alin

Advertisements

Cinematic Link of the Day

A funny and interesting article on Cinema vs. Theatre, Keira Knightley, Elisabeth Moss and The Children’s Hour as a stage play. Check it out here.

[regarding Keira:]

“And it’s not like she even gives much back: she remains, in each fresh hat and background, the same forbidding ice sculpture, so completely mysterious that we know not even what is being concealed: it could be emptiness as much as eternity that she hides from the camera. Her chill perfection seems to feed on cultivated disdain for we who clamour at her plinth. I know many, many people who find her more annoying than anyone this side of Vanessa Redgrave and I have no argument at hand with which to convert them. To paraphrase Ben Hecht’s immortal disclaimer from The Song of Bernadette: To those helpless in her thrall, no explanation is necessary; to those immune, none is possible.”

Hah. Great portrayal 🙂

Yeah, why not.

 

Ok, initial vroiam sa fac voice commentary pe video, insa mai devreme sau mai tarziu cineva probabil ar fi spus ceva de genul “hey, dar de ce nu canti toate mel. astea cu tot cu voce?”  raspunsul fiind simplu, nu am voce ptr asta.

Ideea pleaca din postul anterior, anume ca Don’t look back in anger e similar cu Imagine; asa ca prin acest minunat post o sa demonstrez lumii intregi ca Noel G. s-a inspirat de multe ori din melodiile Beatles (major breakthrough right here).

Prima secventa este Imagine transpusa pe acustic (fiindca nu am vreun pian la dispozitie, nu ca as stii sa cant pe el).
Secventa doi: intro + primul vers din Don’t look back in anger (acorduri care se repeta in mare parte pe toata durata melodiei).

Oh, si va las sa ghiciti din ce melodie face parte ultima secventa.

 

Alin

Guinness, and make it a double!

Nu este prima data cand scriu despre Alec Guinness, insa atunci cand e vorba de un actor atat de versatil nu cred ca ar fi posibil sa spui prea mult. Cel mai mult imi plac comediile sale din anii ’50 – rolurile pe care le interpreteaza sunt atat de variate incat atribuirea lor unui singur gen cinematografic pare o subestimare.

The Horse’s Mouth
In 1958, Guinness a lucrat ca scenarist si actor pentru adaptarea romanului cu acelasi nume, scris de Joyce Cary.
The Horse’s Mouth exploreaza lumea bizara a lui Gulley Jimson, pictor, geniu, mizantrop care nu crede in meseria de artist, dar care trebuie sa creeze in continuare.
Gulley iese din inchisoare (unde a stat probabil din cauza unor amenintari la adresa unui milionar care se afla in posesia celor mai bune picturi ale sale), se loveste de un tanar ‘artist’ obsedat sa il ajute, ii cere gardianului sa il primeasca inapoi la racoare, apoi ii reproseaza tanarului “Now see what you’ve done. Got me locked out for life.”

Rautacios si ursuz, dar cu o viziune clara asupra creatiei sale, Gulley are nevoie de fonduri pentru a picta, asa ca ar incerca orice – de la vizitarea fostei neveste pentru a-si lua inapoi operele, pana la a picta peretele din apartamentul unor bogatani.
Un umor tipic britanic, acid dar cu un substrat serios in privinta vietii creative, personajul lui Guinness este genial in acest sens. Problema filmului este legata insa de scenariu; desi eram pe jos de ras dupa nici zece minute, scenariul filmului nu ii da foarte multe de facut lui Gulley Jimson; scenele sunt oarecum fragmentare, iar unele tind spre absurd (povestea picturii din apartamentul milionarilor plecati in vacanta).

The Horse’s Mouth ramane totusi o comedie minunata, inteligenta si plina de sarm. Atentie insa la peretii goi din apartament dupa ce vizionati acest film.

Our man in Havana
Regizorul Carol Reed si compania au turnat acest film in Havana, la cateva luni dupa revolutia lui Fidel Castro din 1959.

Spre deosebire de Horse’s Mouth, Guinness interpreteaza aici rolul unui tip obisnuit, rezervat. Our man in Havana este o farsa despre spioni si spionaj, caci Jim Wormold este recrutat de un individ ciudat in slujba serviciilor secrete britanice.

Jim nu poate sari peste oferta monetara a serviciilor secrete din cauza fiicei sale – o tanara cam prostuta care nu refuza favorurile capitanului Segura, cel mai temut om de pe insula. Wormold este insa doar un vanzator de aspiratoare si nu are nici cea mai mica idee despre ce ar trebui sa faca un spion. Asa ca inventeaza tot felul de informatori, contacte, baze secrete si situatii fantastice, iar problemele reale incep sa il urmareasca pe Jim.

Our man in Havana este un film ceva mai ‘light’, insa merita vazut pentru cadre si pentru reprezentatiile actorilor – chiar daca, in acest caz, Guinness a fost nemultumit de rezultat fiindca nu a fost lasat sa isi interpreteze personajul asa cum si-ar fi dorit.
Si sa nu uitam, Fidel Castro approves of this movie.

Maureen O’Hara, El Presidente si Alec Guinness

Alin