The Piano Teacher

The Piano Teacher este o lucrare compacta, precum o piesa muzicala plina de virtuozitate, dar lipsita de armonie. Cu Erika Kohut in prim plan, Mama intotdeauna pe fundal si cu Walter Klemmer ca o disonanta in universul Erikai, compozitia formeaza un contrapunct fals, caci vocile Ericai si ale Mamei sunt interdependente, dar in totala discordanta.

Tema care reiese imediat din acest duet Mama-Erika: sunt oare copiii in proprietatea parintilor? Exista oare vreun complex de imprejurari care ar putea sa justifice deprivarea libertatii si a vointei progeniturilor in beneficiul propriei persoane? Si daca da, care va fi pretul de platit pentru asta?

Mama isi exercita permanent nevoia de dominatie totala asupra progeniturii sale. Determinarea de a controla universul Erikai incepe prin faptul ca trebuie sa imparta acelasi pat si se dezvolta pana la inhibarea oricaror dorinte ale fiicei. Mai mult, Erika nu isi poate darui singura nimic pentru ca nu mai exista un eu careia sa ii daruiasca ceva. Protectia materna s-a dezvoltat precum o boala care i-a acaparat simturile si organele si care a invaluit-o intr-o placenta care o tine departe de lumea exterioara.

Universul construit si pus la punct de Mama este unul imperfect insa: Erika nu a reusit sa ajunga o pianista faimoasa, iar toti acei ani de munca, reprimare a dorintelor sau nevoilor, competitivitate si iar munca nu au dus-o pe Erika decat in scaunul de profesoara, distrugand astfel planurile lipsite de cusur ale Mamei. Din pacate, pentru a intelege si concerta marii compozitori este nevoie ceva in plus pe langa tehnica, iar trairile si emotiile necesare aici ii sunt necunoscute Erikai din pricina regimului strict impus de Mama.
Pentru Erika, simturile pot fi stimulate doar prin gesturi extreme: mutilare, voyeurism, pornografie.

Asadar, in acest univers al imperfectiunii se interpune Walter Klemmer, invatacel si obiect-sexual pentru Erika. Nu se pune aici problema unei potentiale povesti de dragoste; ideile distorsionate pe care le are Erika in legatura cu relatiile interumane o lasa incapabila de a realiza conexiuni emotionale, iar incercarea acesteia de a suplini aceste conexiuni cu ceva concret o duc intr-o situatie care nu are ce cauta intr-o relatie normala.

Pe aceasta tema de compactizare a naratiunii, Jelinek prezinta un stil non-liniar si claustrofob – trairile exterioare ale Erikai sunt reprimate in prima instanta, iar cele interioare sunt expulzate pe hartie cu o violenta aparenta, o violenta calculata ce se indreapta catre expunerea distrugerii intregii lumi a protagonistei.
Autoarea este cat se poate de pusa in tema cu aceste trairi, romanul fiind partial inspirat din viata Elfriedei Jelinek, iar acest lucru se rasfrange intr-o voce narativa agresiva, obsesiva si uneori indurerata.
Jelinek nu ofera cititorului ocazia de a isi trage sufletul, ci il forteaza sa admire un peisaj psihologic prezentat prin aceasta voce narativa cu o onestitate gotesca. Din acest motiv (si nu scenele de expunere a dorintelor masochiste ale Erikai) Pianista mi s-a parut o lucrare obositoare – un roman in care Jelinek  a pus o mare parte din sine pentru a-l scrie, dar un roman care parca ar vrea sa ia ceva din tine atunci cand este citit.

Alin