The Ocean at the End of the Lane

WordPress incearca mai nou sa ma faca sa ma simt vinovat pentru ca nu postez, si a cam reusit, dupa ce mi-a declarat victorios ca astazi se implinesc 8 ani de cand a luat nastere blogul asta.

Asadar, in spiritul festiv al activitatii precare de pe acest blog, am ales aleator o carte din teancul de volume citite recent, iar aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea semnata de domnul Neil Gaiman.

Inainte de a intra in detalii, simt nevoia de a cartografia panta vag descendenta a experientei mele cu romanele lui Neil Gaiman. Am inceput pe o nota inalta, cu American Gods si Anansi Boys, carti pe care le-am citit in aceeasi perioada si care mi-au transmis la vremea respectiva o voce narativa proaspata si originala pentru genul fantasy. Am coborat insa spre idei ceva mai cliseice, cu un ‘fairy-tale’ care nu prea iese din evidenta (Stardust) si o poveste ceva mai intunecata, care avea potential prin prisma universului imaginat (Neverwhere). A urmat The Graveyard Book, roman care mi s-a parut mult mai interesant, desi m-a dus constant cu gandul la A fine and private place a lui Peter S. Beagle (daca nu ati citit vreuna din cele doua carti, incepeti cu cea a lui Beagle).

De remarcat ca ultimele trei romane mentionate mai sus intra la categoria Young Adult, asadar m-am simtit entuziasmat atunci cand am citit despre The Ocean at the End of the Lane ca ar fi adresat adultilor. In sfarsit, o carte care se intoarce la acel Neil Gaiman care a scris American Gods si Anansi Boys.

Dar nu, ne pare rau, am folosit fluxul memoriei personajului principal pentru a deghiza o poveste pentru copii vazuta, chipurile, prin ochii adultului care tocmai isi reaminteste evenimentele petrecute cu multi ani inainte!
Protagonistul lipsit de nume revine la casa unde a copilarit si redescopera locuri care evoca amintiri. Ajunge fara sa vrea la casa prietenei sale din copilarie, Lettie Hempstock, si incepe sa rememoreze intamplarile avute pe la varsta de sapte ani, incepand cu ideea ca Lettie isi privea iazul din spatele casei ca pe un ocean.

Aceste intamplari au o tenta puternic fantasy, intrucat Lettie, mama ei si bunica ei se dovedesc a avea tot felul de abilitati magice, abilitati care duc invariabil la intrarea accidentala a unor elemente fantastice in universul real al tanarului protagonist.
Astea fiind spuse, trebuie mentionat ca pustiul de sapte ani este probabil cel mai chinuit de soarta personaj doar de dragul de a fi chinuit de soarta pe care l-am citit in ultima vreme. Pe langa faptul ca nu i-a sosit vreun invitat la petrecerea zilei de nastere si ca i-a murit pisoiul calcat de masina, amaratul asta mai are de a face cu o surioara care nu-l suporta, o bona care nu este ceea ce pare a fi, si un tata care incearca sa il inece in cada (!). Mda, si tu care credeai ca ai avut o copilarie nefericita. Imi dau seama ca autorul duce la extrem experientele personale ale unei copilarii plina de carti cu aventuri si lipsita de aventuri cu prietenii, dar aici parca mai lipsea un tip pe fundal care sa cante deprimant la o vioara.

In cele din urma, The Ocean at the End of the Lane nu dezamageste neaparat prin poveste, desi aceasta este previzibila, ci prin ceea ce imi place sa numesc scriere lenesa. In primul rand, Neil Gaiman insusi spune la final ca romanul a luat nastere ca o poveste scurta, si asta se simte pe tot parcursul cartii. Apoi, vocea narativa este extrem de plictisitoare, intrucat avem un protagonist care rememoreaza evenimentele prin perspectiva de adult (romanul este evident adresat adultilor, asa ca trebuie sa avem un narator adult) si care ajunge sa povesteasca in loc sa arate, fara vreo emotie a copilariei in fata evenimentelor fantastice la care acesta a luat parte. O alta oportunitate ratata mi s-a parut lipsa descrierilor. Daca tot ai un narator adult, foloseste aceasta ocazie si ofera niste descrieri ceva mai ample.
Concluzia: romanul nu prea pare sa fie de fapt adresat adultilor, dar in acelasi timp parca nu intra cu totul la categoria Young Adult. Confuzie.

The Ocean at the End of the Lane mi se pare o scriere lenesa fiindca nu este, totusi, literatura de duzina. Ceva din imaginatia lui Gaiman exista pe undeva pe acolo si se imbina armonios cu mitologia cuvantului (tema intalnita de multe ori, dar care functioneaza aici), iar magia copilariei este probabil tema principala a romanului, insa parca nu e suficient sa ai cateva idei bune pe care sa le legi impreuna cu niste clisee si cu o naratiune care nu impresioneaza. Ma asteptam la mai mult.

Recomand celor care nu au citit nimic de Neil Gaiman sa inceapa totusi cu alt roman.

 

Alin