Un om fara de tara

Incep sa cred ca acea teorie care spune ca un scriitor devine mai cumpatat odata cu varsta nu se aplica si in cazul lui Vonnegut. Mai bine spus, cred ca Vonnegut cel batran avea mai putina rabdare in fata masinii de scris decat versiunea sa de prin anii ’60-’70.

Desigur, as putea sa ma insel, iar aceasta carte, un fel de biografie prezentata sub forma unor instantanee, sa fie masura ideala a prezentarii faptelor vazute prin ochii unui scriitor veteran. Mie insa mi-a lasat impresia unui batranel șugubăț caruia nu prea ii pasa ce crede lumea despre ce mai asterne el pe hartie in prezent.

Daca vreti sa va suparati rau parintii, si nu va lasa inima sa glumiti, puteti cel putin sa deveniti un om al artelor. Nu glumesc. Nu din arta va veti castiga traiul. Insa arta reprezinta o cale foarte umana de a face viata mai suportabila. Practicarea unei arte, indiferent cat de bine sau de prost, este calea de a face sa va creasca sufletul, pentru numele lui Dumnezeu. Cantati la dus. Dansati dupa muzica de la radio. Spuneti povesti. Scrieti un poem, chiar daca e prost, si trimiteti-l unui prieten. Faceti-l cat de bine va pricepeti. Se cheama ca veti fi creat ceva.

Un om fara de tara este, in esenta, o carte de citate. Fie ca o mare parte din scriitura sa poate fi scoasa din context, fie ca sunt citatele altora (Abraham Lincoln, Saul Steinberg), aceasta carte de memorii isi propune mai degraba sa fie ceva usor, ce ar putea fi rasfoit fara prea mare bataie de cap. Capitolele in sine reprezinta o serie de mini-eseuri pe diferite teme, de la arta la politica, de la natura umana pana la moarte. Cele mai relevante mi s-au parut comentariile politice, oarecum in ton cu tematica operei vonnegutiene in general.

In cazul asta, de ce am sugerat la inceput ca Vonnegut nu prea se mai omora cu scrisul in ultima parte a vietii? Ei bine, pentru ca asta e impresia cu care am ramas, atat in urma acestei carticele, cat si in cazul unei alte lucrari, Timequake. Ba chiar am senzatia ca in Timequake (Cutremur in timp), Vonnegut marturiseste ca si-a pierdut simtul umorului. Eu nu as merge chiar atat de departe, insa mi se pare evident ca acestea din urma nu se ridica la nivelul celor mai cunoscute lucrari ale sale (vezi Slaughterhouse Five, Cat’s Cradle, Mother Night, Breakfast of Champions).

Revenind la Un om fara de tara, as recomanda-o celor care sufera de blocaj de cititor (asa cum sunt eu in clipa de fata, adica in urma rau de tot cu cititul pe anul asta), sau celor care apreciaza scriitura lui Kurt Vonnegut.

“Saul, sunt romancier, si multi dintre prietenii mei sunt romancieri, si chiar buni, dar, cand stau de voeba cu ei, simt tot timpul ca apartinem unor domenii diferite. Ce ma face sa am senzatia asta?”

Au trecut cele sase secunde, apoi el a spus:

“E foarte simplu. Exista doua feluri de artisti, si nici unul nu este mai prejos. Dar unii reactioneaza la istoria artei lor, iar ceilalti reactioneaza la viata insasi.”

Dupa aceea l-am intrebat:

“Saul, tu esti inzestrat?”

Au trecut din nou sase secunde, dupa care a marait:

“Nu, dar in orice fel de arta reactionezi la zbaterea artistului fata de limitele lui.”

Alin

Advertisements