Strada dughenelor intunecoase

Strada dughenelor intunecoase este in varful listei atunci cand dai o cautare dupa numele autorului (cel putin pe Goodreads), pe coperta scrie ca este singura sa lucrare ce a primit Premiul Goncourt (!), iar Patrick Modiano aparent a primit Premiul Nobel pentru Literatura 2014. Asadar ai putea spune ca exista toate premisele pentru un roman bunicel, nu-i asa?

Err…Am dreptate?

Ei bine, am vrut sa imi placa acest roman, serios, dar pe masura ce imi adun gandurile pentru recenzia de fata imi dau seama ca nu prea am cum, si o sa elaborez asa cum stiu eu mai bine. Cu spoilere.

“Trecutul interogat perpetuu in cautarea unei identitati difuze” imi sopteste seducator coperta spate. Bun, suna suficient de vag cat sa para interesant, desi am invatat acum multi ani sa nu am incredere in ce scrie pe coperti. “Personajul amnezic din roman…” Hopa. Aici avem o mica problema, intrucat o poveste cu amnezici mi se pare cea mai simpla metoda de a crea mister, si de obicei acest mister este unul artificial.

Dar am zis sa ii ofer o sansa si am citit-o fara sa am prejudecati cu lovituri la cap si scene cu revelatii spre final.

Protagonistul romanului (coperta il numeste Guy Roland, asa ca sa ii spunem si noi Guy) sufera de amnezie. Omul lucreaza de opt ani la o agentie de detectivi, iar atunci cand seful sau isi pune ghetele in cui, Guy al nostru se apuca sa investigheze misteriosul caz al propriei identitati.

In acest scop, Guy intalneste tot felul de personaje si urmareste o serie de fire mai mult sau mai putin vagi. Din bucatele de amintiri, atat proprii cat si ale altora, din carti si fotografii, adrese sau numere de telefon, Guy isi recladeste identitatea.

Daca pana acum suna interesant, desi oarecum tipic unui roman de mister, ei bine, nu prea este. Cu dialog abundent, zgarcit cu descrierile, Modiano da senzatia ca scrie un scenariu de film, nu un roman.

In primul rand, autorul nu reuseste sa creeze o conexiune cu cititorul ori sa ofere o identitate initiala protagonistului sau. Despre Guy nu stim decat ca este amnezic si ca a lucrat ca detectiv particular. Cu atat de multe informatii putea la fel de bine sa se numeasca Jason Bourne.

In al doilea rand, acea fuga in urma trecutului pierdut, acumularea bucatelelor de informatii, interactiunea cu persoane necunoscute (sau poate cunoscute candva in trecut) ar trebui sa creeze o atmosfera de mister si aventura in tot ceea ce face personajul principal. Ar trebui, intrucat Guy al nostru trece de la o informatie la alta si de la un personaj la altul ca si cum ar fi niste check-pointuri sau niste quest-uri secundare intr-un RPG plicticos – ai vorbit cu personajul X si ai primit un articol de ziar din care deduci ca trebuie sa vorbesti cu personajul Y pentru urmatoarea informatie.

Mai mult, personajele parca sunt lipsite de viata. Dincolo de protagonistul nedezvoltat despre care te intrebi de ce ti-ar pasa tie ca omul asta vrea sa isi afle fosta identitate, majoritatea personajelor intalnite pe parcurs parca sunt acolo doar pentru a oferi o bucata din puzzle.

Deja parca nu mai suna atat de interesant, si nici macar nu am ajuns la partea care m-a deranjat cel mai tare. La un moment dat, Guy afla ca trebuie sa ajunga la un domeniu/vila/conac pentru urmatoarea informatie. Proprietarul conacului, un bogatan numit Freddie care facea parte din familia Howard de Luz este dat disparut, iar Guy al nostru porneste imediat de la premisa ca el ar putea fi persoana in cauza, ba chiar incepe sa aiba fantezii in mijlocul unui dialog purtat cu ingrijitorul domeniului.

– Si parintii lui Freddie?
-Cred ca au murit foarte tineri. Pe el l-au crescut bunicii lui.
Fusesem deci crescut de bunicii mei. Dupa moartea bunicului meu, traiam singuri aici, cu bunica-mea, nascuta Mabel Donahue si cu omul asta.”

Cateva pagini mai tarziu se dovedeste ca de fapt nu era Freddie, iar fanteziile lui Guy sunt calcate in picioare. Ce ma deranjeaza aici, dincolo de stilistica mai putin decat impresionanta, sunt preconceptiile lui Guy. Sigur, banuiesc ca orice amnezic si-ar dori sa fie mostenitorul tronului, dar una din cele doua informatii pe care le stim despre Guy era ca a lucrat ca detectiv particular. N-as vrea sa stiu ce fel de detectiv particular face presupuneri fanteziste si are prejudecati inainte de a ajunge la capatul investigatiei.

Si inca o chestie tare ciudata, si care are sens doar din punct de vedere stilistic, poate in ideea ca ofera o tensiune extrem de vaga – Guy se preface mereu ca stie despre ce vorbesc celelalte personaje. Chiar si atunci cand habar nu are. Chiar si atunci cand ar fi infinit mai usor sa spuna “stiti, am avut un accident si am o mica problema cu memoria, nu puteti sa imi explicati intreaga situatie?” Nu e ca si cum venea sa il salte militia daca spunea din start ca nu il ajuta memoria. Dar banuiesc ca era prea simplu daca prima persoana care il cunoscuse si inainte i-ar fi povestit cu lux de amanunte tot ce i s-a intamplat.

Apropo de simplu, cred ca Modiano s-a plictisit la un moment dat si s-a hotarat ca in ultimele 30 de pagini Guy (sau cum il chema anterior) isi recapata memoria brusc si povesteste ce s-a intamplat cu el si cu prietenii sai (spoiler: nu se intampla nimic interesant). Sunt convins ca un alt autor ar fi povestit in aproximativ 20 de pagini tot ceea ce a avut Modiano de spus si ar fi iesit cam la fel.

Critica de specialitate ii tot da cu “o carte despre Ocupatie.” OK, e adevarat ca povestea lui Guy-care-nu-se-numeste-Guy si a prietenilor sai are loc in perioada razboiului, dar asta nu imi transmite absolut nimic, atat doar ca vroiau sa paraseasca tara (actiunea se petrece in Franta, daca nu era evident pana acum). Daca te astepti sa ai o viziune despre viata francezilor de rand in perioada Ocupatiei naziste, nu o sa o gasesti aici.

Nu stiu, poate ca am vazut prea multe filme noir si am citit prea putine romane de suspans/mister. Strada dughenelor intunecoase nu mi-a imprimat acea senzatie de mister sau aventura, in mare masura din pricina faptului ca mi s-a parut o carte lipsita de suflet, care nu are mare lucru de transmis, iar putinul pe care il are este telegrafiat si pus pe hartie doar ca metoda de a trece de la un punct la urmatorul.

Alin

3 thoughts on “Strada dughenelor intunecoase”

  1. Eu am început să citesc Dora Bruder (încurajată de recentul Nobel și de dimensiunile foarte mici ale cărții), dar am renunțat destul de repede, din motive de plictiseală cruntă. Asta e, probabil Modiano nu e pentru toată lumea. :p

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s