In Arabian Nights

6121562Astrele mi-au prezis că anul ăsta ar trebui să încerc experiențe ceva mai neobișnuite, așa că am zis să încep cu niște titluri care în mod normal nu mi-ar intra pe radar. Luna trecută am citit The Caliph’s House, un jurnal ce cuprinde primul an al mutării lui Tahir Shah în Maroc – per total o carte în regulă, deși mi s-a părut că are problemele ei.

In Arabian Nights propune o continuare a relatărilor lui Tahir Shah, de data asta având ca punct focal descoperirea Marocului prin poveștile și povestitorii săi (în esență, ăsta este subtitlul cărții). Mai mult, cartea este considerată ca cea mai bună dintre cele două, așa că am privit cu entuziasm o schimbare de ritm și o privire mai concentrată spre viața marocană și tradițiile sale.

Am primit în schimb același lucru ca în prima carte: Tahir Shah vorbind despre vila în care trăiește și problemele pe care le are acolo. Recunosc, aceste probleme trec mai mult spre fundal odată ce autorul se mută către ideea principală a cărții, însă treaba asta m-a agasat din start.

Tema cărții este următoarea: tradiția marocană spune că fiecare om poartă în interior o poveste, iar una din călătoriile importante ale vieții sale o reprezintă descoperirea acestei povești care să îl definească.

“The stories make us what we are. They make us Moroccan. The storytellers keep the flame of our culture alive. They teach us about our ancestors and give our children the values they will need – a sense of honour and chivalry – and they teach what is right and what is wrong.”

Autorul pornește așadar în căutarea poveștii din interiorul său, iar pe parcurs descoperă o serie de alte povești. În mod normal această premisă ar suna bine, iar poveștile spuse aici chiar sunt interesante, însă maniera lui Shah e obositoare și agasantă.

Dincolo de referințele ocazionale către problemele de acasă, autorul elogiază cultura orientală în detrimentul celei occidentale. Indiferent despre ce e vorba, vesticii sunt ăia grăbiți, superficiali, capitaliști și în general neisprăviți, pe când marocanii și ceilalți orientali sunt chibzuiți, spirituali, familiști și așa mai departe. Am înțeles, Tahir Shah apreciază orientalii mai mult decât pe europeni, dar putea să nu fie atât de evident, având în vedere că ambele culturi au diferite probleme, niciuna nu este perfectă ori neapărat superioară celeilalte. Shah ajunge chiar să asimileze ideea că poveștile transmise pe cale orală sunt mai importante pentru că *motive*, iar cuvântul scris este folosit aiurea de occidentali fiindcă abuzează prea mult de el (ironic, având în vedere că Tahir Shah este, chipurile, scriitor, și din asta trăiește).

“Our competence in reading is something of which we are especially proud. We publish hundreds of miles of books each year and fill cavernous libraries with them. Mass education has, of course, led to the upsurge in writing. The more written text we have in a single room, the more valuable we regard it, and the more knowledgeable we think we are because so much writing is available to us. We cling to the belief that the more we read, the wiser we become.”

În cele din urmă, Tahir Shah găsește pe cineva care îi spune povestea care zace ascunsă în interiorul său. O poveste care vorbește despre importanța călătoriei și a experiențelor care-l definesc pe om, indiferent dacă ceea ce cauți se află sau nu deja în interiorul tău. Imediat după, Shah consideră că această călătorie a avut un final anti-culminant și jonglează cu ideea de a cumpăra o altă casă în Féz pentru a organiza un club al povestitorilor, ceea ce mă face să cred că nu a înțeles nimic din povestea pe care el o consideră definitorie.

 

„ ‘But writing makes books,’ I said. ‘And books are the most precious thing we have.’
‘Books are an insult to the mind,’ said Waleed.
‘They are magical.’
‘No, they’re the reason for society’s collapse.’
Waleed was part of a tradition almost lost in the West, a tradition that predated writing.”

Ideea din această carte avea potențial, însă autorul nu reușește decât să bată cam aceleași idei până când totul devine obositor. Dacă nu aș fi citit The Caliph’s House poate că nu m-ar fi deranjat atât de mult chestiile care se repetă. Pentru ideea poveștilor și tradițiilor orientale, mai bine citiți O mie și una de nopți.

Advertisements

Mandolina căpitanului Corelli

sub piele_bunAm cumpărat romanul ăsta acum vreo doi ani la un târg de carte, pe de o parte, pentru că aveam vaga amintire a existenței unui film cu același nume și, pe de altă parte, datorită promisiunii unei povești din perioada războiului mondial, așa cum este sugerat și pe copertă.

Dacă ar trebui să descriu romanul într-o frază, atunci probabil ar suna cam în felul următor. Mandolina căpitanului Corelli e ca acel prieten care sosește în vizită la tine, e amuzant și îți spune povești interesante, dar la un moment dat uită să mai plece și rămâne acolo pe canapea, deși probabil aveți amândoi chestii de făcut a doua zi.

Cum așa? Romanul începe bine, cu o prezentare pe capitole a unei sumedenii de personaje, de la doctorul unui sat din Cefalonia, la povestea unui soldat italian și până la câteva personaje istorice, precum Metaxas sau Mussolini. Știu că unii cititori nu prea au răbdare cu un amalgam de personaje întinse à la G. R. R. Martin pe parcursul mai multor capitole, dar asta crează o progresie naturală a lucrurilor și, evident, a personajelor în sine.

Louis de Bernières se axează pe o parte mai puțin discutată a celui de-al doilea război mondial, și anume conflictul italo-grec, urmat de ocupația italiană asistată de armata germană. A doua treime a romanului cuprinde o poveste de dragoste prinsă în acest cadru, între un ofițer italian – Antonio Corelli, și fiica unui doctor localnic – Pelagia.

Nu avem nimic ieșit din comun aici, povestea este ușor previzibilă și merge pe ideea de a nu avea prejudecăți, stilul autorului este curat, parcă trece prea rapid prin scenele de război pentru a ajunge la momentele de liniște de pe acea insulă grecească, dar ăsta nu este neapărat un lucru rău.

Problemele apar însă din filosofia pe care se bazează Louis de Bernières – nimeni nu poate fi considerat bidimensional, toată lumea este mai complexă decât pare la prima vedere. Soldații greci luptă extraordinar și reușesc să respingă pe italieni în ciuda greutăților enorme, însă după ocupație, aceiași soldați devin partizani și sunt racolați de tot felul de grupări comuniste care îi transformă prin propagandă în ucigași și violatori. Soldații italieni nu sunt lipsiți de păcate și defecte, însă dau dovadă de cordialitate ca învingători.
În schimb, germanii rămân aceleași decupaje de carton eminament malefice care nenorocesc pe toată lumea. Păi cum, nu a rămas că toată lumea este mai comple..? NU, trebuie să avem cineva pe care toată lumea urăște! Mi se pare ciudat, după tot efortul depus de autor pentru a crea personaje convingătoare și non-generice.

Din păcate asta nu este cea mai mare problemă a romanului. După cum scria cineva pe Goodreads, parcă l-ar fi anunțat vreun editor pe de Bernières că trebuie să lungească romanul sau să ducă povestea până la capăt. Mandolina căpitanului Corelli este cu vreo sută de pagini mai lung decât ar fi trebuit să fie, iar asta duce la un flux dramatic rupt în două ce continuă mult și bine după momentul culminant, fără să ofere ceva la final dincolo de o concluzie împachetată frumos.

Pe scurt, Louis de Bernières a creat un roman pe secțiuni. Prima parte oferă un stil plăcut și o serie de personaje destul de interesante. A doua parte pune în scenă o poveste de dragoste care nu iese neapărat din tipare, dar care se mulează bine pe fundalul creat. A treia parte este cea în care autorul a uitat structurile de bază ale romanului și că nu trebuie să spui până la capăt povestea vieții tuturor personajelor pe care le-ai creat. Gândiți-vă la o carte care v-a plăcut recent și imaginați-vă că autorul continuă povestea până vă săturați de personajele din ea. Ugh.