A trai pentru a-ti povesti viata


Pentru ca o carte de memorii sa inglobeze mai mult decat suma partilor vietii autorului este necesar un suflet de artist. Un artist ca Marquez, pentru care cel mai important lucru este insusi procesul de creatie, are darul de a transforma o carte de memorii intr-o lucrare euforica a insusirilor, sentimentelor si trairilor care l-au condus pe calea de a deveni un adevarat artist.

Gabriel Garcia Marquez foloseste in acest prim volum de memorii notiunea de memorie amintita. Aceasta trece evenimentele traite prin sufletul scriitorului ca printr-un polizor, pentru a le evoca sub semnul povestirii.
Stilul ales recreeaza in acest volum momentele din primii ani ai vietii pana in perioada tineretii care i-au ajutat sa descopere si sa-si defineasca vocatia creatoare.

Vivir para contarla este mai mult decat o relatare de evenimente si amintiri aranjate intr-o carte. Marquez afirma inca prin motto-ul de la inceput ca viata nu este cea pe care ai trait-o, ci este aceea pe care iti amintesti ca ai trait-o. Timpul are darul de a deforma realitatea, care preia o aura mitica o data ce este vazuta prin ceata anilor.
Astfel autorul oscileaza in fluxul rememorarii, facand amestecuri intre amintiri diferite, ceea ce si da lucrarii stilul ei special.

De-a lungul acestui volum, artistul ne conduce prin universul unei copilarii emotionante, dezvaluind geneza si simbolurile din cateva dintre cele mai importante lucrari ale sale, precum Un veac de singuratate sau Dragostea in vremea holerei.
Stilul inconfundabil si spiritul creator al artistului se transpun in paginile memoriilor pentru a defini pe scriitor: “vocatia artistica, cea mai misterioasa dintre toate, careia ii consacri viata intreaga fara sa astepti nimic de la ea”.

Acest volum nu este destinat doar celor care indragesc scrierile lui Marquez. De la cititorul boem care doreste sa vada o piesa de viata pana la cel care vrea sa afle ce anume defineste un scriitor, Vivir para contarla nu va dezamagi.
Acest recenzor a fost placut surprins de motivele traite care se regasesc ulterior in operele artistului, si profund miscat de drumul parcurs pana acolo.

Advertisements

Generalul in labirintul sau

Oamenii isi petrec viata in labirinturi. Daca scapa de acolo si nu gasesc alt labirint, isi construiesc unul.
Suntem ceea ce face viata din noi si niciodata nu putem fi vazuti de altii asa cum ne-am dori. Generalul isi dadea seama, la final, ca visurile si durerile sale se apropie de sfarsit, fapt care il facu sa se intrebe cum naiba o sa mai iasa din labirintul asta.

Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, pe scurt Simon Bolivar a fost unul din cei mai mari generali ai Americii de Sud, cel care a instaurat independenta fata de Spania in Bolivia, Panama, Columbia, Ecuador, Peru si Venezuela.
Vazut drept un adevarat eliberator in aceste tari, Bolivar si-a urmat visul si destinul, acela de a realiza o confederatie de state care sa inglobeze intreg continentul sud-american. Situatiile politice l-au determinat sa-si realizeze visul, acela de a vedea o America unificata, prin a deveni dictatorul acesteia. Doi ani mai tarziu avea sa renunte la presedentie pentru a pleca intr-un exil in Europa. A murit bolnav de tuberculoza inainte de a parasi America de Sud.

Marquez pune in scena ultimele luni de viata ale generalului Simon Bolivar si calatoria acestuia pe fluviul Magdalena pana la Cartagena, de unde urma sa porneasca in exil.
Alaturi de realitatea istorica bine cunoscuta, Marquez dezvolta firul vietii a omului Bolivar, care in ultima sa calatorie rememoreaza pe parcurs intreaga sa aventura prin America de Sud.

Renuntand la dictatura pe care o impusese din pricina presiunilor si a urii populatiei, generalul este puternic umanizat datorita traseului sortii sale. La numai douazeci de ani isi pierduse sotia, eveniment dramatic care a generat, in mare masura, viata sa prin America de Sud. Marea putere sta in forta iubirii, spuse el. Nu s-a recasatorit niciodata.
Vaduvit de visurile unei Americi unificate, Bolivar a parasit puterea in plina dizgratie, bolnav si urat de oamenii pe care i-a eliberat si pentru care a vrut sa realizeze o soarta mai buna.

Trairile, ambitiile, gandurile, amintirile si suferintele Generalului se converg impreuna in drumul sau catre trecerea in nefiinta, iar omul va vedea atunci labirintul pe care acestea l-au creat in jurul sau.
Gabriel Garcia Marquez si-a dorit si a reusit sa portretizeze ultima calatorie a generalului Simon Bolivar pe fluviul Magdalena, realizand o lucrare in care istoria se completeaza cu fictiunea pentru a da viata destinului celui mai celebru general din America Latina.

Pandora: The Jesus Incident

In istoria literaturii exista cateva nume de autori care au realizat opere care definesc un anumit gen. Frank Herbert este unul din aceste nume, seria Dune fiind una din cele mai aclamate si mai cunoscute carti SF de pana acum. Cu o actiune care se cladeste monumental pe niste baze bine definite (ecologia planetei Dune, religia inspirata de mahomedanism), cartile nu pot fi comparate cu filmele realizate dupa ele, acestea fiind doar imitatii vagi.

Herbert nu a scris insa doar aceasta serie, asa cum Tolkien a muncit aproape exclusiv la lumea cladita de el. Pandora este trilogia scrisa de el impreuna cu Bill Ransom, si daca nu este nici pe departe atat de celebra ca Dune, este cu siguranta la fel de complexa.
Povestea din ciclul Pandoran se bazeaza pe o nuvela anterioara a lui Herbert, care se refera la proiectul de a da nastere inteligentei artificiale a unei nave cosmice care se indrepta catre sistemul Tau Ceti.

In Pandora: Incidentul Iisus, nava care a capatat constiinta a sosit in acel sistem, oprindu-se pe orbita Pandorei, o planeta compusa in mare parte din oceane. Aici Nava da nastere unui nou destin pentru omenire, proclamandu-se ca divinitate si cerand oamenilor sa se hotarasca asupra modului in care o vor adora.
Viata colonistilor de pe planeta nu e deloc usoara, caci pe langa pericolele mortale de pe suprafata planetei, trebuie sa faca fata si problemelor generate de disputa credintei.

Raja Flattery, unul din oamenii care au contribuit initial la crearea constiintei Navei, este trezit din somnul criogenic de catre aceasta. Raja afla de la nava ca umanitatea nu va putea evolua pana cand oamenii nu se vor hotari cum trebuie adorata nava, iar daca nu afla raspunsul la aceasta enigma, Nava isi va pierde speranta in rasa umana si ii va lasa sa piara. Misiunea lui Raja il va purta pe suprafata planetei, unde va trebui sa examineze algele din oceane si sa descopere o potentiala forma de inteligenta extraterestra.

Frank Herbert isi arata o grija speciala fata de ecologia lumii careia ii da viata, Pandora fiind oarecum opusul Dunei, o planeta acoperita aproape in intregime de apa – ca o parabola a nasterii vietii in acest mediu.
Interesul pentru religie este cu atat mai puternic in ciclul Pandoran, fiind un model realizat dupa Noul Testament, care prezinta nevoia crestinismului in credinta, miracol si sacrificiu.

Pandora: Incidentul Iisus nu este o carte usoara, intrucat asemanarile fata de Biblie nu sunt deloc intamplatoare si cer o meditatie asupra subiectului, insa raspunsul la intrebarea Navei poate fi insusi miezul credintei.

Dostoievski – Crima si pedeapsa

Asa. Am citit-o si pe asta, intr-un final. Nu pentru ca nu ar fi o carte buna, ba chiar dimpotriva. Nu am deschis cartile lui Dostoievski pana acum pentru ca nu stiam exact ce imi rezerva.
Am pus imaginea copertii variantei care se gaseste pe piata acum, dar eu am citit una mai veche si (poate) ceva mai bine tradusa (evident acum nu pot decat sa speculez, dar am impresia ca in perioada comunista acele carti care veneau dinspre Uniune erau traduse cu mai multa grija).

Nu am de gand sa dezbat subiectul aici, fiindca nu prea vreau sa fac o recenzie la o carte clasica. Nu vreau decat sa spun cateva pareri proprii. Cartea este intr-adevar de un realism care te loveste, mai ales daca inainte de ea ai citit vreo carte SF/F. Situatiile materiale ale personajelor dezvaluie realitatile unui Sankt Petersburg al secolului al 19-lea, realitati care nu dispar mereu o data cu timpul.
Psihologia personajelor este excelent creata, Dostoievski reuseste sa creeze tipologii umane foarte interesante. Personal mi-a placut detectivul Porfiri, modalitatea in care isi pledeaza cazul, cum isi dezvolta banuielile si cum reuseste sa-l descoase pe Raskolnikov fara a avea dovezi palpabile.
Raskolnikov (personajul principal) vrea sa-si demonstreze siesi ca este om prin actiunile sale si incearca sa se convinga de faptul ca scopul scuza mijloacele. Svidrigailov, unul din personajele interesate de sora lui Raskolnikov, este mai mult sau mai putin o ipostaza a acestuia. Diferenta dintre cei doi este ca Raskolnikov poate fi mantuit prin iubire, pe cand Svidrigailov nu. De aici si soarta diferita a celor doi (nu intru in detalii, insa mi s-a parut interesant deznodamantul lui Svidrigailov).

Cine nu a citit cartea asta ar trebui sa-si faca timp, cel putin pentru stilul in care Dostoievski da viata caracterelor sale si modalitatile prin care creeaza tensiunile psihologice, atat prin detaliile scenelor cheie cat si prin trairile interioare ale personajelor.

Gaudeamus 2006

E un film numit Teoria conspiratiei, in care personajul interpretat de Mel Gibson nu putea sa se abtina sa nu cumpere o carte (De veghe in lanul de secara mi se pare – sa ma corecteze cineva daca gresesc) de fiecare data cand o vedea. Asa ma simt si eu cand merg undeva si vad carti scrise de Marquez.
Am mers vineri pana la Gaudeamus impreuna cu Zak. Trebuia sa ramanem la lansarea celor de la Tritonic, dar nu am facut asta. Doar lansau prequelurile la Dune, ce naiba. In schimb, ne-am fatzait de colo colo sa vedem ce gasim anul asta. Oferta ne-a cam dezamagit; prea multe edituri care nu ofereau mai nimic si prea putine edituri consacrate, care de fapt nu ofereau ceea ce trebuie. In cele din urma nu am putut sa ma abtin si am cumparat doua carti de Marquez, iar Zak a luat vreo trei carti de Murakami si a ramas fara bani. Ne-am mai fatzait prin fata pe la Tritonic si apoi am plecat acasa.

Zak si idolul lui (celalalt in afara de mine).

Sambata am fost iarasi la Gaudeamus, cu ocazia lansarii Oanei, pe care tin sa o felicit pentru faptul ca s-a lansat pentru a doua oara la noi si sper sa scoata carti si in continuare si sa aibe parte numai de bucurii. ( dar speram sa nu ma oblige sa-mi dea cartea 😀 )

Oana Stoica Mujea – lansare la Gaudeamus, 25 noiembrie 2006. (sa nu zici ca nu ma gandesc si la tine :P)

Vedere de ansamblu catre standul Tritonic.

Sper sa pun pe blog si poza de grup pe care o sa o primesc de la Oana cu prima ocazie.

Un veac de singuratate

Am tinut sa pun pe blog recenzia unei carti pe care am citit-o mai demult (cu dedicatie pentru Zak si Oana).

Sunt un fan al cartilor lui Marquez. Pot sa afirm asta fara nici un dubiu, cu atat mai mult cu cat am impresia ca este unul din acei scriitori pe care fie ii indragesti, fie nu. Faptul ca ii cunosc opera se datoreaza insa unei fete exceptionale, nu pentru ca l-am descoperit de unul singur asa cum ar trebui. Eram cu ea atunci cand a cumparat de la o librarie una din cartile lui Marquez, si m-a intrebat despre Un veac de singuratate. I-am spus ca nu am citit-o, ceea ce a deranjat-o destul de tare, si a pornit sa rezolve problema. Am mers la ea, unde mi-a inmanat cartea spunandu-mi ca este una din acelea pe care orice om care citeste trebuie sa o aibe in lista cartilor deschise de el. La sfarsitul zilei am ajuns sa citesc primul capitol cu ea dormind la mine in brate.
Am tinut sa scriu acest detaliu pentru ca despre asta vorbeste Marquez in cartile sale. Tema care nu dispare niciodata din opera sa este dragostea.

La prima vedere detasat de traiectul prozei sale, Un veac de singuratate este cu siguranta creatia sa de varf, lucrare in care a adoptat ca stil realismul magic. Scrierea vizeaza realitati sociale, spirituale si politice ale unui spatiu sud-american vazut dintr-o perspectiva moderna.
Cartea se dezvolta pe doua planuri. In primul rand, autorul pune in rama istoria unei familii si istoria orasului in care locuieste vreme de peste un veac. Substratul acestei povesti il reprezinta cel de-al doilea plan, acela al semnificatiilor care proiecteaza evenimentele intr-o poveste a reeditarii istoriei Columbiei si in acelasti timp o parabola a omului, de la revelatie pana la apocalipsa.

Macondo este numele orasului fictional, inspirat din Aracataca – orasul natal al autorului, care ia nastere atunci cand familia Buendia se stabileste langa un rau.
Jose Arcadio Buendia, capul familiei si cel care a intemeiat orasul traversand muntii, devine interesat in misterele universului atunci cand in Macondo soseste un grup de tigani. De fiecare data cand acestia viziteaza orasul, Jose Arcadio intra in febra descoperirilor, isi face planuri si se izoleaza de lume, incercand cu incapatanare sa re-descopere cate ceva. Cuprinsul cartii portretizeaza cele sapte generatii ale neamului Buendia care se dezvolta ca prezente epice, autorul imbinand in acelasi timp detalii despre propria viata si familie.

Tema dragostei, asa cum este vazuta in roman, ar putea fi singura cale de salvare a umanitatii, daca aceasta n-ar sfida normele morale, transformandu-se in ridicol. Redusa la stadiul de instinct, Marquez blameaza acest aspect al dragostei ca un factor distructiv pentru civilizatia umana. O lume intreaga evolueaza intr-un ritm fabulos si ametitor doar pentru a reveni la punctul de plecare, in acelasi cerc vicios care ar putea fi spart numai de un sentiment pur de dragoste.

Un veac de singuratate este fara indoiala cea mai pretioasa lucrare a lui Marquez, care isi merita cu prisosinta cele cinci stele acordate pentru o carte exceptionala.
Imi mentin parerea ca Garbiel Garcia Marquez este acel gen de scriitor care este fie iubit, fie contestat, fiindca lucrarile sale lasa putin loc pentru o cale de mijloc. Dar indiferent daca este sau nu pe placul unui cititor, Un veac de singuratate este o carte care trebuie sa se regaseasca in biblioteca.

Marquez – Povestea tarfelor mele triste

Atunci cand ai pe lista cartilor incepute atatea titluri incat nici nu mai stii care le-ar fi ordinea in care le-ai deschis pentru prima data, ajungi sa privesti cu reticenta una care este inca nedeschisa. Reusesti sa deviezi oare cursul cartilor vechi cu placerea unei lecturi noi pe care o duci la capat sau urmeaza sa o adaugi si pe ea unor titluri ce nu si-au gasit inca finalitatea? Nu-mi place sa recunosc asta, dar mi-am facut obiceiul de a avea in biblioteca prea multe carti incepute, dar pe care nici nu ma gandesc sa nu le termin. Nu am avut insa ocazia sa raspund la intrebarea de mai sus, pentru ca Povestea tarfelor mele triste este una din acele carti pe care le inchizi in momentul in care le termini, si nu mai devreme.

Prea scurta pentru a o numi roman dar prea complexa pentru a fi comparata cu o povestire, cartea lui Marquez iti apare la final precum o colectie de melodii bune de Jimi Hendrix, John Lennon sau Freddie Mercury, care te fac sa-ti dai seama ca omul care a scris este fara indoiala un geniu.
Datorita acestui fapt, o recenzie seaca pe subiect nu prea are cum sa puna cartea despre care vorbim in lumina ei adevarata. Chiar am citit o recenzie de pe net care nu m-a atras atat de mult cat ar fi trebuit. Sau poate era doar scrisa prost. Asadar, daca aceasta ar fi o recenzie serioasa a cartii, as spune despre ea ca este o meditatie melancolica despre un sentiment de iubire care poate fi descoperit pentru prima data oricand, indiferent de varsta. Personajul, lipsit de un nume adevarat, este acel tip care a trecut prin viata fara sa caute un sentiment de iubire pana la varsta de 90 de ani, iar poate cea mai interesanta concluzie a sa atunci este aceea ca dragostea devine mereu prea mult pentru niste oameni ca noi, iar “sexul e consolarea care-ti mai ramane atunci cand nu-ti ajunge dragostea.”
Pentru Marquez, sentimentul in sine este mai important, iar atata timp cat este ceva pur, el poate depasi limitele realitatii, devenind magic. Stilul special al scriitorului transforma astfel povestea despre iubire intr-o melancolie seducatoare a unui sentiment pe care cu greu il mai gasim astazi in cineva, poate pentru ca deseori nu reusim sa vedem ceea ce simtim, dincolo de zidul temerilor noastre.
Pe scurt, o poveste care iti aminteste ca atunci cand treci prin viata fara sa oferi altcuiva cel mai bun sentiment din tine va fi ca si cum nu ai fost niciodata pe lumea asta. Despre asta vorbeste Marquez in opera sa. Iar atunci cand toate sunt la locul lor, vei citi cartea pentru senzatia pe care o ofera. O senzatie care te indeamna sa gasesti la randul tau sentimentul adevarat.