The Ocean at the End of the Lane

WordPress incearca mai nou sa ma faca sa ma simt vinovat pentru ca nu postez, si a cam reusit, dupa ce mi-a declarat victorios ca astazi se implinesc 8 ani de cand a luat nastere blogul asta.

Asadar, in spiritul festiv al activitatii precare de pe acest blog, am ales aleator o carte din teancul de volume citite recent, iar aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea semnata de domnul Neil Gaiman.

Inainte de a intra in detalii, simt nevoia de a cartografia panta vag descendenta a experientei mele cu romanele lui Neil Gaiman. Am inceput pe o nota inalta, cu American Gods si Anansi Boys, carti pe care le-am citit in aceeasi perioada si care mi-au transmis la vremea respectiva o voce narativa proaspata si originala pentru genul fantasy. Am coborat insa spre idei ceva mai cliseice, cu un ‘fairy-tale’ care nu prea iese din evidenta (Stardust) si o poveste ceva mai intunecata, care avea potential prin prisma universului imaginat (Neverwhere). A urmat The Graveyard Book, roman care mi s-a parut mult mai interesant, desi m-a dus constant cu gandul la A fine and private place a lui Peter S. Beagle (daca nu ati citit vreuna din cele doua carti, incepeti cu cea a lui Beagle).

De remarcat ca ultimele trei romane mentionate mai sus intra la categoria Young Adult, asadar m-am simtit entuziasmat atunci cand am citit despre The Ocean at the End of the Lane ca ar fi adresat adultilor. In sfarsit, o carte care se intoarce la acel Neil Gaiman care a scris American Gods si Anansi Boys.

Dar nu, ne pare rau, am folosit fluxul memoriei personajului principal pentru a deghiza o poveste pentru copii vazuta, chipurile, prin ochii adultului care tocmai isi reaminteste evenimentele petrecute cu multi ani inainte!
Protagonistul lipsit de nume revine la casa unde a copilarit si redescopera locuri care evoca amintiri. Ajunge fara sa vrea la casa prietenei sale din copilarie, Lettie Hempstock, si incepe sa rememoreze intamplarile avute pe la varsta de sapte ani, incepand cu ideea ca Lettie isi privea iazul din spatele casei ca pe un ocean.

Aceste intamplari au o tenta puternic fantasy, intrucat Lettie, mama ei si bunica ei se dovedesc a avea tot felul de abilitati magice, abilitati care duc invariabil la intrarea accidentala a unor elemente fantastice in universul real al tanarului protagonist.
Astea fiind spuse, trebuie mentionat ca pustiul de sapte ani este probabil cel mai chinuit de soarta personaj doar de dragul de a fi chinuit de soarta pe care l-am citit in ultima vreme. Pe langa faptul ca nu i-a sosit vreun invitat la petrecerea zilei de nastere si ca i-a murit pisoiul calcat de masina, amaratul asta mai are de a face cu o surioara care nu-l suporta, o bona care nu este ceea ce pare a fi, si un tata care incearca sa il inece in cada (!). Mda, si tu care credeai ca ai avut o copilarie nefericita. Imi dau seama ca autorul duce la extrem experientele personale ale unei copilarii plina de carti cu aventuri si lipsita de aventuri cu prietenii, dar aici parca mai lipsea un tip pe fundal care sa cante deprimant la o vioara.

In cele din urma, The Ocean at the End of the Lane nu dezamageste neaparat prin poveste, desi aceasta este previzibila, ci prin ceea ce imi place sa numesc scriere lenesa. In primul rand, Neil Gaiman insusi spune la final ca romanul a luat nastere ca o poveste scurta, si asta se simte pe tot parcursul cartii. Apoi, vocea narativa este extrem de plictisitoare, intrucat avem un protagonist care rememoreaza evenimentele prin perspectiva de adult (romanul este evident adresat adultilor, asa ca trebuie sa avem un narator adult) si care ajunge sa povesteasca in loc sa arate, fara vreo emotie a copilariei in fata evenimentelor fantastice la care acesta a luat parte. O alta oportunitate ratata mi s-a parut lipsa descrierilor. Daca tot ai un narator adult, foloseste aceasta ocazie si ofera niste descrieri ceva mai ample.
Concluzia: romanul nu prea pare sa fie de fapt adresat adultilor, dar in acelasi timp parca nu intra cu totul la categoria Young Adult. Confuzie.

The Ocean at the End of the Lane mi se pare o scriere lenesa fiindca nu este, totusi, literatura de duzina. Ceva din imaginatia lui Gaiman exista pe undeva pe acolo si se imbina armonios cu mitologia cuvantului (tema intalnita de multe ori, dar care functioneaza aici), iar magia copilariei este probabil tema principala a romanului, insa parca nu e suficient sa ai cateva idei bune pe care sa le legi impreuna cu niste clisee si cu o naratiune care nu impresioneaza. Ma asteptam la mai mult.

Recomand celor care nu au citit nimic de Neil Gaiman sa inceapa totusi cu alt roman.

 

Alin

Advertisements

Red Sorghum

Cu o istorie de aproape patru milenii, poporul chinez aduce cu sine o influenta culturala enorma atunci cand vorbim despre civilizatiile pamantului. In ciuda acestui fapt, romanul lui Mo Yan este prima mea intalnire cu o lucrare literara din aceasta parte a globului. Nu am idee daca acest fapt tine de mine sau este cauzat doar printr-un ciudat complex de imprejurari, dar mi s-a parut un detaliu interesant de mentionat.

Din fericire pentru un cititor ocazional al literaturii chineze (ca mine, aparent), Sorgul rosu nu impune necesitatea cunoasterii istoriei acestei tari, cu toate ca se trateaza pe larg un eveniment important, dar de multe ori trecut in plan secundar, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, si anume invazia nipona a Chinei (1937 – 1945).

Din multe puncte de vedere, Sorgul rosu este un elogiu adus victimelor acestui conflict si, in acelasi timp, poate fi considerat ca fiind o cronica de familie, povestea ingloband trei generatii de personaje.
Inainte de a intra totusi in poveste, nu am putut sa nu remarc cuvintele ‘realism magic’ in cateva dintre parerile pe care le-am rasfoit inainte de a citi cartea. Acest strigat care este Sorgul rosu nu cred ca ar putea intra in aceasta categorie prin simplul fapt ca evenimentele prezentate sunt strict deprinse din ororile realitatii evocate.

Sigur, Mo Yan se apropie oarecum de acest stil, insa realismul magic implica ceva mai multe elemente. Trebuie mentionat insa peisajul oriental pictat de catre autor, apoi deconstruit si repictat pentru cititor prin tehnica salturilor cronologice in cadrul naratiunii – tehnica ce ne poate duce cu gandul la anumiti scriitori sud-americani.

Subiectul pe scurt, naratorul relateaza intr-o maniera temporal deschisa istoriile bunicilor si ale parintilor sai imbinate cu istoria razboiului impotriva japonezilor. Mo Yan insista pe anumite elemente cheie ale acestor istorii personale, reluandu-le si explorand impactul si semnificatia lor pe masura ce ele tranziteaza din cronologia trecutului in memoria colectiva a familiei.

Culoarea rosie a sorgului se imbina armonios cu fiecare apus de soare in aceeasi maniera in care pamantul Chinei se amesteca cu rachiul de sorg si cu sangele varsat. Daca asta suna cliseic, ei bine nu veti avea aceasta senzatie in timpul lecturii. Romanul este unul puternic cromatic: peisajul variaza de la sangeriul sorgului copt, la verdele baltilor pline de vegetatie, la nuantele intunecate ale noptii. Pe parcursul romanului, rosul sorgului poate reprezenta urmarirea unui scop, sau poate cautarea sensului vietii, si nu doar preambulul violentei invitate de catre trupele japoneze.

Spre final trebuie sa mentionez filmul, aparut in acelasi an cu romanul, o experienta la fel de puternic cromatica precum si materialul sursa, insa mult mai simplist din punct de vedere narativ (asa cum era si de asteptat). Daca povestea romanului penduleaza invariabil catre conflictul japonezo-chinez sau catre cel civil, filmul se axeaza mai mult pe crearea atmosferei acestui orient indepartat. L-as recomanda insa doar celor care au citit initial romanul lui Mo Yan, iar daca sunteti interesati sa aflati mai multe despre invazia japoneza a chinei ca subiect cinematografic, va recomand Nanjing! Nanjing! (intitulat si The City of Life and Death, 2009), Empire of the Sun (filmul prin care l-am cunoscut pe Christian Bale, 1987), The Flowers of War (tot cu Bale, 2011), John Rabe (2009) sau The Children of Huang Shi (2008).

Revenind la subiect, Sorgul rosu este o experienta puternica, o realizare memorabila, un caleidoscop de detalii ce nu sunt intotdeauna usor de vizualizat de catre cititori. O istorie ce nu ar putea fi spusa in alt fel.

Alin

The Piano Teacher

The Piano Teacher este o lucrare compacta, precum o piesa muzicala plina de virtuozitate, dar lipsita de armonie. Cu Erika Kohut in prim plan, Mama intotdeauna pe fundal si cu Walter Klemmer ca o disonanta in universul Erikai, compozitia formeaza un contrapunct fals, caci vocile Ericai si ale Mamei sunt interdependente, dar in totala discordanta.

Tema care reiese imediat din acest duet Mama-Erika: sunt oare copiii in proprietatea parintilor? Exista oare vreun complex de imprejurari care ar putea sa justifice deprivarea libertatii si a vointei progeniturilor in beneficiul propriei persoane? Si daca da, care va fi pretul de platit pentru asta?

Mama isi exercita permanent nevoia de dominatie totala asupra progeniturii sale. Determinarea de a controla universul Erikai incepe prin faptul ca trebuie sa imparta acelasi pat si se dezvolta pana la inhibarea oricaror dorinte ale fiicei. Mai mult, Erika nu isi poate darui singura nimic pentru ca nu mai exista un eu careia sa ii daruiasca ceva. Protectia materna s-a dezvoltat precum o boala care i-a acaparat simturile si organele si care a invaluit-o intr-o placenta care o tine departe de lumea exterioara.

Universul construit si pus la punct de Mama este unul imperfect insa: Erika nu a reusit sa ajunga o pianista faimoasa, iar toti acei ani de munca, reprimare a dorintelor sau nevoilor, competitivitate si iar munca nu au dus-o pe Erika decat in scaunul de profesoara, distrugand astfel planurile lipsite de cusur ale Mamei. Din pacate, pentru a intelege si concerta marii compozitori este nevoie ceva in plus pe langa tehnica, iar trairile si emotiile necesare aici ii sunt necunoscute Erikai din pricina regimului strict impus de Mama.
Pentru Erika, simturile pot fi stimulate doar prin gesturi extreme: mutilare, voyeurism, pornografie.

Asadar, in acest univers al imperfectiunii se interpune Walter Klemmer, invatacel si obiect-sexual pentru Erika. Nu se pune aici problema unei potentiale povesti de dragoste; ideile distorsionate pe care le are Erika in legatura cu relatiile interumane o lasa incapabila de a realiza conexiuni emotionale, iar incercarea acesteia de a suplini aceste conexiuni cu ceva concret o duc intr-o situatie care nu are ce cauta intr-o relatie normala.

Pe aceasta tema de compactizare a naratiunii, Jelinek prezinta un stil non-liniar si claustrofob – trairile exterioare ale Erikai sunt reprimate in prima instanta, iar cele interioare sunt expulzate pe hartie cu o violenta aparenta, o violenta calculata ce se indreapta catre expunerea distrugerii intregii lumi a protagonistei.
Autoarea este cat se poate de pusa in tema cu aceste trairi, romanul fiind partial inspirat din viata Elfriedei Jelinek, iar acest lucru se rasfrange intr-o voce narativa agresiva, obsesiva si uneori indurerata.
Jelinek nu ofera cititorului ocazia de a isi trage sufletul, ci il forteaza sa admire un peisaj psihologic prezentat prin aceasta voce narativa cu o onestitate gotesca. Din acest motiv (si nu scenele de expunere a dorintelor masochiste ale Erikai) Pianista mi s-a parut o lucrare obositoare – un roman in care Jelinek  a pus o mare parte din sine pentru a-l scrie, dar un roman care parca ar vrea sa ia ceva din tine atunci cand este citit.

Alin

Valor is a poor substitute for numbers

…s-ar putea traduce prin ‘writing hard’s always better than hardly writing‘. Cel putin asta este ideea pe care a mers G.R.R. Martin in ultimele doua volume pe care le-a publicat din A Song of Ice and Fire.

Nu prea vreau sa analizez seria intreaga sau ultima carte in general, dar simteam nevoia a catorva notite.

Am citit A Feast for Crows (vol. 4) in aprilie 2009 si am ajuns sa o recitesc inainte sa pun mana pe volumul cinci, partial fiindca nu mai tineam minte mare lucru din noile fire narative introduse acolo. Ceea ce este de inteles, din moment ce atunci visam sa trec mai repede prin evenimentele care au loc prin jumatatea sudica a continentului Westeros si sa aflu ce se mai intampla cu personajele lasate intr-un ‘cliffhanger‘ in volumul al treilea.

Mare greseala, caci desi povestile lui Jaime, Cersei, Brienne sau Doran Martell nu sunt atat de interesante, macar ele au loc in Westeros. In A Dance for Dragons m-am trezit ca o mare parte din naratiune are loc in continentul de dincolo de Narrow Sea, care sincer nu ma impresioneaza.

Apreciez cu siguranta universul creat, insa esenta povestii este relativa continentului Westeros. Cum mai poti sa spui ca the Others de dincolo de zid sunt o amenintare, cand tu scrii mai mult despre ce se intampla pe alte continente? Ce rost mai are sa spui Winter is coming dupa ce stii ca, hey, undeva, nu prea departe, sunt o armata de horse lords care isi vad de treaba lor, sau orase intregi de sclavi care nici nu au auzit de Westeros?

Fundalul cu iz oriental al continentelor Essos sau Sothoros nu vor avea vreodata acelasi apel catre cititor, fiindca Martin a scris numai despre Westeros in primele trei volume – istorie, cultura, arbori genealogici, detalii heraldice, politici si asa mai departe. Iar in Dance... ma trezeam rasfoind capitole intregi cu ce se intampla in Mereen, oras aflat la mama dracului, aproape plin cu personaje care nu ma intereseaza absolut deloc. In plus, este evident faptul ca autorul s-a luptat indelung cu respectivele capitole, ceea ce face actiunea si mai haotica.

“Actiunea” fiind mult spus, aici. Stau si fac o analiza mentala a personajelor din Dance... si imi dau seama ca nu se intampla mare lucru in cele aproape 1000 de pagini. Ceea ce nu este neaparat un dezastru. Eu unul pot sa apreciez o carte in care actiunea nu progreseaza, atat timp cat naratiunea este excelenta. Universul lui Martin este interesant si imi place sa citesc mai multe despre el sau personajele sale.

Din pacate stilul repetitiv al autorului este criminal. Uzul acelorasi cuvinte/fraze ‘inventate’ de Martin devin agasante, mai ales cand sunt folosite in dialoguri de catre personaje total diferite. Trairile interne ale protagonistilor sunt la fel de repetitive si de multe ori ai senzatia ca nu are loc absolut nicio dezvoltare a acelor personaje in toate capitolele dedicate lor.

Astfel ca esti oarecum fortat sa cauti o dezvoltare a actiunii, prin tot acest terci plin de repetitii. Din pacate, am senzatia ca volumele patru si cinci din ASOIAF pot fi sumarizate prin doua fraze (care, surprinzator sau nu, se tot repeta pe parcursul lor):

“…she’s been fucking Lancel and Osmund Kettleblack and probably Moon Boy for all I know.”

A Feast for Crows

“You know nothing, Jon Snow.”

                                                                A Dance with Dragons

…desi, ca sa fim sinceri, a doua fraza se repeta si in volumele anterioare. He knew nothing, Jon Snow.

I am become sad.

Alin

ABC…

OK, in primul rand, nu mi s-a mai intamplat sa primesc aceeasi leapsa de trei ori, nu stiu daca faptul ca nu (prea) mai scriu aici a avut vreo importanta, in orice caz, mersi Cristi, Ameer si Diana pentru tag 🙂

In al doilea rand, nu vreau sa impresionez pe nimeni cu titlurile pe care le-am pus aici, sunt carti care mi-au placut destul de mult atunci cand le-am citit si fac uz de titluri cunoscute fiindca astazi citesc mult prea putin (adica deloc) pentru a nascoci o lista mai ciudata. Daca nu va convine, atunci sunteti liberi sa va lasati impresionati pe blogul asta (fara vreun motiv real).

Errr…Reguli: Pentru această leapşă, înşiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poţi înlocui cu o carte preferată care conţine acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta şi cărţi care nu aparţin beletristicii.

AAtonement, Ian McEwan

B – (The) Book of Illusions, Paul Auster

C – (La) Chute, Albert Camus

DDomnisoara Christina, Mircea Eliade

EEast of Eden, John Steinbeck

F – (A) Fine and Private Place, Peter Beagle

GGabriela, Jorge Amado

H – (The) House of Sleep, Jonathan Coe

IIn Cold Blood, Truman Capote

JJustine, Lawrence Durrell

K – The Brothers Karamazov, Dostoievski

LLupul de stepa, Herman Hesse

M – (Les) Miserables, Victor Hugo

N – (La) Nausee, Jean-Paul Sartre

OOne Hundred Years of Solitude, Gabriel Garcia Marquez

PPoint, Counterpoint – Aldous Huxley

QQuo Vadis, Henryk Sienkiewicz

RRayuela, Julio Cortazar

SSult, Knut Hamsun

T – (Le) Testament Francais, Andrei Makine

U – (The) Unbearable Lightness of Being, Milan Kundera

V – (Mr.) Vertigo, Paul Auster

WWinter’s Tale, Mark Helprin

X – Cavalerul Inexistent, Italo Calvino

Y – Pyramids, Terry Pratchett

ZZorba the Greek, Nikos Kazantsakis

 

Ca o nota suplimentara, am incercat sa folosesc cat mai mult titlurile originale. Am trisat pe ici pe colo – in mod surprinzator, Cavalerul inexistent e singurul titlu care contine litera X din tot ce-mi amintesc sa fi citit. Lupul de stepa ar fi trebuit probabil sa apara la litera S, dar nu am vrut sa il sar complet.

 

Um, o sa predau leapsa asta Cristinei, daca o vrea sa scrie si ea 🙂

Alin

 

Matusa Julia si condeierul


Am avut mereu impresia ca Mario Vargas Llosa este un scriitor care se structureaza excelent, atat in naratiune cat si in stil, dar care este insa un povestitor oarecum rece, distant si calculat, comparabil mai degraba cu un motor construit intr-o fabrica nemteasca decat cu spiritele ‘inflacarate’ ale autorilor de pe acelasi continent cu scriitorul peruan.

Matusa Julia si condeierul mi-a sters in mare parte aceasta impresie lasata de celelalte carti pe care i le citisem pana in prezent.
Poate si din cauza unui stil mai ‘light’, partial autobiografic (naratorul este un tanar de 18 ani pe nume Mario Vargas, student la drept, redactor pentru un post de radio si scriitor aspirant), scriitura lui Vargas Llosa este simpatica, fluenta si atractiva.
Tanarul redactor de la Radio Panamericana se indragosteste de matusa Julia, o bolivianca divortata, in varsta de 32 de ani, si in paralel se imprieteneste cu un personaj extrem de ciudat, condeierul angajat pentru a scrie si regiza emisiuni de teatru radiofonic.

Iar daca ‘istoria’ tanarului Mario nu este neaparat spectaculoasa, Llosa isi balanseaza romanul prin povestile scurte interpuse de-a lungul capitolelor, povesti care se dovedesc a fi scenariile genialului condeier.
Povestirile contrasteaza prin stil cu ceea ce ar trebui sa ofere in mod normal teatrul radiofonic, avand foarte putin dialog (sau chiar deloc). Cred ca acest contrast se vrea in armonie cu celelalte teme de contradictie din roman: Mario se indragosteste de bolivianca, insa continua sa o numeasca “matusa Julia”, prelungind absurdul acestei idei, iar condierul reprezinta geniul care traieste numai pentru dezvoltarea artei sale, insa nu are nicio sansa de a fi comparat macar cu scriitorii faimosi (care depun mult mai putin efort).

Matusa Julia si condeierul este o experienta simpatica, in special datorita segmentelor oferite de condeier.

Alin

Atatea inceputuri

Jon McGregor este un tip din Bermuda care a scris pana acum trei carti, a doua sa publicatie fiind intitulata So Many Ways to Begin.

Prezentarile acestui roman se refera invariabil la faptul ca protagonistul, David Carter, afla printr-o intamplare despre faptul ca fusese adoptat, motiv pentru care porneste in cautarea mamei adevarate. Din fericire romanul nu este chiar atat de bidimensional. Autorul creeaza mai degraba o cronica a protagonistului sau si nu se plafoneaza pe o singura idee.

Ba mai mult, David Carter este un personaj minutios prezentat; pasiunea sa pentru istorie va avea de multe ori repercursiuni in viata sa de zi cu zi. Problemele si trairile sale par autentice, iar David devine si ramane un personaj interesant, cu toate ca are o serie de reactii ciudate in legatura cu aflarea adoptiei mentionate anterior.
Nu m-au impresionat insa atat de mult personajele feminine; am ramas cu senzatia ca Jon McGregor are tendinta de a crea personaje feminine vulnerabile, din varii motive.

Ceea ce mi-a placut insa la Atatea inceputuri este stilul. Scriitura lui McGregor este placuta, desi poate ca nu este tocmai spectaculoasa. Mi-au placut titlurile de capitole, care mentioneaza cate un obiect, precum si localizarea acestora in timp, trecerile de la o perioada la alta sau perspectiva cat se poate de vizuala a istoriei pe care o traieste David.

Alin