Argo

La fel ca in ultimii ani, castigatorul de Oscar pentru cel mai bun film mi se pare o alegere cel putin slaba (nu ca ar fi multe lucruri interesante apropo de Oscaruri, dar o sa ajungem si la ele, adica cele doua lucruri bune/interesante/amuzante de la festivitatea pe care nu am vizionat-o oricum).

Ce-i drept, nu am vazut toate filmele nominalizate pentru anul asta, iar dintre celelalte trei pe care le vazusem nu as putea sa aleg un favorit personal pentru titulatura de ‘cel mai bun film’.

Argo, insa, nu ma convinge mai deloc. Scenariul ce reia tema dramei tipic americane, anume teroristii care au mereu ceva special cu America, este bazat aici pe fapte reale, si este cat de cat ok. Performantele actorilor sunt destul de bune, insa partile bune se termina cam aici, caci pe parcurs nu am simtit mai deloc drama celor sase atasati de la ambasada SUA din Iran care se ascund in casa ambasadorului Canadei. Nu m-am simtit antrenat in situatia lor, nu am avut vreun moment de bucurie intensa cand i-am vazut scapati. Ori nu despre asta era vorba?

Unul din putinele lucruri care mi s-au parut interesante in legatura cu operatiunea reala a fost ideea de a folosi ca scenariu Lord of Light a lui Zelazny. Din pacate, insa, scenariul operatiunii din film este unul generic.

Cat despre ceea ce ar fi trebuit sa fie punctul culminant, ei bine, tensiunea de aici este una cat se poate de artificiala. Filmul de face sa crezi ca totul se deruleaza foarte rapid si ca protagonistii traiesc momente dramatice, cand de fapt am putea spune ca nu au avut nicio problema la iesirea din tara.

Revenind insa la Oscar si la cele mai interesante lucruri de acolo, nu cred ca e greu de ghicit de ce a reusit si Anne Hathaway sa castige un premiu anul asta: because talent.

This post was powered by Anne’s nipples.

The War Lord – A Visual Guide

This movie has so many sexual puns, intended or unintended, that it would be a shame not to share some of them. Therefore, this post represents a visual guide to some of the more double sided moments in the Warlords tumultuous life (which may or may not coincide with the actual movie).

Continue reading “The War Lord – A Visual Guide”

How to fail on the Seven Seas: A Guideline

Fani ai Piratilor din Caraibe, persoane entuziasmate de filmele de actiune sau oameni care anticipau acest moment inca din 2007, iata ca am ajuns sa vorbim inca o data despre Jack si ale sale ghidusii in stare de ebrietate. Din pacate insa, producatorii s-au gandit ca de aceasta data publicul ar trebui sa bea serios inainte de startul filmului caci altfel one-linerele din film sunt penibile, iar povestea ar putea fi urmarita oricum in orice stare. Vorba Adinei, filmul intra in beciul uitarii instantaneu dupa ce se termina, fiindca nu are mai nimic memorabil (asa cum o sa evidentiez in cele ce urmeaza).

Tin sa precizez intai ca nu sunt un mare fan al trilogiei initiale; mi-a placut primul film, m-a amuzat teribil acum vreo 8 ani. Urmatoarele doua nu m-au impresionat, insa am inteles nevoia de a spune povestea lui Will Turner si a lui Elizabeth pana la capat, asa ca am trecut peste personajele negative desenate pe calculator din al doilea si peste situatiile fanteziste sau aiurea din al treilea, iar per total filmele mi s-au parut acceptabile.
Ei bine, macar aveau un scop, niste personaje placute, care aveau o logica si una sau mai multe agende. Will detesta piratii, iar in primul film trebuia sa recurga la o forma de piraterie pentru Elizabeth. Barbossa era imprevizibil pana la capat. Pana si Davy Jones, personajul de desene animate, avea in spate o poveste care ii genera un scop in acest univers.

On Stranger Tides (sau pe titlul secret, On Lesser Intelligence) are o serie de personaje lipsite de scop sau caracter, pentru ca nu se oboseste nimeni sa le construiasca. Jack e acolo, evident, insa el este un personaj deja cunoscut (pe o nota separata, daca acest film ar fi fost primul realizat din serie, sunt convins ca Jack Sparrow ar fi fost infinit mai putin apreciat ca personaj). Barbossa este un personaj distrus iremediabil prin afilierea sa cu Imperiul Britanic (si din pacate imi era personajul cel mai simpatic). Si cam atat. A, mai apare Keith Richards intr-o scena singulara.
Alte personaje? Ohh…da, mai apar doua personaje pe afis, probabil ar trebui sa vorbesc putin si despre ele. La prima vedere, Blackbeard parea un plus fata de Mickey Mouse – Davvy Jones, insa nu prea e asa, caci in afara de o sabie mare si un eufemism falic Freudian, Blackbeard nu este nici impunator, nici interesant, iar prezenta lui Ian McShane este irosita.
Ultimul chip frumos de pe lista, Penelopa Cruz, actrita care in 10-15 ani de lucrat la Hollywood nu a invatat sa vorbeasca fara accentul cu al carei constanta impresioneaza in fiecare pelicula, din pacate nu are ocazia de a ne arata cele doua talente pe care le poseda, Piratii din Caraibe fiind totusi un film Disney.

Revenind la trilogia initiala, pe langa personaje tridimensionale, filmele aveau si un element sinistru, o tema a urgentei, ceva care impingea desfasurarea actiunii catre concluzia finala, o concluzie care nu poate veni fara un sacrificiu.
Aici povestea este lipsita total de acest element, caci Jack este antrenat in aceasta ‘aventura’ doar de dragul de a fi acolo, iar el este singurul personaj dezvoltat suficient (anterior) pentru a ne pasa (ar trebui sa ne pese probabil senzatia de afectiune pe care o simte pentru personajul Cruzei, caci ea este neinteresanta oricum).

Sincer sa fiu, nu imi vine sa cred ca am ajuns sa vorbesc despre Piratii din Caraibe 2 si 3 pentru referinte pozitive. Sunt destul de sigur ca la vremea respectiva mi s-au parut mediocre, insa prin comparatie cu acesta, acum par mult mai interesante. Asa ca, daca sunteti fani ai seriei, cred ca v-ati face un serviciu sa revedeti trilogia initiala si sa il sariti pe acesta in totalitate.

Imaginile promotionale pe care le-am inclus in post vorbesc teribil de mult despre acest film. Eu vad o serie uzata dincolo de ceea ce ar mai putea oferi, plina de gauri, dar care este lansata din nou la apa. Vad un personaj care este aruncat in joc impotriva vointei sale, pe fundalul glossy (al 3D-ului, caci nu mai am puterea de a vorbi despre cat de stupid de intunecat mi se pare).

Alin

Calm down, i got this

Traiesc in continuare o senzatie de implinire in mediul online, avand in vedere ca de luni bune citesc de pe un blog anume, apoi mi se face scarba sa mai scriu vreodata pe al meu. Dar imi place sa perseverez in mod inutil, si cum sunt convins ca nu intereseaza pe nimeni ce am facut in ultima vreme, o sa scriu cateva cuvinte despre Boardwalk Empire.

Am obiceiul nesanatos ca atunci cand ma apuc de un serial, sa fac un maraton pana la ultimul episod, iar cum Boardwalk are doar un sezon finalizat pana in clipa de fata, am ramas cu dorinta de a vedea mai mult. Mult mai mult, fiindca abia astept sa apara sezonul al doilea.

Nu prea stiu ce ai putea povesti despre un serial, insa ramane important de mentionat faptul ca Martin Scorsese este executive producer aici, iar influenta sa este cat se poate de evidenta. Apoi o multa atentie alocata istoriei din perioada prohibitiei, o atmosfera potrivita si actori pe masura (Buscemi a fost mereu un tip cu mare capacitate actoriceasca, Michael Pitt arata mai serios decat il credeam in stare, iar Michael Stuhlbarg arata ca un tip care s-a documentat bine pentru a intra in pielea personajului sau – asta doar ca sa dau cateva exemple).

Episoadele stralucesc din punct de vedere stilistic, de la atentia pentru detalii, pana la scene care amintesc de filmele lui Coppola si de fascinatia pe care o avem (multi dintre noi) pentru gangsterii stilati ai unei alte epoci.
Cred ca punctul central de atractie al serialului (exceptand evident scenele de sex) este reprezentat de relatiile dintre personajele sale. Poate chiar mai mult decat alte seriale, unde vedem personaje interactionand si dezvoltand prietenii si animozitati, Boardwalk Empire este genul de poveste in care relatiile deja sudate ascund o serie intreaga de detalii interesante.

Oh, si inca o chestie. Boardwalk Empire are probabil cea mai buna melodie adaptata pentru un serial (desi la prima vedere nu se potriveste cu atmosfera).
I dare you to disapprove.

Alin

Three moving pictures

5 Fingers (1952)

Mica poveste de spionaj nascocita de Mankiewicz dupa un incident real. Turcia, al Doilea razboi mondial, un individ din ambasada Britanica incepe sa vanda informatii secrete catre ambasadorii nemti.

Povestea care se dezvolta include o serie de incercari de contraspionaj, ironia oferita de o neincredere permanenta din partea tuturor si o contesa in rol de femme fatale. 5 Fingers nu ofera vreo rasturnare de situatie, insa scenariul excelent executat te tine in suspans pana la final.

Born Yesterday (1950)

Un milionar de tinichea fara prea multa clasa angajeaza un tip rezervat pentru a da lectii de eticheta prietenei sale. Judy Holliday a primit Oscarul pentru rolul de amanta stridenta si lipsita de orice fel de gand sau preocupare, care incepe sa isi puna intrebari dupa acea sclipire initiala venita din partea lui William Holden.

George Cukor a regizat aceasta transpunere a piesei de teatru cu acelasi nume, rezultatul fiind o satira sociala destul de haioasa.

The Last Picture Show (1971)

Probably the essential ‘coming of age’ movie set in midwest America. Cu asta am spus totul, si nimic.

E greu de transpus in cuvinte atmosfera dezolanta a oraselului-aproape-fantoma, trairile interioare ale acestor tipuri de personaje care traiesc, se maturizeaza, se ofilesc si mor in acest oras al anilor ’50. Ar fi multe de spus despre cele doua puncte care tin inca in viata orasul, prezenta lui Sam the Lion si micul cinematograf ce reprezinta  singura modalitate a tinerilor de a privi catre America din jur.

Ar fi multe de spus despre personajele interpretate de Cybill Shepherd, Jeff Bridges, Timothy Bottoms sau Cloris Leachman, precum si  despre influentele cinematografului francez al anilor ’60 sau operele lui Orson Welles in filmul lui Bogdanovich. The Last Picture Show este un film care merita o atentie deosebita.

Alin

Awkward.

Este singurul cuvant care ar putea sa descrie mai bine cea de-a 83-a editie a Premiilor Oscar. M-am uitat, totusi, fiindca anul asta chiar mi-au placut cateva dintre filme, insa acum ma refer la decernarea efectiva.

Incepand cu cele doua ‘gazde’ imprimate prin cele mai interesante filme ale anului (idee care devine tot mai comuna), festivitatea parca nu si-a revenit din momentul aiurea din start, cand Franco si Hathaway parca nu aveau nimic inteligent de spus.
A urmat o aparitie ciudata din partea lui Kirk Douglas; sunt un mare fan al filmelor in care a jucat, dar totusi, parca a fost un moment de ‘hai sa bagam o legenda vie a cinematografului de altadata, ca sa putem umple restul emisiunii cu prezentatori la moda.

Dupa cum zicea si Ameer, Hathaway si Franco sunt un fel de wtf-choice, alesi mai degraba pentru numarul de cautari pe internet decat pentru altceva in mod special. Anne Hathaway se manifesta ca si cand ar fi fost gazda la SNL sau premiile MTV, pe cand James Franco a mers pe look-ul ‘misterios de plictisit’ , care se transforma in look  ‘banal de plictisit’ daca il tii neschimbat pana la capatul emisiunii (si da, Anne, imi dau seama ca abilitatea de a primi vreo nominalizare se afla in stricta legatura cu dispozitia ta de a-ti arata sanii prin filme; chiar daca glumesti pe ideea asta nu inseamna ca o face mai putin adevarata).

Dincolo de look-ul care personal imi pare din ce in ce mai superficial de la un an la altul, mi-au placut totusi cateva personaje: David Seidler (scenarist, The King’s Speech), Randy Newman (compozitor, Toy Story 3) – dovada ca in spatele actorilor care arata frumos pe ecran se afla de multe ori persoane cel putin la fel de interesante, si Colin Firth – tare simpatic.

A da, si Morgan Freeman din filmuletul de introducere, mi-a amintit de o melodie haioasa.

Nu am de gand sa scriu despre castigatori, ii las pe altii sa ii analizeze. What’s the point anyway?

God save the King!

 

Alin

The Queen’s Speech

Am citit pe un blog infinit superior ‘nimicurilor’ pe care le scriu eu aici o parere, anume ca Regina Marii Britanii este portretizata mereu intr-o maniera sobra si retinuta de catre filme si mass-media. Personal, sunt de parere ca asa ar trebui sa fie din perspectiva mass-mediei;  indiferent daca apar ca elitisti unor oameni obisnuiti ca noi, nu cred ca ar fi normal ca Regina Elizabeta a II-a sa apara tot timpul la televizor vorbind despre tot felul de chestii mai mult sau mai putin relevante.

Dar eu nu traiesc in Marea Britanie, asa ca nu pot sa ma refer decat la ipostazele din filme, si cred ca The Queen reuseste sa arate o alta fata, mai personala, a membrilor Casei Regale, precum si nevoia acestora de a aparea ‘sobri si retinuti’ fata de poporul britanic (si consecintele acestui fapt).

Privind in retrospectiva, imi pare bine ca am vazut recent The Queen, si nu in 2006, atunci cand a aparut. Faptul ca am vazut anterior The King’s Speech mi-a oferit o perspectiva mai larga asupra acestui subiect, si poate unul dintre motivele pentru care regina Elizabeta a II-a a ezitat intotdeauna sa se adreseze direct prin mass-media.

Pe scurt, pelicula trateaza evenimentele urmatoare mortii printesei Diana, reactiile oamenilor de rand si maniera Casei Regale de a trata acest subiect. In detaliu insa, filmul se apropie mai mult decat m-as fi asteptat de vietile personale ale reginei Elizabeta (Helen Mirren) sau Tony Blair (Michael Sheen).
Vedem motivele pentru care regina Elizabeta a ales in prima instanta sa ramana la castelul Balmoral (resedinta de vara, acolo unde se aflau la data mortii Dianei) si in acelasi timp, observam franturi ale faptului ca viata regala este oarecum o jonglerie intre respectarea unui protocol riguros, moderarea opiniei publice si respectarea sugestiilor oferite de cabinetul lordului chamberlain.

Filmul ofera un amestec interesant de imagini reale, scene imaginate si cadre ‘in oglinda’ cu cele reale (exemplu discursul reginei). Scenele cu familia regala la Balmoral arata ca acestia sunt totusi oameni, indiferent cum ar fi perceputi de catre opinia publica.
Mi-a placut perspectiva oferita de relatia intre regina si primul ministru. Blair devine fascinat de persoana care se afla in spatele rigurozitatii impuse de regalitate, iar Michael Sheen face din primul ministru un personaj chiar simpatic.

Lesne de spus, Oscarul primit de Helen Mirren pentru acest rol este unul meritat (si nu este prima data cand interpreteaza un ‘cap incoronat‘, vezi Elizabeth I sau The Madness of King George).

Alin

El Che vive – lecciones de historia

Che este incursiunea in doua parti a lui Steven Soderbergh in tainele vietii lui Ernesto Guevara. Prima mea impresie a fost ceva gen ‘Wow, in patru ore de film este improbabil sa nu aflu ceva nou despre asta’. Ei bine, in practica am avut de-a face cu o incercare cat mai obiectiva de tratare a subiectului; intr-un fel este ca si cum ai viziona un documentar mut. Din pacate eu nu asta urmaream.

Part 3: Viva la revolucion Cubana!


Incepusem sa scriu in postul anterior despre importanta hartilor. Che (prima parte) incepe cu o harta a Cubei, cele sase regiuni administrative si locatiile de interes.
Din punct de vedere cinematic este probabil destul de plictisitor, insa pentru un film istoric, vizualizarea contextului in care vor avea loc evenimentele este un pas destul de logic. Sa nu uitam ca un documentar face intotdeauna uz de harti. Soderbergh nu a facut un documentar, dar a mers destul de mult pe ideea asta.

Primul film se axeaza pe detaliile revolutiei lui Castro (1957-1959), vazuta din perspectiva lui ‘Che’. Scenele din jungla sunt interpuse cu o serie de flash-forward-uri alb-negru, in care vedem un ‘Che’ Guevara devenind un produs al istoriei (idolatrizat, daca vreti sa spunem asa).

Asadar, pe de o parte vedem grupul de guerilleros al lui ‘Che’ traind in jungla vreme de aproape doi ani – o imagine despre cum sa fii un revolutionar. De cealalta parte vedem fragmente din ceea ce percepe scena internationala despre ‘Che’ Guevara.

Mergand pe ideea anterioara, filmul se dovedeste a fi o lectie de istorie, prezentand evenimente si mai putin personaje sau motivatii personale. Aici vedem ambele parti ale monedei – Soderbergh nu poate face uz de comentariu pentru a pune in context evenimentele, astfel incat se iroseste ocazia unei intelegeri mai largi a detaliilor. In acelasi timp, un film artistic ar putea accesa (macar partial) trairile interioare ale unui personaj, oferind o perspectiva straina unui documentar.

Part 4: Victoria, o muerte.

Al doilea film incepe cu o harta a Americii de Sud, cu fiecare tara in raport cu Bolivia. Spre deosebire de harta Cubei, aceasta harta traseaza in acelasi timp un posibil drum pe care l-ar fi putut lua revolutiile lui Guevara (aminteam in postul anterior visul lui Ernesto pentru o America Latina unita).

Daca primul film este un exemplu despre cum sa fii un revolutionar, al doilea arata felul in care angajamentul lui Che pentru o revolutie ii prejudiciaza abilitatea de a realiza ca Bolivia nu este pregatita pentru asta.

Interesant aici este faptul ca Soderbergh schimba tonul intr-o maniera destul de subtila. In ambele filme vedem in esenta oameni care se lupta intr-o jungla. Culorile insa difera, contrastul lumina/umbra este mai puternic, creand aici o senzatie de claustrofobie. In Cuba, jungla parca se deschidea catre revolutionari (in aceeasi maniera in care taranii le ofereau ajutor); in Bolivia jungla pare sa ii constranga.

La final ar fi totusi de remarcat ca pentru un film intitulat Che, povestea se axeaza mai mult pe ideea de angajament pentru o cauza. ‘Che’ Guevara a avut intr-adevar spirit pentru asa ceva, insa toate celelalte detalii ale acestui personaj se dizolva pe fundalul revolutiilor la care a luat parte.

Filmul lui Soderbergh este foarte bine realizat din perspectiva unuia istorico-logistico-tactic si unul interesant de vazut de cei interesati de subiect.
Personal, as fi fost mult mai interesat sa aflu, macar in parte, cine a fost de fapt acest Ernesto ‘Che’ Guevara. In mod neasteptat, Diarios de motocicleta (un film artistic mai degraba decat istoric) se apropie mai mult de trairile interioare ale acestui personaj extrem de complex.

Nota: Va invit sa cititi un articol minunat despre ideile, structura si mesajul filmelor lui Soderbergh, aici prima parte, a doua parte aici. (imaginile, precum si cateva idei sunt preluate din acest articol).

Alin

El Che vive – lecciones de descubrimiento

Zilele trecute omoram timpul sarind de la un articol la altul si de pe un site pe altul cat se poate de ‘random‘. La un moment dat am ajuns sa citesc despre Machu Picchu, mai precis despre cadrele minunate filmate aici pentru filmul lui Walter Sallles, Diarios de motocicleta. Mi-am propus sa il vad impreuna cu productia dubla a lui Steven Soderbergh legata de acelasi personaj.
Eram curios daca cele trei filme ar putea cumva sa creeze o idee despre cine a fost de fapt Ernesto ‘Che’ Guevara.

Part 1: Diarios de motocicleta


Jurnalul studentului la medicina Ernesto Guevara are o introducere simpla, in care spune ca aceasta nu este relatarea unei povesti extraordinare, ci doar istoria a doua vieti care au mers in paralel pentru o scurta perioada de timp.
Diarios de motocicleta este de vazut in aceeasi idee, nu ca o relatare a tineretii unui personaj istoric, ci ca un film despre calatorie si despre transformare.

Greutatea numelui pe care il poarta acest student nu are nicio consecinta, iar acest lucru este minunat la acest film – ar putea fi povestea oricui.
In 1952, Ernesto face o pauza de studii pentru a calatori prin America de Sud impreuna cu amicul sau, Alberto. Doi ‘aventurieri’ in spinarea unei motociclete poreclita La poderosa. Un drum care ii poarta prin Argentina, Chile, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela si Panama. Singurele destinatii concrete sunt colonia de leprosi San Pablo din Peru, apoi extremitatea nordica a Venezuelei.

Diarios de motocicleta are ceea ce ii trebuie unui veritabil ‘road movie‘. Schimbarile care au loc in interiorul unei persoane ce calatoreste pe un drum, privind in stanga si in dreapta, martor la frumuseti ale naturii si nedreptati ale omului. Mesajul este simplu: felul in care firul vietii noastre ar putea fi influentat de o calatorie.

Part 2: El Che incontable


Filmul despre care vorbim aici nu este o istorie a lui ‘Che’ Guevara, caci acesta nu exista inca. Ernesto ‘Fuser’ Guevara de la finalul calatoriei este diferit fata de cel care a pornit la drum pe data de 4 ianuarie 1952, dar nu este ‘Che’, poate si partial din cauza unei deformari romantico-artistice a povestii sale.

O usoara comparatie cu personajul istoric este insa inevitabila.

De exemplu, fostii amici din tinerete spun despre Ernesto ca era un afemeiat notoriu, iar aici apare ca un tip timid si oarecum rezervat in prezenta sexului opus.
Diarios de motocicleta nu zaboveste asupra ideilor politice ale tanarului Ernesto, si bine face. La un moment dat ii spune lui Alberto ca nu se poate face o revolutie fara arme. Cu alta ocazie vorbeste despre o America Latina unita prin oamenii sai.

Ernesto era insa ceva mai radical in jurnalul sau: “I now feel my dilated nostrils, savoring the acrid odor of gunpowder and blood, of enemy death; I now tense my body, ready for the struggle, and I prepare my being as a sacred place so that in it resounds with new vibrations and new hopes the bestial howl of the triumphant proletariat.”

La final cred ca am inceput sa inteleg convingerile tanarului Guevara, indiferent de alinierile sale politice. Drumul efectiv prin America (vezi aici) trebuie sa fi avut o importanta enorma in vizualizarea problemelor sociale prin care trec toate populatiile si grupurile etnice ale acestui continent.

Mi se pare usor ironic faptul ca actorul Gael Garcia Bernal spunea la un moment dat:
“We were re-enacting a journey that was done 50 years ago, and what’s surprising is that the social problems of Latin America are the same. Which is heartbreaking in a way, but it also makes you feel how important it is to tell the story.”

Mai multe despre importanta hartilor in postul urmator; as fi vrut sa scriu si despre filmele lui Soderbergh intr-un singur articol, dar m-am lungit deja prea mult.

Alin