Argo

La fel ca in ultimii ani, castigatorul de Oscar pentru cel mai bun film mi se pare o alegere cel putin slaba (nu ca ar fi multe lucruri interesante apropo de Oscaruri, dar o sa ajungem si la ele, adica cele doua lucruri bune/interesante/amuzante de la festivitatea pe care nu am vizionat-o oricum).

Ce-i drept, nu am vazut toate filmele nominalizate pentru anul asta, iar dintre celelalte trei pe care le vazusem nu as putea sa aleg un favorit personal pentru titulatura de ‘cel mai bun film’.

Argo, insa, nu ma convinge mai deloc. Scenariul ce reia tema dramei tipic americane, anume teroristii care au mereu ceva special cu America, este bazat aici pe fapte reale, si este cat de cat ok. Performantele actorilor sunt destul de bune, insa partile bune se termina cam aici, caci pe parcurs nu am simtit mai deloc drama celor sase atasati de la ambasada SUA din Iran care se ascund in casa ambasadorului Canadei. Nu m-am simtit antrenat in situatia lor, nu am avut vreun moment de bucurie intensa cand i-am vazut scapati. Ori nu despre asta era vorba?

Unul din putinele lucruri care mi s-au parut interesante in legatura cu operatiunea reala a fost ideea de a folosi ca scenariu Lord of Light a lui Zelazny. Din pacate, insa, scenariul operatiunii din film este unul generic.

Cat despre ceea ce ar fi trebuit sa fie punctul culminant, ei bine, tensiunea de aici este una cat se poate de artificiala. Filmul de face sa crezi ca totul se deruleaza foarte rapid si ca protagonistii traiesc momente dramatice, cand de fapt am putea spune ca nu au avut nicio problema la iesirea din tara.

Revenind insa la Oscar si la cele mai interesante lucruri de acolo, nu cred ca e greu de ghicit de ce a reusit si Anne Hathaway sa castige un premiu anul asta: because talent.

This post was powered by Anne’s nipples.

Advertisements

The War Lord – A Visual Guide

This movie has so many sexual puns, intended or unintended, that it would be a shame not to share some of them. Therefore, this post represents a visual guide to some of the more double sided moments in the Warlords tumultuous life (which may or may not coincide with the actual movie).

Continue reading “The War Lord – A Visual Guide”

How to fail on the Seven Seas: A Guideline

Fani ai Piratilor din Caraibe, persoane entuziasmate de filmele de actiune sau oameni care anticipau acest moment inca din 2007, iata ca am ajuns sa vorbim inca o data despre Jack si ale sale ghidusii in stare de ebrietate. Din pacate insa, producatorii s-au gandit ca de aceasta data publicul ar trebui sa bea serios inainte de startul filmului caci altfel one-linerele din film sunt penibile, iar povestea ar putea fi urmarita oricum in orice stare. Vorba Adinei, filmul intra in beciul uitarii instantaneu dupa ce se termina, fiindca nu are mai nimic memorabil (asa cum o sa evidentiez in cele ce urmeaza).

Tin sa precizez intai ca nu sunt un mare fan al trilogiei initiale; mi-a placut primul film, m-a amuzat teribil acum vreo 8 ani. Urmatoarele doua nu m-au impresionat, insa am inteles nevoia de a spune povestea lui Will Turner si a lui Elizabeth pana la capat, asa ca am trecut peste personajele negative desenate pe calculator din al doilea si peste situatiile fanteziste sau aiurea din al treilea, iar per total filmele mi s-au parut acceptabile.
Ei bine, macar aveau un scop, niste personaje placute, care aveau o logica si una sau mai multe agende. Will detesta piratii, iar in primul film trebuia sa recurga la o forma de piraterie pentru Elizabeth. Barbossa era imprevizibil pana la capat. Pana si Davy Jones, personajul de desene animate, avea in spate o poveste care ii genera un scop in acest univers.

On Stranger Tides (sau pe titlul secret, On Lesser Intelligence) are o serie de personaje lipsite de scop sau caracter, pentru ca nu se oboseste nimeni sa le construiasca. Jack e acolo, evident, insa el este un personaj deja cunoscut (pe o nota separata, daca acest film ar fi fost primul realizat din serie, sunt convins ca Jack Sparrow ar fi fost infinit mai putin apreciat ca personaj). Barbossa este un personaj distrus iremediabil prin afilierea sa cu Imperiul Britanic (si din pacate imi era personajul cel mai simpatic). Si cam atat. A, mai apare Keith Richards intr-o scena singulara.
Alte personaje? Ohh…da, mai apar doua personaje pe afis, probabil ar trebui sa vorbesc putin si despre ele. La prima vedere, Blackbeard parea un plus fata de Mickey Mouse – Davvy Jones, insa nu prea e asa, caci in afara de o sabie mare si un eufemism falic Freudian, Blackbeard nu este nici impunator, nici interesant, iar prezenta lui Ian McShane este irosita.
Ultimul chip frumos de pe lista, Penelopa Cruz, actrita care in 10-15 ani de lucrat la Hollywood nu a invatat sa vorbeasca fara accentul cu al carei constanta impresioneaza in fiecare pelicula, din pacate nu are ocazia de a ne arata cele doua talente pe care le poseda, Piratii din Caraibe fiind totusi un film Disney.

Revenind la trilogia initiala, pe langa personaje tridimensionale, filmele aveau si un element sinistru, o tema a urgentei, ceva care impingea desfasurarea actiunii catre concluzia finala, o concluzie care nu poate veni fara un sacrificiu.
Aici povestea este lipsita total de acest element, caci Jack este antrenat in aceasta ‘aventura’ doar de dragul de a fi acolo, iar el este singurul personaj dezvoltat suficient (anterior) pentru a ne pasa (ar trebui sa ne pese probabil senzatia de afectiune pe care o simte pentru personajul Cruzei, caci ea este neinteresanta oricum).

Sincer sa fiu, nu imi vine sa cred ca am ajuns sa vorbesc despre Piratii din Caraibe 2 si 3 pentru referinte pozitive. Sunt destul de sigur ca la vremea respectiva mi s-au parut mediocre, insa prin comparatie cu acesta, acum par mult mai interesante. Asa ca, daca sunteti fani ai seriei, cred ca v-ati face un serviciu sa revedeti trilogia initiala si sa il sariti pe acesta in totalitate.

Imaginile promotionale pe care le-am inclus in post vorbesc teribil de mult despre acest film. Eu vad o serie uzata dincolo de ceea ce ar mai putea oferi, plina de gauri, dar care este lansata din nou la apa. Vad un personaj care este aruncat in joc impotriva vointei sale, pe fundalul glossy (al 3D-ului, caci nu mai am puterea de a vorbi despre cat de stupid de intunecat mi se pare).

Alin

Calm down, i got this

Traiesc in continuare o senzatie de implinire in mediul online, avand in vedere ca de luni bune citesc de pe un blog anume, apoi mi se face scarba sa mai scriu vreodata pe al meu. Dar imi place sa perseverez in mod inutil, si cum sunt convins ca nu intereseaza pe nimeni ce am facut in ultima vreme, o sa scriu cateva cuvinte despre Boardwalk Empire.

Am obiceiul nesanatos ca atunci cand ma apuc de un serial, sa fac un maraton pana la ultimul episod, iar cum Boardwalk are doar un sezon finalizat pana in clipa de fata, am ramas cu dorinta de a vedea mai mult. Mult mai mult, fiindca abia astept sa apara sezonul al doilea.

Nu prea stiu ce ai putea povesti despre un serial, insa ramane important de mentionat faptul ca Martin Scorsese este executive producer aici, iar influenta sa este cat se poate de evidenta. Apoi o multa atentie alocata istoriei din perioada prohibitiei, o atmosfera potrivita si actori pe masura (Buscemi a fost mereu un tip cu mare capacitate actoriceasca, Michael Pitt arata mai serios decat il credeam in stare, iar Michael Stuhlbarg arata ca un tip care s-a documentat bine pentru a intra in pielea personajului sau – asta doar ca sa dau cateva exemple).

Episoadele stralucesc din punct de vedere stilistic, de la atentia pentru detalii, pana la scene care amintesc de filmele lui Coppola si de fascinatia pe care o avem (multi dintre noi) pentru gangsterii stilati ai unei alte epoci.
Cred ca punctul central de atractie al serialului (exceptand evident scenele de sex) este reprezentat de relatiile dintre personajele sale. Poate chiar mai mult decat alte seriale, unde vedem personaje interactionand si dezvoltand prietenii si animozitati, Boardwalk Empire este genul de poveste in care relatiile deja sudate ascund o serie intreaga de detalii interesante.

Oh, si inca o chestie. Boardwalk Empire are probabil cea mai buna melodie adaptata pentru un serial (desi la prima vedere nu se potriveste cu atmosfera).
I dare you to disapprove.

Alin

Three moving pictures

5 Fingers (1952)

Mica poveste de spionaj nascocita de Mankiewicz dupa un incident real. Turcia, al Doilea razboi mondial, un individ din ambasada Britanica incepe sa vanda informatii secrete catre ambasadorii nemti.

Povestea care se dezvolta include o serie de incercari de contraspionaj, ironia oferita de o neincredere permanenta din partea tuturor si o contesa in rol de femme fatale. 5 Fingers nu ofera vreo rasturnare de situatie, insa scenariul excelent executat te tine in suspans pana la final.

Born Yesterday (1950)

Un milionar de tinichea fara prea multa clasa angajeaza un tip rezervat pentru a da lectii de eticheta prietenei sale. Judy Holliday a primit Oscarul pentru rolul de amanta stridenta si lipsita de orice fel de gand sau preocupare, care incepe sa isi puna intrebari dupa acea sclipire initiala venita din partea lui William Holden.

George Cukor a regizat aceasta transpunere a piesei de teatru cu acelasi nume, rezultatul fiind o satira sociala destul de haioasa.

The Last Picture Show (1971)

Probably the essential ‘coming of age’ movie set in midwest America. Cu asta am spus totul, si nimic.

E greu de transpus in cuvinte atmosfera dezolanta a oraselului-aproape-fantoma, trairile interioare ale acestor tipuri de personaje care traiesc, se maturizeaza, se ofilesc si mor in acest oras al anilor ’50. Ar fi multe de spus despre cele doua puncte care tin inca in viata orasul, prezenta lui Sam the Lion si micul cinematograf ce reprezinta  singura modalitate a tinerilor de a privi catre America din jur.

Ar fi multe de spus despre personajele interpretate de Cybill Shepherd, Jeff Bridges, Timothy Bottoms sau Cloris Leachman, precum si  despre influentele cinematografului francez al anilor ’60 sau operele lui Orson Welles in filmul lui Bogdanovich. The Last Picture Show este un film care merita o atentie deosebita.

Alin

Awkward.

Este singurul cuvant care ar putea sa descrie mai bine cea de-a 83-a editie a Premiilor Oscar. M-am uitat, totusi, fiindca anul asta chiar mi-au placut cateva dintre filme, insa acum ma refer la decernarea efectiva.

Incepand cu cele doua ‘gazde’ imprimate prin cele mai interesante filme ale anului (idee care devine tot mai comuna), festivitatea parca nu si-a revenit din momentul aiurea din start, cand Franco si Hathaway parca nu aveau nimic inteligent de spus.
A urmat o aparitie ciudata din partea lui Kirk Douglas; sunt un mare fan al filmelor in care a jucat, dar totusi, parca a fost un moment de ‘hai sa bagam o legenda vie a cinematografului de altadata, ca sa putem umple restul emisiunii cu prezentatori la moda.

Dupa cum zicea si Ameer, Hathaway si Franco sunt un fel de wtf-choice, alesi mai degraba pentru numarul de cautari pe internet decat pentru altceva in mod special. Anne Hathaway se manifesta ca si cand ar fi fost gazda la SNL sau premiile MTV, pe cand James Franco a mers pe look-ul ‘misterios de plictisit’ , care se transforma in look  ‘banal de plictisit’ daca il tii neschimbat pana la capatul emisiunii (si da, Anne, imi dau seama ca abilitatea de a primi vreo nominalizare se afla in stricta legatura cu dispozitia ta de a-ti arata sanii prin filme; chiar daca glumesti pe ideea asta nu inseamna ca o face mai putin adevarata).

Dincolo de look-ul care personal imi pare din ce in ce mai superficial de la un an la altul, mi-au placut totusi cateva personaje: David Seidler (scenarist, The King’s Speech), Randy Newman (compozitor, Toy Story 3) – dovada ca in spatele actorilor care arata frumos pe ecran se afla de multe ori persoane cel putin la fel de interesante, si Colin Firth – tare simpatic.

A da, si Morgan Freeman din filmuletul de introducere, mi-a amintit de o melodie haioasa.

Nu am de gand sa scriu despre castigatori, ii las pe altii sa ii analizeze. What’s the point anyway?

God save the King!

 

Alin