classic movie time

Acum vreo doua saptamani cand eram cu Cristi in restaurant Vama Veche am avut o discutie referitoare la (in)competenta filmelor de inspiratie istorica. Desi era o discutie in contradictoriu (ca de obicei), amandoi eram de aceeasi parere, si anume ca filmul Kingdom of Heaven (de la care a pornit discutia) este unul incorect dpdv istoric (si unul din motivele ptr care este un film mediocru).

Intrebarea logica pe care urma sa o spun este daca exista intr-adevar vreun film de inspiratie istorica despre care se poate spune ca respecta datele si (atat cat se poate) natura personajelor.

Raspunsul lui Cristi a fost The Lion in Winter (pe care intamplator il avea si la el).

Desi este o adaptare a unei piese de teatru, The Lion in Winter (originalul din 1968, nu varianta cosmetizata din 2003) ramane fara indoiala un exemplu de film reusit care reprezinta bine culoarea epocii.

Povestea pe scurt, regele Henry al II-lea al Angliei (Peter O’Toole) isi aduna familia la Chinon cu ocazia Craciunului din anul 1183. Eleanor de Aquitania (Katharine Hepburn) este adusa din castelul care ii este inchisoare special pentru aceasta ocazie (Eleanor fusese inchisa de catre Henry inca din 1173 pentru incercarea ei de revolta).
Povestea se centreaza pe conflictul acestui cuplu regal precum si pe aspiratiile la tron si aliantele pe care le planuiesc cei trei fii – Richard (Anthony Hopkins), Geoffrey (John Castle) si John. Prezent la castel este si regele Philip al II-lea al Frantei (interpretat de catre Timothy Dalton, aflat la primul sau rol important).

De ce povestea face un film atat de bun?
Lupta pentru putere in secolul XII era cel putin la fel de interesanta ca si astazi (Citand-o pe Eleanor intr-unul din momentele in care Richard ii arata neprietenos cutitul lui John “Of course he has a knife, he always has a knife, we all have knives…It’s 1183 and we’re barbarians! How clear we make it”)
Pe de o parte, Henry e nevoit sa aleaga un succesor competent, insa alegerea sa de moment, John, este departe de a indeplini cerintele necesare. De alta parte, Eleanor isi doreste sa-l vada rege pe Richard, insa mai intai trebuie sa il convinga pe acesta sa lucreze impreuna. Fiecare dintre cei trei fii isi fac planuri unul impotriva celuilalt, iar regele Philip asteapta momentul oportun pentru ca Franta sa castige cat mai mult de pe urma acestui conflict.

Pe scurt, filmul are tot ce ii trebuie. Nici nu ar trebui sa mentionez faptul ca actorii sunt geniali in rolurile lor, Henry care demonstreaza ca nu degeaba este rege al Angliei, Eleanor care traieste pentru aceste intrigi, Richard care pare inflexibil dar este dispus sa faca orice pentru putere.
Interpretariile lui O’Toole, Hepburn si Hopkins ar trebui folosite ca model pentru orice piesa de teatru. Timothy Dalton face o treaba excelenta in pielea regelui Frantei, insa din pacate, Geoffrey este slab conturat ca personaj (poate pentru ca in realitate moare tanar si lipsit de perspective), iar John pare neverosimil ca alegerea lui Henry ptr urmarea la tron.

Cine este interesat de realitatea istorica nu va fi deloc dezamagit de acest film (si se poate documenta mai mult despre Henry aici), desi nu a existat o intalnire de Craciun la Chinon in 1183 (existase una la Caen in 1182).

Filmul a castigat 3 oscaruri dintr-un total de 7 nominalizari.
Doua detalii interesante: Peter O’Toole il mai interpretase pe Henry al II-lea cu 4 ani mai devreme in Becket. Katharine Hepburn avea varsta de 61 de ani, aceeasi varsta pe care o avea si personajul sau, Eleanor, in perioada desfasurarii actiunii filmului.

They don’t make movies like this anymore.

Alin

Advertisements

The Prestige

The Prestige
in regia lui Christopher Nolan
SUA / Marea Britanie, 2006
*** (din patru)

Îmi plăcea foarte mult magia când eram mic. Îmi place şi acum, doar că mi-e mai greu să mă prefac că ce se întâmplă pe scena e ceva magic, nu doar scamatorie. The Prestige m-a făcut să simt din nou acea uimire atunci când magicianul scoate un porumbel din pălărie, deşi la final mi-a adus aminte că până la urmă e doar un truc.

The Prestige e povestea a doi magicieni, Angier (Hugh Jackman) şi Borden (Christian Bale), rivali aprigi la postul de cel mai mare magician din Londra sfârşitul secolului XIX. La un moment dat Borden inventează un truc numit “The Disappearing Man”, şi Angier e disperat să afle secretul.

Nu vreau să intru în detalii despre intrigă, pentru că e foarte bine realizată, structurată în trei părti, ca un truc de magie, după cum ne şi explică personajul lui Michael Caine la început.

Christopher Nolan, care a făcut şi un mic film numit BATMAN BEGINS (filmul meu preferat cu Batman), face o treabă excelentă ca regizor. Scenele pe care magicienii îşi desfăşoară trucurile sunt filmate ori de jos, de la nivelul publicului, ori de sus, din spatele magicianului, cu luminile reflectoarelor lovind camera, creând un efect excelent de “showbiz” adevărat.

Continue reading “The Prestige”

Dark City

Dark City
în regia lui Alex Proyas
Australia
/ SUA, 1998
**** (din patru)

„Oraşul întunecat” (atât la propriu, cât şi la figurat) este o disertaţie excelentă asupra condiţiei umane. Filosofii se întreabă de secole exact ce ne face umani. Memoriile noastre? Capacitatea de a raţiona? Sentimentele? Am putea găsi vreodată esenţa sufletului uman?


Dark City pune cam aceleaşi întrebări, şi nu oferă răspunsuri concrete. În schimb oferă aproape două ore de SF de calitate, şi imagini uimitoare, aduse dintr-o lume străină, dar totuşi atât de familiară.

Nu o să vorbesc despre intriga filmului decât foarte pe scurt, pentru că puteţi găsi cu uşurinţă un rezumat. Un bărbat se trezeşte într-o cameră de hotel, fără amintiri, fără acte, cu o prostituată moartă lângă pat. Sună ca una dintre aventurile mele de „a doua zi, dimineaţă”, dar lucrurile se înrăutăţesc, pentru că personajul este urmărit de nişte tipi dubioşi în pardesie, care pot să manipuleze mediul din jurul lor. Mai târziu aflăm că respectivii sunt nişte extratereştrii care vor să descopere natura sufletului uman, pentru că rasa lor e pe moarte.

Secvenţa de început a filmului ne aruncă nemilos în haosul oraşului, un psiholog povestind cum „The Strangers” au venit din stele şi au început să răpească oameni – o naraţiune de care ne puteam lipsi, după cum admite şi Proyas (aparent a fost impusă de studio).


Din primele imagini ne dăm seama de stilul regizoral al lui Proyas: imagini panoramice în care bulevarde pline de maşini (din epoci diferite) se pierd în orizont, jocul constant dintre lumină şi umbră, străzi înguste care aproape sufocă personajele, cerul mereu negru luminat de neoane şi faruri…
Continue reading “Dark City”

she’s lost control

controlUnul dintre cele mai asteptate filme ale anului, cel putin pentru mine, se lanseaza in America pe 10 octombrie (intamplator in aceeasi zi cu noul album Radiohead).

Control este ecranizarea biografiei lui Ian Curtis, regretatul solist de la Joy Division, asa cum a fost portretizat in Touching from a distance, cartea fostei sale sotii Deborah.

Filmul a fost prezentat in Mai, la Cannes, unde a fost bine primit de critici, desi asta nu garanteaza mare lucru zilele astea. Sam Riley se pare ca face o treaba buna jucandu-l pe Curtis, dar trebuie sa recunosc ca nu l-am mai vazut pana acum in vreun film (am ratat total 24 Hour Party People).

Regizorul, Anton Corbijn, face videoclipuri din 1983, si a lucrat cu trupe ca Depeche Mode, Nirvana, U2, sau chiar si la videclipul de la Atmosphere-ul celor de la Joy Division, in 1988, desi Curtis era mort atunci.

NME au o galerie cu imagini din film, si din cate vad are o atmosfera care se potriveste foarte bine cu spiritul lui Curtis. Faptul ca e filmat in alb-negru ajuta mult.

Nu cred ca filmul o sa apara vreodata la noi, dar asta nu e surprinzator. E doar trist.

                  

Cristi

I’m gonna watch a movie

Warring Clans

a k a Sengoku Yaro

1963-Japan-Samurai Film

PLOT DESCRIPTION

In this Japanese samurai adventure, a brave, highly principled warrior resigns his post as a body guard to the head of a powerful clan after he learns that his employers have been smuggling arms to the enemy. The remaining samurai try in vain to coerce him back, but their efforts are thwarted by crooked warriors who launch an attack. The remaining samurai try in vain to coerce him back, but their efforts are thwarted by crooked warriors who launch an attack. The sword fights are especially exciting.
(copy-paste courtesy of NY Times)

Poate ma uit in seara asta, poate maine; I’ll tell you how it went.

we’ll always have Paris

In primul rand o sa pun linkul catre blogul lui ionuca, in bara din dreapta (imediat ce-mi amintesc cum se face asta in wordpress), pentru ca ii place M*A*S*H, si intamplator Alan Alda a fost eroul meu in copilarie. Imi amintesc ca ma uitam seara cu toata familia la serialul asta, si radeam pe saturate, cam cum avea sa se intample mai tarziu si cu Seinfeld. Erau vremuri cand televizorul unea oamenii, spre deosebirile de ce se intampla azi. Zilele astea nu ma uit cu taica-miu la televizor nici macar la meciurile de fotbal. El se uita in sufragerie, eu in camera mea, si cand da Steaua gol tipam ca apucatii.

In al doilea rand, saptamana asta se decerneaza premiile AtelierKult, miercuri 4 aprilie, ora 18.30, la librăria Cărtureşti (Magheru) de pe str. Arthur Verona nr.13, Bucureşti. Printre invitati ma numar eu, Robert (care e nominalizat la vreo doua categorii), o gramada de lume de pe atelier, lume de la Tritonic etc.
Cu aceasta ocazie ajunge si Marian Coman in Bucuresti, si o sa petrecem ceva vreme cu el inainte de gala.
Asa ca veniti si voi, o sa ne prefacem ca nu va cunoastem si o sa ne uitam urat. Autografele sunt 10 euro bucata (inainte de ora 18; 20 dupa)

***

Acest post este despre Casablanca. Pentru ca l-am (re)vazut ieri, si a fost grozav.

the plane boss, the plane!
Imi place foarte mult posterul asta. De fapt barul meu preferat are posterul asta inramat, langa masa mea preferata. Cateodata ma duc acolo si ma uit la poster, si spun ca e grozav, si plec. Bine, nu fac asta, dar oricum e grozav. De fapt cand o sa-mi mai iau postere o sa-l iau pe asta, si poate unu cu tipii din Reservoir Dogs indreptand pistoale unii catre altii, si poate tipii din Pulp Fiction indreptand pistoale catre altcineva, dar nu stiu cat de populare sunt chestiile astea cu generatia tanara.

Oricum, ieri seara am vazut Casablanca. A fost pe ProCinema, de la 20:20. Initial vorbisem cu o fata sa vina la mine, sa-l vedem impreuna. Casablanca nu e un film pe care vrei sa-l vezi singur. Ultima data cand l-am vazut eram la munte, pe la ora 1 noaptea, uitandu-ma pe TCM cu volumul dat la maxim, in timp ce Alin striga la mine de la etaj sa-l dau mai incet. In orice caz, de data asta eram hotarat sa vad filmul cu cineva, si sa-mi impartasesc toate cunostintele despre actori si felul in care a fost filmat.

In orice caz, ea a anulat toata chestia cam in ultima clipa. Nu am fost prea suparat, pentru ca ma asteptam sa se intample asta. In schimb mi-am pus sortul pe mine si am iesit afara sa alerg. Am alergat de la mine pana in Herastrau, unde m-am asezat pe o banca de langa lac si i-am ascultat pe The Smiths cantand The Queen is dead.

Some 9-year old tough who peddles drugs
I swear to God
I swear : I never even knew what drugs were
Oh …
So, I broke into the palace
With a sponge and a rusty spanner
She said : “Eh, I know you, and you cannot sing”
I said : “That’s nothing – you should hear me play piano”

Si m-am gandit ca duo-ul Morrisey/Marr e mult mai bun ca Lennon/McCartney. Adica Beatles doar au facut instrumentele traditionale indiene sa fie la moda, si de asta s-a ocupat Harrison oricum.
Lacul Herastrau e cam pe jumate secat, in Martie, si niste pasari care seamana periculos de mult cu pescarusii ii dau tarcoale. Undeva in mijloc e o masa mare de pamant, si ma gandesc ca daca ii dau ocol pot sa cobor direct acolo, desi nu stiu de ce as vrea sa fac asta.

Oh, has the world changed, or have I changed ?
Oh has the world changed, or have I changed ?

Cantecul se termina si ma ridic de pe banca, alergand inapoi pe unde am venit. Ajung acasa tocmai cand incepe filmul.

Ce pot sa spun despre Casablanca? Ce vrea sa spuna Casablanca?
Ca fiecare om e o gramada mizerabila de secrete? Ca putem sa mintim timp de 102 minute si sa numim produsul arta? Ca problemele noastre sunt total neimportante in schema globala a lucrurilor?

Casablanca e un film destul de idealist. Probabil prea idealist. Laszlo e un idealist incurabil, Rick e un idealist care se da cinic. Pana si Renault e un idealist ascuns sub o masca de oportunism.

De fapt toata actiunea filmului e ridicola, intr-un fel. Rick o lasa pe Ilsa in avion cu Laszlo, in timp ce el ramane in Maroc cu politistul ala. Ce-i drept, Marocul avea sa fie eliberat de trupe americane si franceze in ’43, dar filmul a fost facut inainte de asta.

yeahRick are o idee destul de buna la inceputul filmului. E convins sa lupte doar pentru el. Scenea de la inceput cand sta in fata barului si lumina farului il loveste in fata este momentul meu preferat. Era o vreme cand actorii de la Hollywood inca mai aveau carisma.

Transformarea lui Rick dintr-un nenorocit cinic intr-un imbecil idealist e dureroasa, dar e un exemplu de maiestrie cinematografica. Totul de la lumini, la muzica, la dialog e perfect.

Felul in care Sam canta As time goes by la inceput, iar apoi cantecul este repetat de viori in alta cheie pe parcursul filmului e genial.

As vrea sa-l pot canta si eu la chitara, momentan doar nimeresc primele acorduri.

Pana si scena din final in care Renault bea apa de Vichy, se uita la sticla, o arunca in cos si apoi rastoarna cosul e exagerata, dar nu are cum sa nu-ti placa. Casablanca trebuie privit ca o opera de arta, si cateodata arta nu imita viata atat de bine. E o poveste de dragoste, o poveste de razboi, o poveste despre oameni. Are aventuri amoroase, impuscaturi, personaje “larger than life”, si in final e destul de greu de inghitit.

Sam canta As time goes by la pian, o metafora evidenta pentru relatia celor doua personaje principale, in timp ce Rick isi aminteste de Paris. Muzica siropoasa inca se mai aude in fundal. Asta e cinematografie grozava? Eu cred ca mai bine de atat nu se poate.

Maica-mea spune ca nu i-a placut niciodata Casablanca. Nu i-a placut povestea. Eu unul nu m-am uitat niciodata pentru poveste. E destul de ridicola si deja stiu ce o sa se intample. M-am uitat intotdeauna pentru actori. Sunt doar cateva filme care au actori atat de buni, atat de convingatori in rolurile lor. Bogart si Bergman in Casablanca, Ventura si Gabin in Clanul Sicilienilor, Martin Sheen si Marlon Brando in Apocalypse Now, Edward Norton in Fight Club, De Niro in Taxi Driver… Lista poate continua.

M-as uita din nou la Casablanca, poate peste un an cand poate o sa-l privesc altfel. Sau poate nu. Cine stie. Oricum sunt 102 minute pe care stiu ca nu o sa le regret niciodata. Si trebuie sa-mi cumpar posterul ala.

Before Sunset

Filmul asta este cred cel mai static film pe care l-am vizionat in ultima vreme, dar cu toate asta ma face sa vreau sa schimb ceva din trecut (daca as putea).

Dat fiind faptul ca este continuarea unui film din 1995 in care actorii (Ethan Hawke si Julie Delphy) fac cam aceeasi chestie, adica vorbesc in timp ce se plimba prin Vienna, nu prea am cum sa fac o comparatie, pentru ca pe ala nu l-am vazut.

Tema filmului este, ca in o groaza de alte filme americane, ce ar insemna o alta sansa alaturi de persoana la care ai tinut. Dar, spre deosebire de toate dramele sau comediile romantice care in 90% din cazuri ma cam lasa rece (prea multe clisee si acelasi final stereotip), intalnirea celor doi are loc dupa 9 ani de zile. Jesse (Ethan Hawke) se afla in Paris la lansarea cartii sale, in care romantizeaza mai mult sau mai putin experienta sa personala pe care a avut-o alaturi de Celine (Julie Delphy) acum 9 ani. Soarta face ca cei doi sa se intalneasca in acea librarie, iar cei doi au ocazia sa se redescopere in cele cateva ore pana cand va decola avionul lui Jesse.

Ceea ce mi-a placut destul de mult este ca filmul are o actiune ‘real-time’, adica timpul in care se desfasoara povestea este acelasi cu durata filmului, chiar daca tot ce fac este sa se plimbe pe strazile Parisului in timp ce discuta (cadre foarte lungi si inteligent facute, datorita steadicam-ului). In ora in care cei doi au ocazia sa vorbeasca, afla ca regretul de a fi ratat sansa de a fi impreuna este la fel de mare ca si acum 9 ani, iar problemele prin care trec fiecare nu i-a facut sa uite lucrul asta. Deasemenea, cei doi ajung la concluzia ca sansa de a fi cu cineva care conteaza cu adevarat apare doar de cateva ori in viata si, de cele mai multe ori, reusesti sa o vezi abia dupa ce a trecut pe langa tine.

Finalul mi se pare foarte bine ales, caci nu e stereotip, nu introduce un happy-ending in care toata lumea va trai fericita pana la adanci batraneti, ci este destul de ambiguu cat sa dea savoare intregii ore in care oamenii astia nu fac altceva decat sa discute, dar destul de bine conturat cat sa nu te faca sa te simti ca ai pierdut vremea degeaba.

Ca veni vorba, cred ca o sa am putina treaba… trebuie sa dau un telefon. Iar daca asta n-o sa ajute cumva, o sa ma apuc sa scriu o carte, si peste 9 ani (sau mai putin) poate ca asta va face diferenta.