Calm down, i got this

Traiesc in continuare o senzatie de implinire in mediul online, avand in vedere ca de luni bune citesc de pe un blog anume, apoi mi se face scarba sa mai scriu vreodata pe al meu. Dar imi place sa perseverez in mod inutil, si cum sunt convins ca nu intereseaza pe nimeni ce am facut in ultima vreme, o sa scriu cateva cuvinte despre Boardwalk Empire.

Am obiceiul nesanatos ca atunci cand ma apuc de un serial, sa fac un maraton pana la ultimul episod, iar cum Boardwalk are doar un sezon finalizat pana in clipa de fata, am ramas cu dorinta de a vedea mai mult. Mult mai mult, fiindca abia astept sa apara sezonul al doilea.

Nu prea stiu ce ai putea povesti despre un serial, insa ramane important de mentionat faptul ca Martin Scorsese este executive producer aici, iar influenta sa este cat se poate de evidenta. Apoi o multa atentie alocata istoriei din perioada prohibitiei, o atmosfera potrivita si actori pe masura (Buscemi a fost mereu un tip cu mare capacitate actoriceasca, Michael Pitt arata mai serios decat il credeam in stare, iar Michael Stuhlbarg arata ca un tip care s-a documentat bine pentru a intra in pielea personajului sau – asta doar ca sa dau cateva exemple).

Episoadele stralucesc din punct de vedere stilistic, de la atentia pentru detalii, pana la scene care amintesc de filmele lui Coppola si de fascinatia pe care o avem (multi dintre noi) pentru gangsterii stilati ai unei alte epoci.
Cred ca punctul central de atractie al serialului (exceptand evident scenele de sex) este reprezentat de relatiile dintre personajele sale. Poate chiar mai mult decat alte seriale, unde vedem personaje interactionand si dezvoltand prietenii si animozitati, Boardwalk Empire este genul de poveste in care relatiile deja sudate ascund o serie intreaga de detalii interesante.

Oh, si inca o chestie. Boardwalk Empire are probabil cea mai buna melodie adaptata pentru un serial (desi la prima vedere nu se potriveste cu atmosfera).
I dare you to disapprove.

Alin

Advertisements

Pacaleli de aprilie

Că tot a venit 1 aprilie e vremea deci pentru o noua sesiune filmica in tandem sezonier…
Așa că ne adunarăm în număr de 18 să vă spunem ce filme ne-au păcălit,  ne-au dat cu finalul peste ochi și cu putreziciunea lor pe la nas, ne-au dus cu zaharelu,  ne-au fraierit mișelește, ne-au oferit cu totul altceva decat ne-au promis, atat în sensu ăl bun cât si în ăl rău (Adina)

Adina
Bă ce m-a păcălit The Mist, ce scatoalcă mi-am luat, ce final memorabil-împuțit, în lipsa ăstui final cretinoid catartic probabil că filmul s-ar fi disipat intr-o ceață neinteresantă. Bineînțeles mi-am luat-o și de la The usual suspects, dar cel mai tare și mai tare m-a păcălit Save the green planet, te paseaza nemilos de la o extremă la alta, te convinge că fiecare opțiune e valabilă și veridică, extratereștrii există, ba nu, ei sunt rodul unei imaginații infectate social, un ba da-ba nu care se oprește într-un zid de beton ce-mi facu un cucui dureros.Tot din cutia asiatica Symbol o treabă imprevizibilă, adică ce poate fi mai imprevizibil ca apăsarea unui buton sub formă de, mă scuzați, puță, declic ce nu știi ce-o să-ți aducă. Buried sau Cubul, în general  filmele care presupun claustrare și spații închise au svâcu ăsta zefelmitor și deși le bănuiești traiectoria labirintică parcă tot îți aruncă un pumn de spuză în ochi.
Continue reading “Pacaleli de aprilie”

Coltul colectionarului

Discutam acum ceva vreme cu un amic despre carti, mai precis despre locurile din care le cumparam.

Amandoi am ajuns la concluzia ca anticariatele au in general mai multe de oferit decat o librarie obisnuita – preturi mai bune, ocazia de  descoperi autori mai putin publicati in ultimii ani sau, in cazul lui, o oferta mai variata decat in librarii in ceea ce priveste genul sau preferat (SF-ul).

Sincer sa fiu, in ultima perioada nu prea am mai facut achizitii de acest gen, insa ultimele carti cumparate au fost de la un anticariat.
Cred ca nu surprinde pe nimeni faptul ca urmatorul pas il reprezinta anticariatele online, iar cea mai interesanta varianta pe care v-o pot oferi este Coltul colectionarului.

Azi am rasfoit mai bine de o ora prin sectiunea de literatura, si pot sa spun ca preturile sunt comparabile cu cele de prin orice alt anticariat. Mai mult, am descoperit cateva nume de autori ale caror opere nu prea le-am vazut prin anticariatele din oras (vezi sectiunea de literatura franceza).

Dupa cum se poate vedea si in partea dreapta, am primit ocazia de a colabora cu acest anticariat online. Sper sa va ofer in acest mod cateva idei pentru lecturi, mai ales ca in ultimul timp am cam ignorat subiectul. Va spun sigur ca urmatoarea achizitie de carti va fi de pe Coltul colectionarului.

Alin

Awkward.

Este singurul cuvant care ar putea sa descrie mai bine cea de-a 83-a editie a Premiilor Oscar. M-am uitat, totusi, fiindca anul asta chiar mi-au placut cateva dintre filme, insa acum ma refer la decernarea efectiva.

Incepand cu cele doua ‘gazde’ imprimate prin cele mai interesante filme ale anului (idee care devine tot mai comuna), festivitatea parca nu si-a revenit din momentul aiurea din start, cand Franco si Hathaway parca nu aveau nimic inteligent de spus.
A urmat o aparitie ciudata din partea lui Kirk Douglas; sunt un mare fan al filmelor in care a jucat, dar totusi, parca a fost un moment de ‘hai sa bagam o legenda vie a cinematografului de altadata, ca sa putem umple restul emisiunii cu prezentatori la moda.

Dupa cum zicea si Ameer, Hathaway si Franco sunt un fel de wtf-choice, alesi mai degraba pentru numarul de cautari pe internet decat pentru altceva in mod special. Anne Hathaway se manifesta ca si cand ar fi fost gazda la SNL sau premiile MTV, pe cand James Franco a mers pe look-ul ‘misterios de plictisit’ , care se transforma in look  ‘banal de plictisit’ daca il tii neschimbat pana la capatul emisiunii (si da, Anne, imi dau seama ca abilitatea de a primi vreo nominalizare se afla in stricta legatura cu dispozitia ta de a-ti arata sanii prin filme; chiar daca glumesti pe ideea asta nu inseamna ca o face mai putin adevarata).

Dincolo de look-ul care personal imi pare din ce in ce mai superficial de la un an la altul, mi-au placut totusi cateva personaje: David Seidler (scenarist, The King’s Speech), Randy Newman (compozitor, Toy Story 3) – dovada ca in spatele actorilor care arata frumos pe ecran se afla de multe ori persoane cel putin la fel de interesante, si Colin Firth – tare simpatic.

A da, si Morgan Freeman din filmuletul de introducere, mi-a amintit de o melodie haioasa.

Nu am de gand sa scriu despre castigatori, ii las pe altii sa ii analizeze. What’s the point anyway?

God save the King!

 

Alin