Live forever

Yes, it’s spring again!
No, this isn’t one of those happy statements like, oh joy, look at all the flowers and the pretty birds and stuff like that.
No, this isn’t a negativistic view of life (oftenly encountered among a lot of frustrated blogs), like oh i wish everyone would die or at least shut up and all that crap.

Believe it or not, this is a musical entry. Or is it?
Si de ce nu? Ma uitam pe VH1 la cateva videoclipuri si ma gandesc ca au trecut 10 ani de cand au aparut (sau de cand le-am vazut eu pentru prima oara, depinde de situatie).
Mi-am amintit pe moment, printre altele, ca Andrea Corr (solista The Corrs) avea candva 22 de ani si de ce nu, ca Oasis a fost candva cea mai tare trupa britanica de la Beatles sau Queen incoace.

Imi trebuie un capo ca sa invat sa cant intro-ul de la Wonderwall (pentru donatii trimiteti-mi in prealabil un mail cu numele vostru si cat de mult va place de mine).

Yes, it’s spring again!
Maybe I will never be
All the things that I want to be
But now is not the time to cry
Now’s the time to find out why
I think you’re the same as me
We see things they’ll never see
You and I are gonna live forever

In general primavara e un anotimp placut pentru toata lumea. Cel putin pentru mine e, ce naiba, sunt nascut primavara, am avut in trecut parte de multe bucurii in anotimpul asta (daca nu candva intre anotimpuri), asa ca trebuie sa-mi placa.
Asa ca ce mai conteaza ca vine si trece inca o primavara peste noi? Suntem tot aici, mai mult sau mai putin, facand acelasi chestii, mai mult sau mai putin, cu gandurile la aceleasi lucruri sfaramate, mai mult sau mai putin.
E ca si cum citesti aceeasi carte pana la epuizarea ta mentala sau cea morala a hartiei. That’s just great, isn’t it? You know what some might say. I’m still here, but it hasn’t been easy.

So please let me know if there’s a new book i should read, because it’s spring again.
And all the roads that lead you there were winding
And all the lights that light the way are blinding
There are many things that I would like to say to you
But I don’t know how…

I lost my watch…

Astept sa vina noaptea, sa ma invelesc in linistea careia ii da nastere intunericul ei. Astept sa ma ascund de lucrul pe care vreau sa il regasesc: timpul, care nu se schimba, ramane acelasi si trece pe langa mine fara sa stie daca am existat vreodata sau nu. Astept sa visez la un singur zambet care sa soseasca in momentul potrivit si la locul potrivit. Astept sa dispara golul zamislit de timpul care a venit pentru mine atunci cand nu trebuia. Astept sa vina un timp in care durerea din sufletul tau sa nu mai conteze. Astept sa nu ma intemnitez in inima unor ziduri pe care nu le mai pot sparge de unul singur. Astept sa aflu ca timpul ma duce undeva, si nu ma lasa acolo unde am cazut in vinovatie. Astept sa vad ca nu sunt singurul care merge ca un orb pe lumea asta. Astept sa ma regasesc in sufletul unui timp care a trecut pentru noi.

Oh, I pray too much…


The trick is to keep breathing.

Despre cum sa nu zici nimic in cat mai multe feluri

Se intampla deseori sa ai ceva atat de important de zis tocmai atunci cand nimeni nu pare interesat de ceea ce vrei sa spui. E ca atunci cand personajul principal dintr-un film (in general cel mult mediocru) descopera ca nu il asculta nimeni pentru ca de fapt nici macar nu exista si nici el macar nu stie cand a disparut si cum s-a intamplat o astfel de nenorocire.

Deci iti vine sa faci orice ca sa primesti putina atentie (doar cat sa spui ceea ce ai de zis, nimic mai mult), de la a lovi pe cineva cu o crosa de hochei pana la unele gesturi cu adevarat dramatice, cum ar fi sa recunosti sincer si fara teama in fata cuiva ca te-ai lasa umilit in feluri de nedescris de fosta prietena la care inca tii de fapt si care chiar daca te-a lasat fara prea multe regrete, tot ramane o problema destul de mare in memoria ta afectiva.

Si chiar daca ai intentiona sa faci asta, nu o vei face, ci vei prefera sa apelezi la alte metode. Spre exemplu psihologia inversa. Daca te inchizi in tine si faci toata seara pe suparatul, e logic ca cineva sa se prinda ca ceva nu e in regula si sa se simta atat de prost sau vinovat incat sa vrea sa rezolve problema in cauza. Asadar, toate eforturile persoanei respective de a scoate din tine ceea ce vroiai initial sa spui se vor dovedi la fel de inutile ca incercarea de doborare a recordului mondial de a numara berile consumate la o conventie de motociclisti de la un pub cu aceeasi tema, deci nu vei reusi sa spui ceea ce aveai de gand.

O alta incercare de receptionare a atentiei ce se deosebeste radical de cea anterioara prin metoda sa de abordare, prin simplul fapt ca e verbal violenta dar are acelasi rezultat, e aceea de a aborda un subiect aparent inofensiv care sa duca la totala si irevocabila enervare a persoanei cu care vrei sa discuti. Spre exemplu, sa spui despre minunata aventura de a umple butoiul cu varza pentru sarbatorile de iarna de la tara, pas cu pas, intr-un detaliu dureros de profund si plictisitor. Daca nu, merge intotdeauna povestea aia cu bobina electrica, pentru ca la final sa-ti impui punctul de vedere printr-o concluzie pe care n-o mai intelege nimeni.

Binenteles, paragraful anterior nu mai se aplica atunci cand esti ignorat cu desavarsire de cineva. Si normal ca nici mesajele luminoase, fumigene, scrise, citite, cantate, tzopaite sau comestibile nu au vreun efect, asa ca nu-ti ramane decat sa faci ceva cu totul stupid si regretabil, cum ar fi sa dai o replica sincera care sa primeasca niste priviri serioase si reci cu care ai putea sa faci craciunul inzapezit la tropice. Si acum, ca ai toata atentia pe care o doreai…mai stii ce era atat de important de zis?

Cateodata.

Cateodata incerci sa faci gandurile sa se indrepte in alta parte decat directia lor obisnuita. Ai de gand sa le duci acolo unde nu te mai pot atinge cu flacara lor inghetata, reflectata in lumina unei ape sarate. Sau stii ca pentru tine rasuflarea unei judecati eronate isi va face mereu timp sa-ti aminteasca cine esti de fapt. Incerci sa dai nastere unor linii in inima lemnului, scrijelind in disperare cu degetele. Vrei sa creezi un semn care sa dainuiasca mereu insa iti dai seama ca de fapt esti doar un strain, si nu poti sa lasi sa treaca frica acestui gand prin tine. Totul cu ceea ce ramai este durerea pe care n-o poti invinge, pentru ca atunci cand n-o sa mai fi acolo va fi ca si cum nu ai atins niciodata inima sa. Incerci sa-ti amintesti cand s-a oprit muzica. Privesti in jur si iti dai seama ca nu mai este nimeni. Ai ramas doar tu si masa pe care vrei sa lasi ceva. Dar nu mai este aceeasi pentru ca acum nu-i mai poti zari inima. Incerci sa-ti dai seama cu ce simtiri ai ramas in afara unei dureri surde din degetele ranite, dar nu mai ai timp. Sunt atatia straini care asteapta lumina zilei. Acum tu ai ajuns unul dintre ei, cu atatea zile trecute care te apasa acolo unde nu poti sa te indrepti singur. Nu intelegi unde mai poti sa ajungi, nu iti arata nimeni ce trebuie sa crezi. Tot ce stii este ca nu ai lasat nici un semn acolo pe unde ai trecut. Iti dai seama ca tot ce a ramas este sa-ti distrugi gandurile si sa cladesti altele pe nisipurile ramase. Cateodata totul este in zadar, si-ti aduci aminte ca ai iubit, chiar daca incerci sa faci gandurile sa se indrepte in alta parte.

Unde am ajunge?

Cateodata trebuie sa uitam de toate si sa mergem mai departe. Dar ce se intampla atunci cand altcineva iti spune sa uiti si sa nu-ti pese, cand stii ca orice s-ar intampla, sunt unele lucruri pe care nu vrem sa le uitam. Asta ar fi fondul unei discutii care am purtat-o cu cineva de curand. Uneori e mai bine sa rupi o foaie decat sa o intorci spunea ea. Ma simteam obligat sa ii dau dreptate, dar cu mentiunea ca odata ce foaia a fost rupta, nu va mai fi niciodata ca inainte daca vrei sa o lipesti. M-a intrebat ce folosinta mai are pentru acea foaie, pentru ca in felul asta poti ramane cu un maldar de foi vechi.

Ce ne spune in fond care sunt foile pe care ar trebui sa le pastram? Oare e de ajuns sa le citim, apoi sa le aruncam deoparte? Daca le aruncam de fiecare data, intr-o zi vom vedea poate ca am ajuns nicaieri, doar cu amintirile sterse a lucrurilor de pe fiecare coala. Si atunci asta va fi suficient? Poate ca se rezuma la curajul de a risca sa intorci foaia decat sa preferi sa o rupi din carte, atunci cand te hotarasti care risc este mai mare. Si binenteles, daca esti genul de persoana care alege sa riste sau prefera sa mearga pe varianta cea mai usor de realizat.
Mi-a spus ca aici e vorba de luarea unei decizii, care in fond iti apartine ca un drept al fiecaruia dintre noi. Iar daca deciziile luate duc la regrete in viata, asta inseamna ca persoana respectiva este iresponsabila? Poate ca asa e. Dar uneori, cand cineva lasa la o parte mandria sau teama pentru a reveni la lucrurile pe care le-a gasit si care merita cu adevarat, atunci asta cum se numeste? Regretul nu este doar o marca a iresponsabilitatii. Se intampla atat de rar ca cineva sa aibe curajul de a incerca din nou, dar atunci cand reuseste, nu mai inseamna ca a fost iresponsabila in prima instanta.

Mintea umana accepta atat de greu sa isi ofere singura o noua sansa. Gasim cu totii normal ca viata ori soarta sa ne puna in fata mereu inca o sansa. Daca viata ne tranteste la pamant, ne vom astepta mereu sa primim de la ea inca o sansa, chiar si daca doar la nivel inconstient. Apoi inca una si asa mai departe. Atunci cand este vorba de a ne oferi singuri o sansa, in mod paradoxal, situatia se schimba. Uneori ajungem sa ne convingem ca nu mai meritam inca una, pentru ca n-am facut nimic cu ea in trecut si asta va duce inexorabil catre acelasi rezultat.
Aici greseste asa urat modul acesta de gandire, pentru ca uitam ca trecutul nu ne dirijeaza actiunile prezente. Singurul lucru care ne influenteaza pe toti este timpul. Si acesta trece prea repede pe langa noi ca sa nu ne iertam pe noi insine. Sa ne oferim noua o sansa inseamna sa o dam si celor dragi.
De mers toti mergem mai departe, indiferent ce ni se intampla in viata. Dar daca mergem prea departe, intr-o zi vom realiza ca nu am ajuns nicaieri. Nu inseamna ca suntem iresponsabili atunci cand ne intoarcem din drum pentru a ierta.