Un om fara de tara

Incep sa cred ca acea teorie care spune ca un scriitor devine mai cumpatat odata cu varsta nu se aplica si in cazul lui Vonnegut. Mai bine spus, cred ca Vonnegut cel batran avea mai putina rabdare in fata masinii de scris decat versiunea sa de prin anii ’60-’70.

Desigur, as putea sa ma insel, iar aceasta carte, un fel de biografie prezentata sub forma unor instantanee, sa fie masura ideala a prezentarii faptelor vazute prin ochii unui scriitor veteran. Mie insa mi-a lasat impresia unui batranel șugubăț caruia nu prea ii pasa ce crede lumea despre ce mai asterne el pe hartie in prezent.

Daca vreti sa va suparati rau parintii, si nu va lasa inima sa glumiti, puteti cel putin sa deveniti un om al artelor. Nu glumesc. Nu din arta va veti castiga traiul. Insa arta reprezinta o cale foarte umana de a face viata mai suportabila. Practicarea unei arte, indiferent cat de bine sau de prost, este calea de a face sa va creasca sufletul, pentru numele lui Dumnezeu. Cantati la dus. Dansati dupa muzica de la radio. Spuneti povesti. Scrieti un poem, chiar daca e prost, si trimiteti-l unui prieten. Faceti-l cat de bine va pricepeti. Se cheama ca veti fi creat ceva.

Un om fara de tara este, in esenta, o carte de citate. Fie ca o mare parte din scriitura sa poate fi scoasa din context, fie ca sunt citatele altora (Abraham Lincoln, Saul Steinberg), aceasta carte de memorii isi propune mai degraba sa fie ceva usor, ce ar putea fi rasfoit fara prea mare bataie de cap. Capitolele in sine reprezinta o serie de mini-eseuri pe diferite teme, de la arta la politica, de la natura umana pana la moarte. Cele mai relevante mi s-au parut comentariile politice, oarecum in ton cu tematica operei vonnegutiene in general.

In cazul asta, de ce am sugerat la inceput ca Vonnegut nu prea se mai omora cu scrisul in ultima parte a vietii? Ei bine, pentru ca asta e impresia cu care am ramas, atat in urma acestei carticele, cat si in cazul unei alte lucrari, Timequake. Ba chiar am senzatia ca in Timequake (Cutremur in timp), Vonnegut marturiseste ca si-a pierdut simtul umorului. Eu nu as merge chiar atat de departe, insa mi se pare evident ca acestea din urma nu se ridica la nivelul celor mai cunoscute lucrari ale sale (vezi Slaughterhouse Five, Cat’s Cradle, Mother Night, Breakfast of Champions).

Revenind la Un om fara de tara, as recomanda-o celor care sufera de blocaj de cititor (asa cum sunt eu in clipa de fata, adica in urma rau de tot cu cititul pe anul asta), sau celor care apreciaza scriitura lui Kurt Vonnegut.

“Saul, sunt romancier, si multi dintre prietenii mei sunt romancieri, si chiar buni, dar, cand stau de voeba cu ei, simt tot timpul ca apartinem unor domenii diferite. Ce ma face sa am senzatia asta?”

Au trecut cele sase secunde, apoi el a spus:

“E foarte simplu. Exista doua feluri de artisti, si nici unul nu este mai prejos. Dar unii reactioneaza la istoria artei lor, iar ceilalti reactioneaza la viata insasi.”

Dupa aceea l-am intrebat:

“Saul, tu esti inzestrat?”

Au trecut din nou sase secunde, dupa care a marait:

“Nu, dar in orice fel de arta reactionezi la zbaterea artistului fata de limitele lui.”

Alin

Advertisements

The Ocean at the End of the Lane

WordPress incearca mai nou sa ma faca sa ma simt vinovat pentru ca nu postez, si a cam reusit, dupa ce mi-a declarat victorios ca astazi se implinesc 8 ani de cand a luat nastere blogul asta.

Asadar, in spiritul festiv al activitatii precare de pe acest blog, am ales aleator o carte din teancul de volume citite recent, iar aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea semnata de domnul Neil Gaiman.

Inainte de a intra in detalii, simt nevoia de a cartografia panta vag descendenta a experientei mele cu romanele lui Neil Gaiman. Am inceput pe o nota inalta, cu American Gods si Anansi Boys, carti pe care le-am citit in aceeasi perioada si care mi-au transmis la vremea respectiva o voce narativa proaspata si originala pentru genul fantasy. Am coborat insa spre idei ceva mai cliseice, cu un ‘fairy-tale’ care nu prea iese din evidenta (Stardust) si o poveste ceva mai intunecata, care avea potential prin prisma universului imaginat (Neverwhere). A urmat The Graveyard Book, roman care mi s-a parut mult mai interesant, desi m-a dus constant cu gandul la A fine and private place a lui Peter S. Beagle (daca nu ati citit vreuna din cele doua carti, incepeti cu cea a lui Beagle).

De remarcat ca ultimele trei romane mentionate mai sus intra la categoria Young Adult, asadar m-am simtit entuziasmat atunci cand am citit despre The Ocean at the End of the Lane ca ar fi adresat adultilor. In sfarsit, o carte care se intoarce la acel Neil Gaiman care a scris American Gods si Anansi Boys.

Dar nu, ne pare rau, am folosit fluxul memoriei personajului principal pentru a deghiza o poveste pentru copii vazuta, chipurile, prin ochii adultului care tocmai isi reaminteste evenimentele petrecute cu multi ani inainte!
Protagonistul lipsit de nume revine la casa unde a copilarit si redescopera locuri care evoca amintiri. Ajunge fara sa vrea la casa prietenei sale din copilarie, Lettie Hempstock, si incepe sa rememoreze intamplarile avute pe la varsta de sapte ani, incepand cu ideea ca Lettie isi privea iazul din spatele casei ca pe un ocean.

Aceste intamplari au o tenta puternic fantasy, intrucat Lettie, mama ei si bunica ei se dovedesc a avea tot felul de abilitati magice, abilitati care duc invariabil la intrarea accidentala a unor elemente fantastice in universul real al tanarului protagonist.
Astea fiind spuse, trebuie mentionat ca pustiul de sapte ani este probabil cel mai chinuit de soarta personaj doar de dragul de a fi chinuit de soarta pe care l-am citit in ultima vreme. Pe langa faptul ca nu i-a sosit vreun invitat la petrecerea zilei de nastere si ca i-a murit pisoiul calcat de masina, amaratul asta mai are de a face cu o surioara care nu-l suporta, o bona care nu este ceea ce pare a fi, si un tata care incearca sa il inece in cada (!). Mda, si tu care credeai ca ai avut o copilarie nefericita. Imi dau seama ca autorul duce la extrem experientele personale ale unei copilarii plina de carti cu aventuri si lipsita de aventuri cu prietenii, dar aici parca mai lipsea un tip pe fundal care sa cante deprimant la o vioara.

In cele din urma, The Ocean at the End of the Lane nu dezamageste neaparat prin poveste, desi aceasta este previzibila, ci prin ceea ce imi place sa numesc scriere lenesa. In primul rand, Neil Gaiman insusi spune la final ca romanul a luat nastere ca o poveste scurta, si asta se simte pe tot parcursul cartii. Apoi, vocea narativa este extrem de plictisitoare, intrucat avem un protagonist care rememoreaza evenimentele prin perspectiva de adult (romanul este evident adresat adultilor, asa ca trebuie sa avem un narator adult) si care ajunge sa povesteasca in loc sa arate, fara vreo emotie a copilariei in fata evenimentelor fantastice la care acesta a luat parte. O alta oportunitate ratata mi s-a parut lipsa descrierilor. Daca tot ai un narator adult, foloseste aceasta ocazie si ofera niste descrieri ceva mai ample.
Concluzia: romanul nu prea pare sa fie de fapt adresat adultilor, dar in acelasi timp parca nu intra cu totul la categoria Young Adult. Confuzie.

The Ocean at the End of the Lane mi se pare o scriere lenesa fiindca nu este, totusi, literatura de duzina. Ceva din imaginatia lui Gaiman exista pe undeva pe acolo si se imbina armonios cu mitologia cuvantului (tema intalnita de multe ori, dar care functioneaza aici), iar magia copilariei este probabil tema principala a romanului, insa parca nu e suficient sa ai cateva idei bune pe care sa le legi impreuna cu niste clisee si cu o naratiune care nu impresioneaza. Ma asteptam la mai mult.

Recomand celor care nu au citit nimic de Neil Gaiman sa inceapa totusi cu alt roman.

 

Alin

Stardom isn’t a profession, it’s an accident.

 

Sa spunem doar ca Lauren Bacall a jucat prin filme intr-o companie mai buna decat au facut-o majoritatea. Bogart, Gregory Peck, Kirk Douglas, Henry Fonda, John Wayne, Anthony Quinn, ca sa numim doar cativa colegi de platou.

Pacat ca nu s-a ridicat in vreun alt deceniu la nivelul peliculelor din anii ’40. Oh, that debut film!

 

Alin

Red Sorghum

Cu o istorie de aproape patru milenii, poporul chinez aduce cu sine o influenta culturala enorma atunci cand vorbim despre civilizatiile pamantului. In ciuda acestui fapt, romanul lui Mo Yan este prima mea intalnire cu o lucrare literara din aceasta parte a globului. Nu am idee daca acest fapt tine de mine sau este cauzat doar printr-un ciudat complex de imprejurari, dar mi s-a parut un detaliu interesant de mentionat.

Din fericire pentru un cititor ocazional al literaturii chineze (ca mine, aparent), Sorgul rosu nu impune necesitatea cunoasterii istoriei acestei tari, cu toate ca se trateaza pe larg un eveniment important, dar de multe ori trecut in plan secundar, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, si anume invazia nipona a Chinei (1937 – 1945).

Din multe puncte de vedere, Sorgul rosu este un elogiu adus victimelor acestui conflict si, in acelasi timp, poate fi considerat ca fiind o cronica de familie, povestea ingloband trei generatii de personaje.
Inainte de a intra totusi in poveste, nu am putut sa nu remarc cuvintele ‘realism magic’ in cateva dintre parerile pe care le-am rasfoit inainte de a citi cartea. Acest strigat care este Sorgul rosu nu cred ca ar putea intra in aceasta categorie prin simplul fapt ca evenimentele prezentate sunt strict deprinse din ororile realitatii evocate.

Sigur, Mo Yan se apropie oarecum de acest stil, insa realismul magic implica ceva mai multe elemente. Trebuie mentionat insa peisajul oriental pictat de catre autor, apoi deconstruit si repictat pentru cititor prin tehnica salturilor cronologice in cadrul naratiunii – tehnica ce ne poate duce cu gandul la anumiti scriitori sud-americani.

Subiectul pe scurt, naratorul relateaza intr-o maniera temporal deschisa istoriile bunicilor si ale parintilor sai imbinate cu istoria razboiului impotriva japonezilor. Mo Yan insista pe anumite elemente cheie ale acestor istorii personale, reluandu-le si explorand impactul si semnificatia lor pe masura ce ele tranziteaza din cronologia trecutului in memoria colectiva a familiei.

Culoarea rosie a sorgului se imbina armonios cu fiecare apus de soare in aceeasi maniera in care pamantul Chinei se amesteca cu rachiul de sorg si cu sangele varsat. Daca asta suna cliseic, ei bine nu veti avea aceasta senzatie in timpul lecturii. Romanul este unul puternic cromatic: peisajul variaza de la sangeriul sorgului copt, la verdele baltilor pline de vegetatie, la nuantele intunecate ale noptii. Pe parcursul romanului, rosul sorgului poate reprezenta urmarirea unui scop, sau poate cautarea sensului vietii, si nu doar preambulul violentei invitate de catre trupele japoneze.

Spre final trebuie sa mentionez filmul, aparut in acelasi an cu romanul, o experienta la fel de puternic cromatica precum si materialul sursa, insa mult mai simplist din punct de vedere narativ (asa cum era si de asteptat). Daca povestea romanului penduleaza invariabil catre conflictul japonezo-chinez sau catre cel civil, filmul se axeaza mai mult pe crearea atmosferei acestui orient indepartat. L-as recomanda insa doar celor care au citit initial romanul lui Mo Yan, iar daca sunteti interesati sa aflati mai multe despre invazia japoneza a chinei ca subiect cinematografic, va recomand Nanjing! Nanjing! (intitulat si The City of Life and Death, 2009), Empire of the Sun (filmul prin care l-am cunoscut pe Christian Bale, 1987), The Flowers of War (tot cu Bale, 2011), John Rabe (2009) sau The Children of Huang Shi (2008).

Revenind la subiect, Sorgul rosu este o experienta puternica, o realizare memorabila, un caleidoscop de detalii ce nu sunt intotdeauna usor de vizualizat de catre cititori. O istorie ce nu ar putea fi spusa in alt fel.

Alin