Awkward.

Este singurul cuvant care ar putea sa descrie mai bine cea de-a 83-a editie a Premiilor Oscar. M-am uitat, totusi, fiindca anul asta chiar mi-au placut cateva dintre filme, insa acum ma refer la decernarea efectiva.

Incepand cu cele doua ‘gazde’ imprimate prin cele mai interesante filme ale anului (idee care devine tot mai comuna), festivitatea parca nu si-a revenit din momentul aiurea din start, cand Franco si Hathaway parca nu aveau nimic inteligent de spus.
A urmat o aparitie ciudata din partea lui Kirk Douglas; sunt un mare fan al filmelor in care a jucat, dar totusi, parca a fost un moment de ‘hai sa bagam o legenda vie a cinematografului de altadata, ca sa putem umple restul emisiunii cu prezentatori la moda.

Dupa cum zicea si Ameer, Hathaway si Franco sunt un fel de wtf-choice, alesi mai degraba pentru numarul de cautari pe internet decat pentru altceva in mod special. Anne Hathaway se manifesta ca si cand ar fi fost gazda la SNL sau premiile MTV, pe cand James Franco a mers pe look-ul ‘misterios de plictisit’ , care se transforma in look  ‘banal de plictisit’ daca il tii neschimbat pana la capatul emisiunii (si da, Anne, imi dau seama ca abilitatea de a primi vreo nominalizare se afla in stricta legatura cu dispozitia ta de a-ti arata sanii prin filme; chiar daca glumesti pe ideea asta nu inseamna ca o face mai putin adevarata).

Dincolo de look-ul care personal imi pare din ce in ce mai superficial de la un an la altul, mi-au placut totusi cateva personaje: David Seidler (scenarist, The King’s Speech), Randy Newman (compozitor, Toy Story 3) – dovada ca in spatele actorilor care arata frumos pe ecran se afla de multe ori persoane cel putin la fel de interesante, si Colin Firth – tare simpatic.

A da, si Morgan Freeman din filmuletul de introducere, mi-a amintit de o melodie haioasa.

Nu am de gand sa scriu despre castigatori, ii las pe altii sa ii analizeze. What’s the point anyway?

God save the King!

 

Alin

Advertisements