Guinness, and make it a double!

Nu este prima data cand scriu despre Alec Guinness, insa atunci cand e vorba de un actor atat de versatil nu cred ca ar fi posibil sa spui prea mult. Cel mai mult imi plac comediile sale din anii ’50 – rolurile pe care le interpreteaza sunt atat de variate incat atribuirea lor unui singur gen cinematografic pare o subestimare.

The Horse’s Mouth
In 1958, Guinness a lucrat ca scenarist si actor pentru adaptarea romanului cu acelasi nume, scris de Joyce Cary.
The Horse’s Mouth exploreaza lumea bizara a lui Gulley Jimson, pictor, geniu, mizantrop care nu crede in meseria de artist, dar care trebuie sa creeze in continuare.
Gulley iese din inchisoare (unde a stat probabil din cauza unor amenintari la adresa unui milionar care se afla in posesia celor mai bune picturi ale sale), se loveste de un tanar ‘artist’ obsedat sa il ajute, ii cere gardianului sa il primeasca inapoi la racoare, apoi ii reproseaza tanarului “Now see what you’ve done. Got me locked out for life.”

Rautacios si ursuz, dar cu o viziune clara asupra creatiei sale, Gulley are nevoie de fonduri pentru a picta, asa ca ar incerca orice – de la vizitarea fostei neveste pentru a-si lua inapoi operele, pana la a picta peretele din apartamentul unor bogatani.
Un umor tipic britanic, acid dar cu un substrat serios in privinta vietii creative, personajul lui Guinness este genial in acest sens. Problema filmului este legata insa de scenariu; desi eram pe jos de ras dupa nici zece minute, scenariul filmului nu ii da foarte multe de facut lui Gulley Jimson; scenele sunt oarecum fragmentare, iar unele tind spre absurd (povestea picturii din apartamentul milionarilor plecati in vacanta).

The Horse’s Mouth ramane totusi o comedie minunata, inteligenta si plina de sarm. Atentie insa la peretii goi din apartament dupa ce vizionati acest film.

Our man in Havana
Regizorul Carol Reed si compania au turnat acest film in Havana, la cateva luni dupa revolutia lui Fidel Castro din 1959.

Spre deosebire de Horse’s Mouth, Guinness interpreteaza aici rolul unui tip obisnuit, rezervat. Our man in Havana este o farsa despre spioni si spionaj, caci Jim Wormold este recrutat de un individ ciudat in slujba serviciilor secrete britanice.

Jim nu poate sari peste oferta monetara a serviciilor secrete din cauza fiicei sale – o tanara cam prostuta care nu refuza favorurile capitanului Segura, cel mai temut om de pe insula. Wormold este insa doar un vanzator de aspiratoare si nu are nici cea mai mica idee despre ce ar trebui sa faca un spion. Asa ca inventeaza tot felul de informatori, contacte, baze secrete si situatii fantastice, iar problemele reale incep sa il urmareasca pe Jim.

Our man in Havana este un film ceva mai ‘light’, insa merita vazut pentru cadre si pentru reprezentatiile actorilor – chiar daca, in acest caz, Guinness a fost nemultumit de rezultat fiindca nu a fost lasat sa isi interpreteze personajul asa cum si-ar fi dorit.
Si sa nu uitam, Fidel Castro approves of this movie.

Maureen O’Hara, El Presidente si Alec Guinness

Alin

Advertisements

Last Holiday (1950)

L-am urmarit pe Guinness in comedii precum Kind Hearts and Coronets sau The Ladykillers, si chiar daca Last Holiday nu se incadreaza tocmai pe genul comedic, cred ca isi face unul din cele mai bune roluri aici.

Premisa nu este formidabila, unui tip care nu a facut nimic remarcabil toata viata i se spune ca sufera de o boala incurabila si ca mai are foarte putin de trait. Urmarit de sunetul vioarei, personajul lui Guinness isi paraseste slujba si casa, cumpara niste valize si costume si calatoreste pana la un hotel mic si select undeva la malul marii. Personajele de aici sunt in mare parte aristocrati mici sau foarte mici, un fel de micro-univers comedic care mi-a amintit oarecum de Fawlty Towers. Aici George se schimba, iar circumstantele se schimba o data cu el. Nu mai are nimic de pierdut in viata si incepe sa realizeze ca poate fi o alta persoana decat crezuse pana atunci. Norocul i se schimba, tot personalul il apreciaza iar aristocratii sunt atrasi in mod curios de prezenta lui si stilul sau misterios.

Filmul este in esenta o satira sociala, personajele de la hotel isi schimba parerea fata de George in functie de ceea ce stiu (sau presupun) despre el. Filmul are momente comedice dar si dramatice, cu un final atipic, comparabil poate cu cel din City Lights, cel putin la nivel dramatic.

Am spus la inceput ca acest rol este unul din cele mai bune interpretate de Alec Guinness fiindca i se potriveste:

“Flamboyance doesn’t suit me. I enjoy being elusive.”

 

Alin

The Pine-Scented Gang

Asa le sugerez baietilor de la Hollywood sa redenumeasca filmul asta, in caz ca se decid sa-i faca un remake. Sa sune cat mai artificial, cum e toata industria de la Hollywood. Dar nu vorbim despre asta acum, ci despre

Lavender Hill Mob (1951)


Avem aici un film scurt (1 ora si 17′) cu o premisa simpla (un functionar care planuieste sa fure masina de transport a bancii pentru care lucreaza) si sa nu uitam, un film vechi. Atunci de ce v-ati uita la el? Personal nu imi pasa daca va uitati sau nu (prea ocupati cu marile aparitii din ultima vreme presupun), dar ca sa dau totusi un raspuns la intrebare, este foarte simplu: Alec Guinness.

Probabil ca unii dintre voi va intrebati deja daca nu e cumva mosul ala care a jucat in filmele alea vechi cu Star Wars (pentru cei care va intrebati asta, am trei titluri pentru voi: Bridge on the River Kwai, Lawrence of Arabia si Dr Zhivago, you bastards!)
Dupa cum spuneam, filmul este o simpla comedie despre niste oameni care fura un camion cu aur si incearca sa-l transporte in Franta sub forma unor mici Turnuri Eiffel (aurul, nu camionul). Tocmai de aceea sunt momente in care Guinness pare prea bun pentru asa ceva. De fapt ar fi trebuit sa joace pe James Bond sau ceva de genul asta.

Structurat pe trei ‘segmente’ ca un flashback al povestii lui Holland (Guinness), filmul se desfasoara cam asa: intai planurile facute de Holland, functionarul bancar si Pendlebury (Stanley Holloway), un mic artist, scena sumarizata potrivit prin exclamatia lui Pendlebury ‘Thank God Holland, we are both honest men’. In a doua si a treia parte avem furtul propriu zis si punerea in aplicare a planului de mutare a aurului in Franta, cu problemele aferente.

De remarcat aici sunt scenele premergatoare, cand Holland si Pendlebury isi gasesc (ca sa zicem asa) doi hoti profesionisti ca ajutoare. La fel de amuzanta este si scena dinspre final cand cei doi sunt urmariti de echipajele de politie de la expozitie. A da, si am mentionat ca Audrey Hepburn apare in film?
Este unul din primele sale roluri, avand atunci doar 22 de ani si inca doi ani pana la Roman Holiday.

Ce-i drept, filmul are si cateva momente mai putin bune – Stanley Holloway iti da uneori senzatia ca se straduieste prea mult sa ramana in pielea personajului sau, iar una sau doua scene de umor ar putea parea invechite.
Am spus ceva despre final? Bine, pentru asta trebuie sa-l vedeti si singuri.

Pentru incheiere, scena in care apare Audrey…puteam sa o sar cu totul pentru cei care doreau sa o descopere singuri, dar o pun aici, pentru ca pot.

Alin (The Rosewood Hill Bastard)