The 39 Steps (Book, Movie, Play)

Banuiesc ca nu pot tocmai sa ma laud cu faptul ca 39 Steps a lui John Buchan (102 p) este singura carte pe care am reusit sa o citesc in ultimele trei luni. Cu toate astea, ma simt oarecum dator sa vorbesc putin despre tot ceea ce reprezinta acest titlu.
John Buchan a publicat The 39 Steps in 1915, si este probabil cel mai cunoscut titlu al sau. Autor de romane de suspans, succesul celor 39 de Trepte l-a facut pe Buchan sa scrie inca patru romane cu Richard Hannay ca protagonist.

Este exact genul clasic de roman de suspans – misterios insa nu teribil de complicat, cu un personaj obisnuit ce are de trecut prin tot felul de intamplari mai putin obisnuite. Richard Hannay este implicat fara sa vrea intr-un complot ce pune in pericol siguranta nationala (actiunea se desfasoara cu putin timp inaintea declansarii razboiului). Personajul care ii povesteste despre acest complot este asasinat in apartamentul lui Hannay, care trebuie sa fuga atat de politie cat si de spionii ucigasi, iar in acelasi timp sa caute o modalitate de dezlegare a acestei probleme in care a fost implicat.

La o analiza putin mai riguroasa cred ca oricine s-ar intreba de ce Hannay este urmarit de acesti spioni, iar pe parcurs mai intalnim o serie de discrepante in poveste, insa nu cred ca un roman de ‘actiune’ trebuie sa fie judecat prea mult in acest sens. Cursa lui Hannay prin Scotia are momentele sale interesante, insa finalul si dezlegarea acestui mister nu prea se ridica la nivelul desfasurarii actiunii.

Romanul lui John Buchan a fost adaptat de trei ori pentru marele ecran, cea mai cunoscuta varianta fiind cea a lui Hitchcock din 1935 (si se pare ca a fost anuntat un remake dupa filmul lui Hitchcock in 2011…of doamne). Hitch se afla inca in perioada sa britanica, iar succesul din ’34 cu The Man who knew too much i-a oferit ocazia de a ‘ataca’ un proiect la alegere. Acelasi Charles Bennet care a semnat scenariul pentru Man who knew too much a lucrat la aceasta adaptare, si cred ca a facut o treaba foarte buna.

Bennet a folosit din roman doar personajul Richard Hannay si premisa de la care pornesc aventurile sale prin Scotia. Scenariul este destul de original in tot ceea ce urmeaza, inclusiv deznodamantul. Hitchcock face o treaba grozava cu acest scenariu (omul acuzat pe nedrept este o tema recurenta in filmele sale). Actiunea este mai ‘light’, filmul introduce o serie de momente comice potrivite in cinematografie, iar dezlegarea misterului celor 39 de trepte este cat se poate de eleganta. Insa cel mai mult iese in evidenta geniul creativ al lui Hitch prin jocul de camera. El a vrut ca fiecare scena sa poata fi ‘exprimata’ ca un film in sine, iar trecerea de la o scena la alta capata intr-adevar un ritm excelent dupa prima jumatate.

La final cateva cuvinte despre piesa de teatru The 39 Steps, pe care am avut ocazia de a o viziona la inceputul anului la Nottara. Scenariul pentru aceasta piesa este adaptat direct dupa filmul lui Hitchcock, a fost scris de Patrick Barlow si este jucat in teatrele britanice de mai bine de cinci ani.
Evident, piesa este o adaptare comica, insa una extrem de fidela scenariului, toate scenele din film fiind prezente si aici. Trebuie sa spun ca nu am vazut la teatru foarte multe comedii, insa The 39 Steps a fost unul dintre cele mai amuzante spectacole pe care le-am vazut.
Citisem pe undeva o ‘recenzie’ la acest spectacol, scrisa de o tipa dezamagita total de umorul de ‘clasa a saptea’, de faptul ca nu exista cine stie ce recuzita si de faptul ca unii actori jucau mai multe roluri, in unele scene jucand chiar mai multe roluri in acelasi timp. Banuiesc ca persoana respectiva nu a inteles ca acestea sunt cateva din sursele de umor ale piesei, si ca dialogurile au fost foarte departe de termenul pueril (daca as putea i-as fi aratat ca piesa se joaca la fel si in Anglia).

Nu stiu daca piesa The 39 Steps mai ruleaza la noi, insa o recomand cu caldura (la fel ca si filmul lui Hitchcock).

Alin

Advertisements

Foreign Correspondent

Inca unul din posturile plictisitoare despre filme, astazi scriu despre un film mai putin cunoscut al lui Hitchcock.
Foreign Correspondent (1940) este un film de propaganda, ca si destule alte filme realizate in perioada razboiului, dar aici povestea este mai importanta decat sentimentele patriotice care se vroiau alimentate.

Actiunea are loc in august 1939, deci cu putin timp inainte de declansarea razboiului in Europa. Johny Jones este un reporteras american trimis in Marea Britanie pentru a face rost de amanunte mai interesante pentru ziarul sau. Jones nu stie mare lucru despre situatia de aici, iar prima sa misiune este de a lua interviu unui diplomat olandez, dl. van Meer. Diplomatul este asasinat, iar Jones porneste pe urmele spionilor (asistat de o fata frumoasa si un tip pe care il cheama ffollliott).

Jones trece prin toata experienta unui film de aventuri – se indragosteste de fata, asista la dejucarea planurilor acestor spioni si la un punct este pus in fata unei alegeri, dar am apreciat faptul ca la final Johny Jones nu uita ca a fost trimis in Europa pentru a fi corespondent.

Mesajul filmului este unul de propaganda, insa actiunea nu iti arunca in fata acest lucru. Sunt cateva scene memorabile (urmarirea printre umbrele, scena din moara de vant sau cea din avion) si unele momente subtile. Scena asasinarii diplomatului se aseamana cu cea mai cunoscuta scena din Battleship Potemkin (care este si acum unul din cele mai faimoase filme propagandiste).

 

Vreau sa dau doua exemple de alte pelicule de acest gen. The Mortal Storm intra in categoria propagandei anti-naziste. Povestea unei familii dintr-un orasel german aflat la marginea granitei cu Austria: profesorul respectat de toata lumea, fiica ce urmeaza sa se marite, cei doi fii gata sa apere pe oricine si James Stewart, prieten de familie indragostit de fata profesorului. Toata familia se afla la masa cand se anunta la radio victoria partidului National Socialist German in alegeri si intreaga perspectiva se schimba aproape instantaneu. Cei doi fii impreuna cu viitorul sot al fetei sunt membri activi de partid si rup orice relatie cu persoanele non-naziste din jur, iar profesorul ajunge sa fie detestat de pe o zi pe alta. Pe scurt, personajele sunt cat se poate de unidimensionale – cei cativa care nu sustin in mod activ partidul sunt acuzati sau haituiti de nazisti, chiar si in situatia in care au fost prieteni de o viata.

Al doilea exemplu intra in categoria film pro-american – Destination Tokio. In 1943 America avea deja alte griji in teatrul de operatii din Pacific. Desi se vorbea despre atac pe pamant japonez dupa victoria navala de la Midway, americanii nu o duceau prea bine. Filmul propune misiunea de spionaj din golful Tokio a submarinului condus de Cary Grant. Acum, misiunea in sine este interesanta, insa povestea e tesuta in asa fel incat sa para totul frumos si patriotic pe acel submarin. Singurul moment dramatic este atunci cand cineva este injunghiat de un pilot japonez; in rest totul iese asa cum trebuie, iar la final viata groaznica pe care au avut-o pilotii de submarine din razboi parca nu mai pare chiar atat de grea.

Alin

Suspicion (1941)

Sau inceputurile britanice ale aventurii lui Hitchcock la Hollywood. Debutul lui Hitch in America avusese loc cu un an inainte, prin Rebecca, film ce arata cat se poate de britanic. Nu este surprinzator faptul ca Suspicion urmareste o reteta oarecum similara.

Povestea este britanica, la fel si personajele (sau unele dintre ele), sentimentul de nesiguranta sau neincredere aminteste de trairile doamnei DeWinter, iar Joan Fontaine joaca un personaj cu trasaturi de caracter similare cu cel din Rebecca. Lina McLaidlaw este o femeie rezervata ce provine dintr-o familie respectabila ce pare sa fie cu picioarele pe pamant. Johnny Aysgarth (Cary Grant) este un tip sarmant care zapaceste toate femeile din jurul sau fara prea mult efort. Cei doi se casatoresc dupa vreo doua intalniri, iar dupa o luna de miere prin toata Europa, Lina incepe sa vada caracterul manipulativ al lui Johnny. Suspiciunile Linei se desfasoara undeva intre dovezile ca Johnny minte constant si dorinta ei de a-l iubi in continuare.

Ceea ce mi se pare fascinant la acest film (dincolo de atmosfera, jocul de lumini si unghiuri ale camerei caracteristice lui Hitch) este povestea legata de finalul filmului. Sefii studioului care a finantat acest film au considerat ca publicul nu poate accepta ideea unui Cary Grant – personaj negativ, si deci au impus ca finalul sa reflecte statutul clasic de erou al personajelor lui Grant.

Intr-un interviu cu Francois Truffaut, Hitchcock a povestit varianta de final pe care si-ar fi dorit-o pentru acest film. Lina realizeaza ca sotul ei planuieste intr-adevar sa o otraveasca, insa isi da seama ca nu il va putea parasi vreodata. Asadar Lina compune o scrisoare catre mama ei, in care demasca planurile lui Johnny. Cand acesta soseste cu paharul de lapte, Lina il roaga sa puna la posta scrisoarea catre mama ei, dupa care bea, constienta ca acesta ii este sfarsitul. Ultimul cadru ar fi trebuit sa-l infatiseze pe Grant fluierand vesel ‘melodia lor’ in timp ce pune scrisoarea la posta.

Chiar si cu finalul impus de studio, reprezentatia lui Joan Fontaine a adus acesteia Oscarul, singurul rol castigator din filmele regizate de Hitch. Desi parerea generala a fost ca Fontaine a castigat in acel an un premiu de consolare, si ca rolul ei in Rebecca a fost mai puternic, Joan s-a mulat perfect pe aceste doua roluri, viata ei personala la acea perioada fiind o reflexie a sentimentelor de pierdere si neincredere pe care le traiau personajele sale.

Alin