Where books come to life

Reclama pentru New Zealand Book Council, pe textul unui scriitor de-al lor, Maurice Gee. Mi se pare o modalitate tare interesanta de promovare (foarte Hitchock-like..parca ar fi ceva intre Spellbound si Vertigo. Sau cel putin asta spune fanul Hitch din mine). Pe site-ul lor au tot felul de chestii, de la evenimente, aparitii noi, profiluri de autori (cu tot cu biografii si localizare geografica), pana la detalii despre cum sa creezi si sa mentii un club de carte. Pe scurt, daca as fi neozeelandez cred ca as fi mult mai interesat de scriitorii locali cu un astfel de site la indemana.

Alin

Advertisements

Cateva titluri (part 1)

Aparent nu am nimic mai bun de facut in afara de citit, asa ca vreau sa scriu cateva cuvinte despre cartile din ultima vreme (pentru cine o fi interesat).

Julio Cortazar – Bestiar

In primul rand, astia de la Polirom sunt niste bulangii – majoritatea povestirilor din Bestiario au aparut si in alt volum de povestiri publicat de ei anterior (Idolul cicladelor sau Manuscris gasit intr-un buzunar…), fara sa spuna ca de fapt ele fac parte din aceasta carte. Imi face placere sa il recitesc pe Cortazar, astfel incat nu m-a deranjat acest detaliu, dar simteam nevoia sa il precizez totusi.

Bestiar este primul volum publicat de Cortazar (1951), iar temele prozei despre care vorbeam in Armele Secrete sunt similare si aici. Mai mult de atat, in Bestiar vedem deja un autor in deplina maturitate artistica – povestirile lui nu sunt incercari de proza cum se mai intampla cu alti scriitori. Cortazar imi aminteste de ceea ce spunea cineva despre muzica celor de la The Smiths: omul asta nu a scris niciodata vreo prostie sau ceva slab.

De exemplu, in Casa Ocupata sau in Omnibuz naratiunea este extrem de simpla si totusi reuseste sa-ti dea un fior pe sira spinarii atunci cand citesti aceste povestiri; in altele vedem elemente ciudate sau intunecate. Cea mai buna povestire (in opinia mea) este cea intitulata Cea de departe – similara tematic cu o alta povestire, Noaptea, întins pe spate – pe care o puteti citi aici.

Continue reading “Cateva titluri (part 1)”

Palatul Viselor

Ismail Kadare este un autor despre care am auzit destule lucruri de bine (nu doar “e tipul ala din Albania care scrie“). Imi este greu totusi sa incadrez Palatul Viselor intr-un singur gen – are atat elemente de realism magic (un Palat in care lucratorii interpreteaza visele), cat si elementele unei distopii despre un stat totalitar (acestia monitorizeaza visele unui imperiu in cautarea celor premonitorii care au legatura cu statul). Este deasemenea un roman despre luptele de putere dintr-un stat.

Palatul Viselor s-a nascut din necesitatea autorului de a creea un Iad (dupa cum spune el pe coperta). Intr-adevar, structura interioara a Palatului aduce cu ceva din Teatrul Magic al lui Hesse (din Lupul de Stepa), insa Iadul imbraca forma unui vis (sau cosmar) pe care il traieste personajul principal. Spre deosebire de proza lui Cortazar de exemplu, aici protagonistul (Mark-Alem) se afla deja trecut intr-o alta realitate in timp ce paseste pentru prima oara in curtea Tabir Saray-ului, ba chiar in doua randuri are impresia ca vede elemente din lumea reala ‘privindu-l’ cu ironie (scrisoarea de recomandare care arde intr-o soba).
Continue reading “Palatul Viselor”

Moartea lenta a Lucianei B.

Nu auzisem niciodata de Guillermo Martinez, asa ca am luat aceasta carte de pe raft mai mult sau mai putin la nimereala, fara sa stiu la ce sa ma astept (da, toate sunt extraordinare in textele de pe coperta).

Firul narativ e destul de simplu – povestea este vazuta din perspectiva unui scriitor argentinian de succes oarecum moderat, care primeste intr-o zi un telefon de la respectiva Luciana B., o tanara pe care o cunoscuse cu zece ani in urma. Scriitorul avusese un accident (mana rupta), asa ca a primit sfatul de a-si termina romanul la timp cu ajutorul unei fete, careia sa ii dicteze textul. Fata (Luciana B. – o studenta de 20 de ani) lucra deasemenea pentru Kloster, un scriitor mult mai apreciat decat naratorul povestirii.

Kloster era un fel de rock&roll writing superstar in Argentina, sau asa ceva, un individ ascuns care se arunca atat de adanc in febra scrisului, incat nimeni nu stia daca exista in realitate, dar care avea succes dupa succes cu ceea ce publica. Trebuie mentionat totusi ca acest Kloster scria in general romane politiste si ca era plecat din oras, ceea ce ii dadea Lucianei posibilitatea de a lucra cu naratorul nostru.
Continue reading “Moartea lenta a Lucianei B.”

Lecturi de iulie

La inceput m-am gandit sa scriu cateva cuvinte despre una din cartile pe care le-am citit luna asta, insa am fost constrans si convins prin diferite tipuri de torturi medievale de catre cineva (Hi Slim!) sa scriu despre toate cartile citite in iulie. Asadar rezultatul obtinut (dupa ce mi-am revenit) il puteti citi in continuare.

Alte glasuri, alte incaperi
(sau cum sa faci o semi-biografie din primul tau roman publicat)

M-au fascinat toate lucrarile lui Capote pe care le-am citit pana acum, insa asta cred ca este cel mai sincer roman al sau. Publicat cand avea 24 de ani, adica pe cand nu intrase inca in acea lume mondena a aparentelor de prin orasele mari ale Americii, romanul urmareste povestea unui tanar trimis sa locuiasca intr-un orasel mic si ciudat impreuna cu tatal pe care nu il cunoscuse vreodata. Dincolo de tema evidenta a cautarii, autorul ne capteaza imaginatia prin atmosfera oraselului mic si prafuit, aflat parca undeva la limita realitatii. Alte teme surprise in roman cuprind acceptarea sinelui, acceptarea maturizarii si nu in cele din urma, intelegerea oamenilor din jur (sunt niste istorii tare interesante ale personajelor secundare, separate de povestea centrala).
Capote a spus ulterior despre acest roman ca a fost o incercare de exorcizare a demonilor tineretii, si deci ca nu si-a dat seama de tenta autobiografica din ea in timp ce o scria. Dar nu cred ca se supara nimeni pentru asta.

Continue reading “Lecturi de iulie”

Book of Illusions

Autor: Paul Auster

Paul Auster îşi bazează Cartea Iluziilor pe o întrebare filozofică: dacă un om trăieşte o viaţă plină de însemnătate, însă pe care nimeni nu o cunoaşte, atunci am putea atesta asupra faptului ca acesta a trăit cu adevărat? Este o poveste mai apropiată de adevăr atunci când este văzută şi povestită ori se transformă într-o iluzie a percepţiei ascultătorului?

Punctul de vedere al personajului narator al Cărţii Iluziilor este însă unul pragmatic: “If I never saw the moon, then the moon was never there.” Poate acest lucru face din această carte una dintre cele mai realiste lucrări ale lui Auster. Personajele sunt palpabile datorită faptului ca sunt influenţate de propriul punct de vedere asupra lucrurilor şi, în mod paradoxal, pentru că sunt văzute undeva la limita dintre realitate şi iluzie.

Continue reading “Book of Illusions”

În ţara ultimelor lucruri

Autor: Paul Auster

În ultimele dăţi în care am scris despre Paul Auster am făcut diferite referiri asupra faptului că în stilul său, povestea în sine este mai importantă decât mesajul. În ţara ultimelor lucruri, aşa cum pare şi normal, povestea este mai importantă decât premisele ei.

Spre deosebire de alte lucrări ale sale unde graniţa dintre realism şi iluzie este una subtilă, acest roman este o distopie care se detaşează de lumea reală, cel puţin la prima vedere. Poate din acest motiv, această carte pare să se distanţeze de stilul obişnuit al lui Auster, ceea ce este oarecum adevărat.

Romanul ia forma unei scrisori din partea unei tinere către un prieten din copilărie în care îşi confesează experienţele trăite într-un oraş lipsit de nume. Deşi nu cunoaştem locul în care există acest oraş, el preia forma unei versiuni post-apocaliptice a New York-ului, un oraş dominat de haos. Interesant aici este faptul că nu ştim ce s-a întâmplat cu oraşul lipsit de nume, ce evenimente au dus la degradarea sa, însă aceste detalii sunt total irelevante pentru locuitorii săi.

Continue reading “În ţara ultimelor lucruri”