A Christmas Special – Part 11

The Bishop’s Wife (1947)

Iata ca am intrat pe ultima suta de metri, iar ultimele patru titluri ramase pe aceasta lista intra in categoria filmelor fantastice (fantasy).
In The Bishop’s Wife, Cary Grant ia forma unui inger (la propriu) trimis pentru a ajuta un episcop sa inteleaga care sunt lucrurile importante din viata.
Henry Brougham (David Niven) este un episcop care lucreaza de luni de zile la planurile pentru o noua catedrala. In tot acest timp incearca sa obtina fondurile necesare prin ajutorul unei vaduve bogate. Lucrurile nu merg insa prea bine pentru familia Brougham – in timp ce Henry nu vede altceva in afara problemelor generate de catedrala, Julia (Loretta Young) se simte tot mai instrainata de sotul ei (tipic).

In scena intra Dudley ca un raspuns catre rugaciunile lui Henry, si ii dezvaluie doar acestuia originile sale. In scurt timp insa, Henry este singurul care incepe sa il vada pe ingerul Cary Grant ca o povara mai degraba decat o binecuvantare.

Este genul de poveste care a mai fost spusa si cu alte ocazii si probabil va mai aparea, sub o forma sau alta. Puterea acestui film sta insa in performantele actorilor, si nu cred ca exagerez cu nimic aici.
Cary Grant ca inger este poate unul dintre cele mai memorabile roluri ale sale. Prezenta sa intregeste cadrele – daca putem spune asa, iar asta se reflecta pe chipurile oamenilor din jur. Loretta Young pare initial cam bidimensionala, dar se schimba in bine pe parcurs. Tot aici trebuie sa mentionez personajele secundare – angajatii din casa episcopului, sau profesorul lipsit de inspiratie (Monty Wooley – nimeni altul decat protagonistul din The Man Who Came to Dinner).
La final, David Niven este probabil chiar mai convingator decat Grant in rolul sau. Niven pune pe chipul episcopului cantitatile potrivite de nesiguranta si cinism ale omului care si-a pierdut credinta.

The Bishop’s Wife este un film care a avut mult de suferit in productie. Producatorul a fost un fel de tartor, la un moment dat a schimbat regizorul si pe actrita care interpreta rolul Juliei, Loretta Young fiind o varianta de ultim moment a lui Henry Koster, al doilea regizor.
In prima varianta, Grant interpreta rolul episcopului, iar Niven pe cel al ingerului, si trebuie apreciata decizia noului regizor de a inversa aceste roluri. Zambetul de rechin si privirile inocente ale lui Grant impresioneaza toate persoanele de sex feminin si il scot din sarite pe Niven, care isi interiorizeaza aversiunea fata de inger, dar lasa suficient de ghicit pentru privitori.

Merita spus ca acest film are un aer sofisticat, in ciuda nevoii Hollywoodiene de a schematiza personajele si a le reda in acel happy-end clasic. Mesajul filmului coincide, pe de o parte, cu lectia invatata de episcop, si pe de alta parte, aminteste ca nu trebuie sa fim ingeri pentru a fi la fel de sarmanti ca si Cary Grant…adica, nu trebuie sa fim Cary Grant ca sa ne purtam ingereste unii cu…Am uitat ce vroiam sa spun.

Alin

Advertisements

Monkey Business (1952)

Nu planuiam sa scriu acum din nou despre Cary Grant, insa m-au surprins ipostazele in care apare aici. De profesie chimist, Barnaby Fulton apare inca din prima scena ca acel gen de ‘absent-minded professor‘, care din fericire are o nevasta ce il intelege si nu il judeca atunci cand e cu mintea in alta parte (rol interpretat de Ginger Rogers).

Proiectul la care lucreaza Barnaby implica gasirea asa-zisei fantani a tineretii, ascunsa undeva printre eprubete si pahare Berzelius. In mod cert, totul pare oarecum naiv atunci cand il vedem pe Grant incercand tot felul de formule si amestecuri la o masa obisnuita, cu tot felul de ingrediente care nu au niciun sens, apoi una din maimutele din laborator scapa si ‘creeaza’ un amestec propriu care incepe sa dea rezultate. Insa Monkey Business este un screwball comedy, iar regizorul Howard Hawks este foarte priceput la aceasta categorie.

Povestea este cat se poate de zapacita, pentru ca asa si trebuie sa fie. Ca orice om de stiinta serios, Barnaby experimenteaza pe sine, apoi bea fara sa isi dea seama si din amestecul realizat de maimuta. Efectul nu este tocmai unul de redare a tineretii, ci mai degraba unul pur psihologic, iar Barnaby, apoi Edwina, incep sa se comporte foarte diferit.

Poate ca nu este cea mai solida comedie realizata de Howard Hawks, insa Cary Grant si Ginger Rogers sunt foarte haiosi atunci cand aproape ca dau in mintea copiilor. Ah, sa nu uit sa o mentionez pe Marylin Monroe in rol de (surpriza!) secretara sexi. De fapt, merita vazuta prima sa scena din film:

Alin

Obscure military abbreviations

Inca un film haios marca Cary Grant. De data asta se afla in postura individului urmat pretutindeni de ghinioane, majoritatea generate de personajul Annei Sheridan.

Soldier: You’re not Mrs. Rochard!
Henri Rochard: I’m *Mr.* Rochard.
Soldier: Well, it’s your *wife* who must report here for transportation to Bremerhaven.
Henri Rochard: According to the War Department, I *am* my wife.
Soldier: You can’t be your wife!
Henri Rochard: If the American army says I can be my wife, who am I to dispute them?

Couple of Grants’

Topper (1937)

Cary Grant si Billie Burke formeaza un cuplu indragostit de petreceri, muzica, bautura si viata usoara in general. Grant este actionar majoritar la o banca, astfel incat nu trebuie sa munceasca vreodata. Presedinte la aceasta banca este Cosmo Topper, un tip tacut, de varsta mijlocie, care raspunde pozitiv tuturor cerintelor sotiei sale in privinta propriei vieti. Cand Grant si Burke se trezesc morti (la propriu) in urma unui accident de masina, cei doi ajung la concluzia ca au de facut o fapta buna inainte de a pleca pe lumea cealalta. Si ce ar fi mai interesant pentru ei decat sa-l faca pe batranul Topper sa se bucure mai mult de viata?

Topper este unul din filmele care au creat tonul pentru viitoarele  ‘screwball comedies‘ (gen The Awful Truth, Bringing up Baby, His Girl Friday etc. etc.) si totodata filmul care l-a consacrat pe Cary Grant ca leading man in astfel de comedii.

That Touch of Mink (1962)

Aici Grant este omul de afaceri sofisticat, genul care tine discursuri la ONU, doneaza catre diverse institutii si se ofera sa ia la o plimbare in jurul lumii domnisoarele pe care le stropeste din greseala cu Rolls Royce-ul. Aceasta domnisoara este Doris Day, insa in timp ce Grant este interesat doar de o aventura, Day se gandeste mai degraba la casatorie.

Nu mi se pare tocmai rolul potrivit pentru Grant, ca dovada si faptul ca el a detestat rezultatul final, insa nu cred ca o sa-mi displaca in vreun film. That Touch of Mink este cat se poate de ’60-ish, de la cadre, la moda si pana la stilul ‘usor’ in relatia barbat-femeie.

Father Goose (1964)

Este penultimul film la care a lucrat Grant. Dupa 1966 s-a hotarat ca este prea batran pentru a prezenta un interes romantic convingator in filmele sale (pacat, pentru ca au fost si filme precum Operation Petticoat). Asadar, in Father Goose este un individ cam antisocial care tocmai si-a cumparat o barca si vrea sa isi vada de treburile sale pe o insula din Pacific. Faptul ca se afla in mijlocul unui razboi nu il deranjeaza prea mult, pana cand un comandant englez il ‘convinge‘ sa lucreze pe o insula parasita. Natura sa introvertita are mult de suferit atunci cand salveaza (fara sa vrea) de pe alta insula o profesoara si sapte fete.

O serie de momente comice grozave din partea domnului Grant, insa la final relatia dintre el si profesoara (Leslie Caron) devine total nerealista. Chiar si asa, Grant a spus ulterior ca, dintre toate rolurile sale, acesta este cel mai apropiat de caracterul sau real (mr. Archibald Leach was asocial?).

Alin

Suspicion (1941)

Sau inceputurile britanice ale aventurii lui Hitchcock la Hollywood. Debutul lui Hitch in America avusese loc cu un an inainte, prin Rebecca, film ce arata cat se poate de britanic. Nu este surprinzator faptul ca Suspicion urmareste o reteta oarecum similara.

Povestea este britanica, la fel si personajele (sau unele dintre ele), sentimentul de nesiguranta sau neincredere aminteste de trairile doamnei DeWinter, iar Joan Fontaine joaca un personaj cu trasaturi de caracter similare cu cel din Rebecca. Lina McLaidlaw este o femeie rezervata ce provine dintr-o familie respectabila ce pare sa fie cu picioarele pe pamant. Johnny Aysgarth (Cary Grant) este un tip sarmant care zapaceste toate femeile din jurul sau fara prea mult efort. Cei doi se casatoresc dupa vreo doua intalniri, iar dupa o luna de miere prin toata Europa, Lina incepe sa vada caracterul manipulativ al lui Johnny. Suspiciunile Linei se desfasoara undeva intre dovezile ca Johnny minte constant si dorinta ei de a-l iubi in continuare.

Ceea ce mi se pare fascinant la acest film (dincolo de atmosfera, jocul de lumini si unghiuri ale camerei caracteristice lui Hitch) este povestea legata de finalul filmului. Sefii studioului care a finantat acest film au considerat ca publicul nu poate accepta ideea unui Cary Grant – personaj negativ, si deci au impus ca finalul sa reflecte statutul clasic de erou al personajelor lui Grant.

Intr-un interviu cu Francois Truffaut, Hitchcock a povestit varianta de final pe care si-ar fi dorit-o pentru acest film. Lina realizeaza ca sotul ei planuieste intr-adevar sa o otraveasca, insa isi da seama ca nu il va putea parasi vreodata. Asadar Lina compune o scrisoare catre mama ei, in care demasca planurile lui Johnny. Cand acesta soseste cu paharul de lapte, Lina il roaga sa puna la posta scrisoarea catre mama ei, dupa care bea, constienta ca acesta ii este sfarsitul. Ultimul cadru ar fi trebuit sa-l infatiseze pe Grant fluierand vesel ‘melodia lor’ in timp ce pune scrisoarea la posta.

Chiar si cu finalul impus de studio, reprezentatia lui Joan Fontaine a adus acesteia Oscarul, singurul rol castigator din filmele regizate de Hitch. Desi parerea generala a fost ca Fontaine a castigat in acel an un premiu de consolare, si ca rolul ei in Rebecca a fost mai puternic, Joan s-a mulat perfect pe aceste doua roluri, viata ei personala la acea perioada fiind o reflexie a sentimentelor de pierdere si neincredere pe care le traiau personajele sale.

Alin