Out of the Past (1947)


Out of the Past (aka duelul gropitelor din barbii) este inca un exemplu genial de film noir. Are cam tot ce ii trebuie: un (fost) detectiv, un trecut misterios, o femme fatale, un Kirk Douglas mai batran cu un an decat Mitchum, o atmosfera apasata si un final grozav.

Desi primele cadre par similare cu acea poveste a lui Viggo Mortensen in A History of Violence – omul care se ascunde de trecut, Jeff Bailey (Mitchum) isi exorcizeaza demonii si isi spune trecutul iubitei sale atunci cand isi da seama ca acesta l-a ajuns din urma.

Flashbackul pare sa duca spre un scenariu tipic: detectivul este platit bine de un mafiot (Douglas) sa o gaseasca pe Kathie (Jane Greer), care se presupune ca ar fi fugit cu 40 000 de dolari atunci cand l-a parasit. Ca orice detectiv bun, Mitchum o gaseste repede, se indragosteste de ea si cei doi se hotarasc sa fuga impreuna.

Evident, lucrurile nu merg atat de bine, iar cei doi se despart atunci cand Kathie omoara pe detectivul care ii urmarea. Povestea incepe insa abia atunci cand Bailey este de acord sa se intalneasca din nou cu Whit Sterling (Douglas), care il convinge sa-l ajute din nou cu o problema. De aici la capcane, tradari, promisiuni, urmariri si un final perfect pentru un film noir.

Detectivul jucat de Mitchum este oarecum unic. Daca vorbeam de personajul lui Dana Carvey in Laura in postura celui tacut si atent, sau de personajele lui Bogart, detectivul lui Mitchum este o forta a naturii. Rafinat atunci cand trebuie, violent atunci cand are nevoie, nu uita de cei care l-au inselat si nu da inapoi din fata situatiei in care este aruncat.
Asta, plus o replica ce il caracterizeaza asa cum trebuie:

Kathie: I don’t want to die.
Jeff: Neither do I, baby; but if I have to, I’ll die last.

Mitchum o sa ramana mereu pentru mine in aceasta lumina. Nu ca Powell din Night of the Hunter, urmarind cursul raului pana la capat; nici ca Max in Cape fear, ci pur si simplu ca un tip rau (dar bun).

Alin

Advertisements

Kiss my Shadow

Laura este un film sofisticat, si nu ma refer doar la personaje si la schimburile de replici dintre ele. Ca si film noir capteaza bine mare parte din elementele genului, povestea este metodic dezvoltata, desi intorsatura de situatii de la jumatate este oarecum previzibila. Laura este un gen diferit de femme fatale fata de filmele obisnuite cu detectivi, fiindca nu da in niciun moment impresia ca incearca sa seduca si ca totul ii vine in mod natural. Detectivul este genul tacut care observa totul in timp ce pare ca nu da atentie la nimic, iar Waldo este cumva in antiteza in postura aristocratului versat.

Atunci de ce mi s-a parut finalul in neconcordanta cu restul filmului?
Poate ca Waldo ar fi fost cel mai interesant personaj din scena daca finalul ar fi fost diferit. Cadrele finale prezinta un Waldo cu o pusca in mana si o privire dementa care nu au nicio legatura cu personajul de pana atunci si care probabil s-ar fi potrivit mai bine intr-un film in care sunt impuscati adolescenti americani printr-o padure.

Tot la filme punctez si Kind Hearts and Coronets, cu un Alec Guinness mult peste ceea ce vedem in ziua de azi cand un actor interpreteaza mai multe roluri, si anume: The Duke / The Banker / The Parson / The General / The Admiral / Young Ascoyne / Young Henry / Lady Agatha, sau pe scurt, The D’Ascoyne Family (asa cum putem vedea in intro credits).

Kind Hearts and Coronets este genul de film pe care mi-l doresc sa nu fie refacut niciodata datorita farmecului personajelor si a povestii, farmec ce nu ar putea fi recreat in ziua de azi (si nici nu ar trebui incercat).

La final: random picture of the day.

Alin