Filme necunoscute

Intru si eu in jocul vazut pe blogul Cristinei (ideea initiala aici). Nu cred ca sunt tocmai filme nemaiauzite, am vrut sa pun doar chestii care mi-au placut in mod special (filme mediocre ori slabe s-or mai tot gasi).

El verdugo
Nanjing Nanjing
Angel face
Sans toit ni loi
Beneath Hill 60
L’heure d’été
Last Holiday
Max Manus
A Face in the Crowd
Lust for Life

Va astept parerile.

Edit: Au fost si s-au dus 🙂
Ramane totusi o lista de recomandari pentru cei care nu au auzit pana acum de aceste filme.

Edit2: Majoritatea listelor aici.

Alin

Advertisements

A Christmas Special – Part 1

The Shop Around the Corner (1940)


Vreau sa incep cu ceva ce nu se axeaza in mod exclusiv pe ideea de Craciun, ci mai degraba o poveste care se deruleaza in perioada Sarbatorilor. The Shop Around the Corner este una din comediile romantice foarte dragi mie – povestea, personajele, cadrul si ritmul sunt induiosatoare, te transpun intr-o lume parca ceva mai frumoasa decat cea in care traim.

Scenariul este adaptat dupa o piesa scrisa de Laszlo Miklos, iar unele scene si schimburi de replici te duc cu gandul la acest lucru, insa imi place foarte mult faptul ca povestea nu este Hollywood-izata. Numele personajelor nu sunt schimbate iar cadrul este acelasi – un mic magazin de pe o strada din Budapesta.

Alfred Kralik (Jimmy Stewart) este cel mai bun angajat al domnului Matuschek, omul pe care patronul se bazeaza mereu, asa cum vedem si din primele cadre. In scena apare Klara Novak (Margaret Sullavan), o domnisoara in cautarea unei slujbe, si cu putin noroc, reuseste sa il convinga pe domnul Matuscheck ca merita sa lucreze pentru magazin (si in acelasi timp sa il enerveze pe Alfred).
Kralik este genul mai retras, care ar prefera cu siguranta compania domnisoarei cu care face schimb de corespondenta, insa pe care nu a apucat sa o cunoasca vreodata.

Asadar povestea duce la o serie de schimburi epistolare structurate pe scrisorile anonime ale colegilor de magazin Alfred si Klara (caci domnisoara cu care Alfred converseaza se dovedeste a fi tocmai persoana cea mai antipatica din jurul sau). Aceasta idee are o nuanta frumoasa, faptul ca am putea descoperi persoane fascinante in jurul nostru, daca ne-am obosi doar sa le cunoastem putin.

Dupa ce afla cine este de fapt persoana cu care poarta aceasta corespondenta, Alfred incepe sa o priveasca pe Klara in alta lumina si incearca sa o cunoasca cu adevarat, in timp ce Klara il trateaza cu aceleasi rautati si aceeasi desconsiderare. Alfred se foloseste in cateva randuri de acest avantaj pentru a ii vedea reactiile. De exemplu, Kralik o intreaba daca a citit ‘Madame Bovary de Zola’, iar Klara ii raspunde fara prea multa simpatie ca Madame Bovary nu este scrisa de Zola (doar o idee – desi probabil a citit cartea, Klara nu intelege faptul ca intra in aceeasi lume de idealuri a Emmei Bovary).

Regizorul Ernst Lubitsch reuseste sa dea personajelor sale o anumita profunzime, in special prin perspectiva cuvantului vorbit si a celui scris. Stilul moderat si calm al lui Jimmy Stewart atunci cand face o vanzare sugereaza o structurare mentala atenta a tuturor ideilor sale, in timp ce stilul Klarei duce cu gandul atat la instinct cat si la un romantism exagerat. Intalnirea lor in lumea ideilor este o intalnire a gandurilor frumoase, iar Lubitsch nu cade in capcana unui happy-end cu funda rosie.

Celelalte personaje sunt cel putin la fel de simpatice – domnul Matuschek, care trebuie sa balanseze problemele magazinului cu cele personale, Pirovitch – angajatul mai in varsta care uneori reprezinta si o voce a ratiunii, Vadas – un fel de nevastuica in mica lume a magazinului, sau Pepi – tanarul care vrea sa se afirme si sa ajunga vanzator.
Aceste povesti se desfasoara in cadrul unui Craciun ce implica probleme financiare pentru unii, perspectiva singuratatii pentru altii sau gandul ca micul univers din magazinul de pe o strada din Budapesta reprezinta o adevarata familie.

Alin

Monkey Business (1952)

Nu planuiam sa scriu acum din nou despre Cary Grant, insa m-au surprins ipostazele in care apare aici. De profesie chimist, Barnaby Fulton apare inca din prima scena ca acel gen de ‘absent-minded professor‘, care din fericire are o nevasta ce il intelege si nu il judeca atunci cand e cu mintea in alta parte (rol interpretat de Ginger Rogers).

Proiectul la care lucreaza Barnaby implica gasirea asa-zisei fantani a tineretii, ascunsa undeva printre eprubete si pahare Berzelius. In mod cert, totul pare oarecum naiv atunci cand il vedem pe Grant incercand tot felul de formule si amestecuri la o masa obisnuita, cu tot felul de ingrediente care nu au niciun sens, apoi una din maimutele din laborator scapa si ‘creeaza’ un amestec propriu care incepe sa dea rezultate. Insa Monkey Business este un screwball comedy, iar regizorul Howard Hawks este foarte priceput la aceasta categorie.

Povestea este cat se poate de zapacita, pentru ca asa si trebuie sa fie. Ca orice om de stiinta serios, Barnaby experimenteaza pe sine, apoi bea fara sa isi dea seama si din amestecul realizat de maimuta. Efectul nu este tocmai unul de redare a tineretii, ci mai degraba unul pur psihologic, iar Barnaby, apoi Edwina, incep sa se comporte foarte diferit.

Poate ca nu este cea mai solida comedie realizata de Howard Hawks, insa Cary Grant si Ginger Rogers sunt foarte haiosi atunci cand aproape ca dau in mintea copiilor. Ah, sa nu uit sa o mentionez pe Marylin Monroe in rol de (surpriza!) secretara sexi. De fapt, merita vazuta prima sa scena din film:

Alin

Foreign Correspondent

Inca unul din posturile plictisitoare despre filme, astazi scriu despre un film mai putin cunoscut al lui Hitchcock.
Foreign Correspondent (1940) este un film de propaganda, ca si destule alte filme realizate in perioada razboiului, dar aici povestea este mai importanta decat sentimentele patriotice care se vroiau alimentate.

Actiunea are loc in august 1939, deci cu putin timp inainte de declansarea razboiului in Europa. Johny Jones este un reporteras american trimis in Marea Britanie pentru a face rost de amanunte mai interesante pentru ziarul sau. Jones nu stie mare lucru despre situatia de aici, iar prima sa misiune este de a lua interviu unui diplomat olandez, dl. van Meer. Diplomatul este asasinat, iar Jones porneste pe urmele spionilor (asistat de o fata frumoasa si un tip pe care il cheama ffollliott).

Jones trece prin toata experienta unui film de aventuri – se indragosteste de fata, asista la dejucarea planurilor acestor spioni si la un punct este pus in fata unei alegeri, dar am apreciat faptul ca la final Johny Jones nu uita ca a fost trimis in Europa pentru a fi corespondent.

Mesajul filmului este unul de propaganda, insa actiunea nu iti arunca in fata acest lucru. Sunt cateva scene memorabile (urmarirea printre umbrele, scena din moara de vant sau cea din avion) si unele momente subtile. Scena asasinarii diplomatului se aseamana cu cea mai cunoscuta scena din Battleship Potemkin (care este si acum unul din cele mai faimoase filme propagandiste).

 

Vreau sa dau doua exemple de alte pelicule de acest gen. The Mortal Storm intra in categoria propagandei anti-naziste. Povestea unei familii dintr-un orasel german aflat la marginea granitei cu Austria: profesorul respectat de toata lumea, fiica ce urmeaza sa se marite, cei doi fii gata sa apere pe oricine si James Stewart, prieten de familie indragostit de fata profesorului. Toata familia se afla la masa cand se anunta la radio victoria partidului National Socialist German in alegeri si intreaga perspectiva se schimba aproape instantaneu. Cei doi fii impreuna cu viitorul sot al fetei sunt membri activi de partid si rup orice relatie cu persoanele non-naziste din jur, iar profesorul ajunge sa fie detestat de pe o zi pe alta. Pe scurt, personajele sunt cat se poate de unidimensionale – cei cativa care nu sustin in mod activ partidul sunt acuzati sau haituiti de nazisti, chiar si in situatia in care au fost prieteni de o viata.

Al doilea exemplu intra in categoria film pro-american – Destination Tokio. In 1943 America avea deja alte griji in teatrul de operatii din Pacific. Desi se vorbea despre atac pe pamant japonez dupa victoria navala de la Midway, americanii nu o duceau prea bine. Filmul propune misiunea de spionaj din golful Tokio a submarinului condus de Cary Grant. Acum, misiunea in sine este interesanta, insa povestea e tesuta in asa fel incat sa para totul frumos si patriotic pe acel submarin. Singurul moment dramatic este atunci cand cineva este injunghiat de un pilot japonez; in rest totul iese asa cum trebuie, iar la final viata groaznica pe care au avut-o pilotii de submarine din razboi parca nu mai pare chiar atat de grea.

Alin

Sylvia as Sylvester

Sylvia Scarlett (1935) este un film tare ciudat. Pe de o parte scenariul este teribil de imbarligat si in unele momente fara prea multa logica, iar regizorul parca da senzatia ca nu s-a hotarat in ce directie vrea sa duca povestea (desi este vorba de George Cukor). Pe de alta parte ocazia de a ii vedea pe Katharine Hepburn si Cary Grant pentru prima data impreuna este extrem de interesanta.

Grant avea deja o mana de filme in portofoliu, insa nimic iesit din comun pana atunci, iar performanta sa de aici l-a facut remarcat. Katharine in schimb castigase deja primul Oscar in Morning Glory (1933) si a mai avut inca un film de succes in acel an (Little Women). Insa rolul din Sylvia Scarlett a fost unul eliberator pentru ea: o tanara usor naiva care isi taie parul pentru a se deghiza ca baiat numai de dragul tatalui pacatos. Vedem o actrita care, imbracata ca baiat, isi da frau liber energiei emotionale si da o reprezentatie plina de viata. Cred ca este rolul care o face constienta pe Katharine Hepburn de aceasta energie pe care a avut-o din plin de-a lungul carierei.

Stilul lui Katie Hepburn imbracata in haine barbatesti m-a dus cu gandul la Cate Blanchett in I’m Not There. Ce alta actrita ar fi putut oare sa o interpreteze atat de bine pe Katharine Hepburn? Si daca tot vorbim despre The Aviator, scena din film in care Howard Hughes aterizeaza langa platou pentru a o cunoaste pe Kate a avut loc in timp ce filma Sylvia Scarlett.

Alin

Last Holiday (1950)

L-am urmarit pe Guinness in comedii precum Kind Hearts and Coronets sau The Ladykillers, si chiar daca Last Holiday nu se incadreaza tocmai pe genul comedic, cred ca isi face unul din cele mai bune roluri aici.

Premisa nu este formidabila, unui tip care nu a facut nimic remarcabil toata viata i se spune ca sufera de o boala incurabila si ca mai are foarte putin de trait. Urmarit de sunetul vioarei, personajul lui Guinness isi paraseste slujba si casa, cumpara niste valize si costume si calatoreste pana la un hotel mic si select undeva la malul marii. Personajele de aici sunt in mare parte aristocrati mici sau foarte mici, un fel de micro-univers comedic care mi-a amintit oarecum de Fawlty Towers. Aici George se schimba, iar circumstantele se schimba o data cu el. Nu mai are nimic de pierdut in viata si incepe sa realizeze ca poate fi o alta persoana decat crezuse pana atunci. Norocul i se schimba, tot personalul il apreciaza iar aristocratii sunt atrasi in mod curios de prezenta lui si stilul sau misterios.

Filmul este in esenta o satira sociala, personajele de la hotel isi schimba parerea fata de George in functie de ceea ce stiu (sau presupun) despre el. Filmul are momente comedice dar si dramatice, cu un final atipic, comparabil poate cu cel din City Lights, cel putin la nivel dramatic.

Am spus la inceput ca acest rol este unul din cele mai bune interpretate de Alec Guinness fiindca i se potriveste:

“Flamboyance doesn’t suit me. I enjoy being elusive.”

 

Alin

The Scottish Play..

…in Japan. Cu alte cuvinte, Throne of Blood (1957) este adaptarea piesei lui Shakespeare intr-o perspectiva proprie. Cred ca Shakespeare transpus pe film poate fi realizat in doua feluri: fie mergi pe opera pas cu pas, fie o folosesti doar ca punct de plecare (varianta de mijloc ar fi sa mergi pe structura piesei facand alegorii, iar rezultatul poate sa nu fie prea grozav – vezi Titus; pacat de reprezentatiile actorilor).
Kurosawa a ales a doua varianta, iar rezultatul este cat se poate de original. Regizorul s-a mai inspirat din Shakespeare si in alte doua ocazii, din Hamlet cu “The Bad Sleep Well” si din Regele Lear cu “Ran“.

Revenind la imaginea lui Macbeth in Japonia feudala. Throne of Blood a reusit sa imi creeze impresia unui epic si in acelasi timp am simtit aerul unei piese de teatru. Scenele pregatitoare prezinta castele, armate care se mobilizeaza de lupta, lorzi si razboinici. Insa scenele esentiale nu apar in fata noastra, ci sunt prezentate indirect, prin relatarile altor personaje. Scena uciderii lordului pare cu atat mai groaznica vazuta in ochii personajului lui Mifune decat daca ar fi fost pe ecran.

Asa cum era de asteptat, sunt destule elemente din piesa care lipsesc, iar sfarsitul lui Washizu este in esenta lui diferit fata de cel al lui Macbeth. Insa ultimele zece minute din Throne of Blood sunt sclipitoare. Intreaga actiune parca se cladeste pentru acest deznodamant al sortii.

Trebuie mentionata cinematografia lui Kurosawa: elementele creeaza atmosfera sau completeaza intriga (ceata, ploaia, padurea, vantul napraznic), rotatii de 180 de grade sau zoom-in pe personaj care alearga in directia camerei creand o fluiditate naturala (vezi scena spiritului/vrajitoarei din padure).

Throne of Blood a fost creat de un om care a iubit cinematografia si literatura, care a luat ce era mai bun din influentele vestice, constient de puterea pe care o poate avea o poveste transpusa bine pe pelicula.

Pentru cine este interesat, o lista cu toate adaptarile dupa Shakespeare aici.

Alin