Les Diaboliques

Da! Iata un horror/thriller care s-ar incadra in orice top legat de filme. E clar ca un horror psihologic o sa fie intotdeauna peste unul in care mai toate personajele mor in feluri cat mai variate. Filmul lui Clouzot reuseste sa aiba insa o atmosfera greu de imitat de catre oricine.

Totul pare incarcat in acest film – strazile sunt mohorate, camerele sufocante, iar simplul fapt ca majoritatea actiunii se petrece intr-o scoala da povestii un aer si mai dramatic.
Totul pare bine ales pentru acest film – cu precadere Vera, sotia lui Clouzot, care joaca rolul nevestei directorului. Asadar nevasta directorului planuieste impreuna cu amanta acestuia crima care le-ar scapa pe amandoua de caracterul sau tiranic. Insa de la inceput vedem ca nimic nu e ceea ce pare in aceasta poveste.

Clouzot creeaza tensiune cu fiecare cadru, lumina, gest, sunet ori expresie, tensiune ce ramane in aer chiar si dupa deznodamantul teribil. In opinia mea, unul din filmele definitive ale genului. (Yep, ma tot uit la filme frantuzesti momentan).

Alin

Jules et Jim

In ultima vreme am vazut filme atat de rar incat as putea sa scriu despre fiecare (ceea ce si fac, se pare). Jules et Jim (1962) este un membru al curentului Nouvelle Vague din toate punctele de vedere, de la stilul narativ, la cadre, la still-photography si nu in ultimul rand, la poveste.

Un triunghi amoros cat se poate de ciudat, intre Jim – bon-vivantul francez, Jules – germanul nesigur si Catherine, cea care vrea mereu sa-si reinventeze conceptiile despre dragoste. Insa valul nou frantuzesc vorbeste tocmai despre caractere si situatii care nu se incadreaza in vreun tipar.

Truffaut zugraveste o poveste avangardista, atat prin personajul lui Jeanne Moreau cat si prin prietenia dintre Jules si Jim. Cinematografia este interesanta, desi nu lipsita de greseli – avem ocazia de a vedea cadre reale din primul razboi mondial, cateva momente interesante prin Paris. Per total, unul din filmele care definesc curentul Nouvelle Vague.

Mi-a placut mult cadrul de mai jos. Imi pare rau ca nu am gasit o imagine mai buna cu el, cand Jules si Catherine fac schimb de palarii.

Alin

The Pine-Scented Gang

Asa le sugerez baietilor de la Hollywood sa redenumeasca filmul asta, in caz ca se decid sa-i faca un remake. Sa sune cat mai artificial, cum e toata industria de la Hollywood. Dar nu vorbim despre asta acum, ci despre

Lavender Hill Mob (1951)


Avem aici un film scurt (1 ora si 17′) cu o premisa simpla (un functionar care planuieste sa fure masina de transport a bancii pentru care lucreaza) si sa nu uitam, un film vechi. Atunci de ce v-ati uita la el? Personal nu imi pasa daca va uitati sau nu (prea ocupati cu marile aparitii din ultima vreme presupun), dar ca sa dau totusi un raspuns la intrebare, este foarte simplu: Alec Guinness.

Probabil ca unii dintre voi va intrebati deja daca nu e cumva mosul ala care a jucat in filmele alea vechi cu Star Wars (pentru cei care va intrebati asta, am trei titluri pentru voi: Bridge on the River Kwai, Lawrence of Arabia si Dr Zhivago, you bastards!)
Dupa cum spuneam, filmul este o simpla comedie despre niste oameni care fura un camion cu aur si incearca sa-l transporte in Franta sub forma unor mici Turnuri Eiffel (aurul, nu camionul). Tocmai de aceea sunt momente in care Guinness pare prea bun pentru asa ceva. De fapt ar fi trebuit sa joace pe James Bond sau ceva de genul asta.

Structurat pe trei ‘segmente’ ca un flashback al povestii lui Holland (Guinness), filmul se desfasoara cam asa: intai planurile facute de Holland, functionarul bancar si Pendlebury (Stanley Holloway), un mic artist, scena sumarizata potrivit prin exclamatia lui Pendlebury ‘Thank God Holland, we are both honest men’. In a doua si a treia parte avem furtul propriu zis si punerea in aplicare a planului de mutare a aurului in Franta, cu problemele aferente.

De remarcat aici sunt scenele premergatoare, cand Holland si Pendlebury isi gasesc (ca sa zicem asa) doi hoti profesionisti ca ajutoare. La fel de amuzanta este si scena dinspre final cand cei doi sunt urmariti de echipajele de politie de la expozitie. A da, si am mentionat ca Audrey Hepburn apare in film?
Este unul din primele sale roluri, avand atunci doar 22 de ani si inca doi ani pana la Roman Holiday.

Ce-i drept, filmul are si cateva momente mai putin bune – Stanley Holloway iti da uneori senzatia ca se straduieste prea mult sa ramana in pielea personajului sau, iar una sau doua scene de umor ar putea parea invechite.
Am spus ceva despre final? Bine, pentru asta trebuie sa-l vedeti si singuri.

Pentru incheiere, scena in care apare Audrey…puteam sa o sar cu totul pentru cei care doreau sa o descopere singuri, dar o pun aici, pentru ca pot.

Alin (The Rosewood Hill Bastard)

Modern Times

Modern Times (1936) este in acelasi timp un model al inceputurilor si o nostalgie a trecutului. Este primul film in care auzim vocea celui mai cunoscut personaj al lui Chaplin, The Tramp, si in acelasi timp este ultima aparitie a sa pe pelicula. Este o satira a industrializarii din perioada marii depresii si in acelasi timp o drama a individului.

The Tramp este fara indoiala unul din personajele cele mai usor recunoscute din istoria cinematografiei, chiar si pentru cei care nu au vazut niciodata un film de Chaplin. Personajul sau este poate prima idee asociata cu cea de film mut.

Si totusi Modern Times nu este in totalitate un film mut, iar titlul capata un sens dublu: se leaga de sentimentele lui Chaplin pentru filmul mut, o forma de arta ce dispare dintr-o data, si totodata reflecta starea clasei muncitoare. Lumea se schimba, vremurile moderne sunt aici, insa nu toate schimbarile sunt benefice.

Continue reading “Modern Times”