In Arabian Nights

6121562Astrele mi-au prezis că anul ăsta ar trebui să încerc experiențe ceva mai neobișnuite, așa că am zis să încep cu niște titluri care în mod normal nu mi-ar intra pe radar. Luna trecută am citit The Caliph’s House, un jurnal ce cuprinde primul an al mutării lui Tahir Shah în Maroc – per total o carte în regulă, deși mi s-a părut că are problemele ei.

In Arabian Nights propune o continuare a relatărilor lui Tahir Shah, de data asta având ca punct focal descoperirea Marocului prin poveștile și povestitorii săi (în esență, ăsta este subtitlul cărții). Mai mult, cartea este considerată ca cea mai bună dintre cele două, așa că am privit cu entuziasm o schimbare de ritm și o privire mai concentrată spre viața marocană și tradițiile sale.

Am primit în schimb același lucru ca în prima carte: Tahir Shah vorbind despre vila în care trăiește și problemele pe care le are acolo. Recunosc, aceste probleme trec mai mult spre fundal odată ce autorul se mută către ideea principală a cărții, însă treaba asta m-a agasat din start.

Tema cărții este următoarea: tradiția marocană spune că fiecare om poartă în interior o poveste, iar una din călătoriile importante ale vieții sale o reprezintă descoperirea acestei povești care să îl definească.

“The stories make us what we are. They make us Moroccan. The storytellers keep the flame of our culture alive. They teach us about our ancestors and give our children the values they will need – a sense of honour and chivalry – and they teach what is right and what is wrong.”

Autorul pornește așadar în căutarea poveștii din interiorul său, iar pe parcurs descoperă o serie de alte povești. În mod normal această premisă ar suna bine, iar poveștile spuse aici chiar sunt interesante, însă maniera lui Shah e obositoare și agasantă.

Dincolo de referințele ocazionale către problemele de acasă, autorul elogiază cultura orientală în detrimentul celei occidentale. Indiferent despre ce e vorba, vesticii sunt ăia grăbiți, superficiali, capitaliști și în general neisprăviți, pe când marocanii și ceilalți orientali sunt chibzuiți, spirituali, familiști și așa mai departe. Am înțeles, Tahir Shah apreciază orientalii mai mult decât pe europeni, dar putea să nu fie atât de evident, având în vedere că ambele culturi au diferite probleme, niciuna nu este perfectă ori neapărat superioară celeilalte. Shah ajunge chiar să asimileze ideea că poveștile transmise pe cale orală sunt mai importante pentru că *motive*, iar cuvântul scris este folosit aiurea de occidentali fiindcă abuzează prea mult de el (ironic, având în vedere că Tahir Shah este, chipurile, scriitor, și din asta trăiește).

“Our competence in reading is something of which we are especially proud. We publish hundreds of miles of books each year and fill cavernous libraries with them. Mass education has, of course, led to the upsurge in writing. The more written text we have in a single room, the more valuable we regard it, and the more knowledgeable we think we are because so much writing is available to us. We cling to the belief that the more we read, the wiser we become.”

În cele din urmă, Tahir Shah găsește pe cineva care îi spune povestea care zace ascunsă în interiorul său. O poveste care vorbește despre importanța călătoriei și a experiențelor care-l definesc pe om, indiferent dacă ceea ce cauți se află sau nu deja în interiorul tău. Imediat după, Shah consideră că această călătorie a avut un final anti-culminant și jonglează cu ideea de a cumpăra o altă casă în Féz pentru a organiza un club al povestitorilor, ceea ce mă face să cred că nu a înțeles nimic din povestea pe care el o consideră definitorie.

 

„ ‘But writing makes books,’ I said. ‘And books are the most precious thing we have.’
‘Books are an insult to the mind,’ said Waleed.
‘They are magical.’
‘No, they’re the reason for society’s collapse.’
Waleed was part of a tradition almost lost in the West, a tradition that predated writing.”

Ideea din această carte avea potențial, însă autorul nu reușește decât să bată cam aceleași idei până când totul devine obositor. Dacă nu aș fi citit The Caliph’s House poate că nu m-ar fi deranjat atât de mult chestiile care se repetă. Pentru ideea poveștilor și tradițiilor orientale, mai bine citiți O mie și una de nopți.

Advertisements

The Caliph’s House

6121562În 2015 am reușit (la limită) să îmi ating obiectivul de 50 de cărți și cred ca am avut un an bunicel la acest capitol, deși nu s-ar zice dacă te uiți la postările de pe blogul ăsta.

Am zis să încep noul an cu ceva diferit în materie de cărți, pentru că de ce nu, așa că am împrumutat la nimereală două jurnale de călătorie scrise de un anume Tahir Shah. Cel puțin așa am avut impresia, căci deși autorul vorbește despre tărâmuri mai puțin cunoscute europenilor în viața de zi cu zi, și anume Marocul, cartea nu prea este una de călătorii, cel puțin nu în sensul la care m-aș fi așteptat.

Să luăm lucrurile pe rând, totuși. Tahir Shah este un autor de origini afgane născut în Londra care la un moment dat s-a hotărât să se mute cu familia in Maroc, în ideea de a oferi celor doi copii ai săi ocazia de a crește într-un climat neplicticos (toată lumea știe că Londra e anostă și urâtă). The Caliph’s House cataloghează experiențele lui Shah în primul an de când se mută din Anglia într-o vilă de la marginea Casablancăi.

De fapt, cam asta este toată premisa jurnalului. Este oare suficient pentru a oferi acel aer de călătorie pe un alt continent? Avem ocazia de a observa momente din viața marocană și a înțelege, măcar în parte, cu ce este diferită față de a noastră?

Ei bine, da. Stilul lui Tahir Shah este bun și se potrivește cu ceea ce urmărește să prezinte. La acest capitol autorul face o treabă grozavă. Problema mea este legată de povestea în sine și de vocea autorului în mod special. O să argumentez în cele ce urmează.

În debutul cărții autorul propune primele sale încercări de a cumpăra o casă in Maroc, încercări finalizate în eșec din pricina problemelor financiare. Casele sunt prea scumpe – Tahir nu are fonduri suficiente, proprietarii cer prea mulți bani – Tahir nu reușește să se tocmească cu ei.

Înapoi în Anglia, Shah primește de la o bătrână oferta de a cumpăra (ieftin, deși autorul se plânge că îl costă o groază de bani) la marginea Casablancăi o vilă numită Dar Khalifa (The Caliph’s House), pe motiv că locuința este dărăpănată iar ea este prea în vârstă ca să se mai ocupe de ea.

Ajunși în Maroc, Tahir și familia constată că Dar Khalifa este un veritabil palat, păzit de trei îngrijitori preocupați în special de jinnii (duhurile) care locuiesc acolo. O parte bună din jurnal îl prezintă pe Shah încercând să descurce superstițiile localnicilor în privința jinnilor.

 

“I’ve asked the people in the bidonville about Dar Khalifa. Everyone talks about it. They say it’s infested with jinns, hundreds of them. You can’t imagine their fear.Without the jinns it would have been stolen years ago.”

 

Asta este prima problemă pe care o am aici. Autorul nu încearcă să înțeleagă eventuale diferențe culturale sau tradiții, ci ia lucrurile ca pe o problemă ce trebuie rezolvată cumva. Sigur, asta crează ceva momente amuzante, însă mi se pare o oportunitate ratată de a prezenta mai în detaliu viața din Casablanca.

Cealaltă problemă pe care o am este legată de bani. Nu ai mei, ai domnului Shah. Din start ni se spune cu fiecare ocazie cum nu își permite mai nimic din ‚salariul’ de scriitor. În regulă, a făcut un efort financiar atunci când a cumpărat palatul ala, dar încă din secunda a doua începe să arunce cu bani in toate direcțiile și fără noimă, menționând la fiecare pas litania sfântă nu am bani, sunt un scriitor amărât. Tahir își angajează o asistentă care să îi rezolve problemele, pentru că nu se descurcă de unul singur in Maroc, deși aparent cunoaște cât de cât limba franceză, apoi un alt asistent, după ce prima îl curăță de câteva mii de dolari după ce fuge pe motiv că ‚e un om rău’.

Imediat cum rezolvă problema asistenților, se apucă de un ditamai proiectul de renovare a palatului – unde apar o serie de probleme, cu schimbări de constructori, alți bani pierduți, cheltuieli dubioase și o durată de lucru de mai bine de jumătate de an. Omul și-a cumpărat casa, doar nu vrei să trăiască în ea așa, nerenovată.

Mai mult, în mijlocul proiectelor de construcție autorul ne explică cum s-a apucat să mai facă niște achiziții mititele.

“A few days later, word came that our furniture had arrived from India and was waiting at Casablanca’s port. I had ordered it online months ago. The Internet, a credit card and a bottle of strong red wine make for a hazardous combination. One click of the mouse and you can find yourself financially destroyed. In a moment of heady enthusiasm, I ordered six armchairs and five sofas, three king-size four –poster beds, a revolving bookcase and campaign desk, and a dining table long enough to seat a soccer team and their coach. As if this wasn’t enough, I ordered an antique mahogany door from a palace in Rajasthan, and a carved wooden swing taken from a harem in Mysore.”

Deja încep să mă gândesc dacă tipul asta a făcut vreun ban cinstit în viața lui, la cum aparent îi arde în toate direcțiile. Ulterior îmi dau seama că problema este irelevantă, la fel ca și lamentările lui Tahir despre sitația sa financiară, întrucât familia Shah este una proeminentă și bogată. Mai mult, se dovedește că bunicul lui Tahir a fost mason.

 

‘Your grandfather taught us so many things, ‘ the countess said, ‘but the thing that affected me most was his advice to seek out what is not immediately seen. He said that on the surface, the carrot is a mere tuft of green, but under the ground there’s a root waiting to be found.’

 

Știu că sunt detalii, însă rămâi cu un gust amar când citești despre cineva care se plânge de lipsa banilor, apoi aruncă cu ei în neștire. Atât de mult încât ajungi să crezi că autorul suferă de naivitate cronică și te întrebi cum de a ajuns la vârsta aia fără să fi fost jumulit complet de vulturi (nu intru în detalii, dar și un copil de 12 ani ar realiza mai rapid că este păcălit decât o face Tahir Shah pe parcursul aventurii sale în Maroc).

Asta ar putea fi un detaliu al diferenței culturale: autorul, tipul britanicului inadaptat în fața culturii marocane care vrea să profite de un naiv plin de bani.

La final contează însă experiența de a locui într-un oraș diferit, pe un continent diferit. Iar aici autorul își atinge scopul, deși aș fi preferat să intre mai mult în viața Casablancăi și să îi descoase ulițele decât să aflu cum s-a apucat să mai comande un mozaic pentru grădina copiilor.

 

“I reminded myself not to be deceived by Casablanca. It is an enormous thriving city, with the latest European fashions, fast cars and chic restaurants. But all that is froth on the surface. The real Casablanca is a place of die-hard tradition, in which ancient Morrocan customs endure.”