Marquez – Povestea tarfelor mele triste

Atunci cand ai pe lista cartilor incepute atatea titluri incat nici nu mai stii care le-ar fi ordinea in care le-ai deschis pentru prima data, ajungi sa privesti cu reticenta una care este inca nedeschisa. Reusesti sa deviezi oare cursul cartilor vechi cu placerea unei lecturi noi pe care o duci la capat sau urmeaza sa o adaugi si pe ea unor titluri ce nu si-au gasit inca finalitatea? Nu-mi place sa recunosc asta, dar mi-am facut obiceiul de a avea in biblioteca prea multe carti incepute, dar pe care nici nu ma gandesc sa nu le termin. Nu am avut insa ocazia sa raspund la intrebarea de mai sus, pentru ca Povestea tarfelor mele triste este una din acele carti pe care le inchizi in momentul in care le termini, si nu mai devreme.

Prea scurta pentru a o numi roman dar prea complexa pentru a fi comparata cu o povestire, cartea lui Marquez iti apare la final precum o colectie de melodii bune de Jimi Hendrix, John Lennon sau Freddie Mercury, care te fac sa-ti dai seama ca omul care a scris este fara indoiala un geniu.
Datorita acestui fapt, o recenzie seaca pe subiect nu prea are cum sa puna cartea despre care vorbim in lumina ei adevarata. Chiar am citit o recenzie de pe net care nu m-a atras atat de mult cat ar fi trebuit. Sau poate era doar scrisa prost. Asadar, daca aceasta ar fi o recenzie serioasa a cartii, as spune despre ea ca este o meditatie melancolica despre un sentiment de iubire care poate fi descoperit pentru prima data oricand, indiferent de varsta. Personajul, lipsit de un nume adevarat, este acel tip care a trecut prin viata fara sa caute un sentiment de iubire pana la varsta de 90 de ani, iar poate cea mai interesanta concluzie a sa atunci este aceea ca dragostea devine mereu prea mult pentru niste oameni ca noi, iar “sexul e consolarea care-ti mai ramane atunci cand nu-ti ajunge dragostea.”
Pentru Marquez, sentimentul in sine este mai important, iar atata timp cat este ceva pur, el poate depasi limitele realitatii, devenind magic. Stilul special al scriitorului transforma astfel povestea despre iubire intr-o melancolie seducatoare a unui sentiment pe care cu greu il mai gasim astazi in cineva, poate pentru ca deseori nu reusim sa vedem ceea ce simtim, dincolo de zidul temerilor noastre.
Pe scurt, o poveste care iti aminteste ca atunci cand treci prin viata fara sa oferi altcuiva cel mai bun sentiment din tine va fi ca si cum nu ai fost niciodata pe lumea asta. Despre asta vorbeste Marquez in opera sa. Iar atunci cand toate sunt la locul lor, vei citi cartea pentru senzatia pe care o ofera. O senzatie care te indeamna sa gasesti la randul tau sentimentul adevarat.