În 2015 am reușit (la limită) să îmi ating obiectivul de 50 de cărți și cred ca am avut un an bunicel la acest capitol, deși nu s-ar zice dacă te uiți la postările de pe blogul ăsta.
Am zis să încep noul an cu ceva diferit în materie de cărți, pentru că de ce nu, așa că am împrumutat la nimereală două jurnale de călătorie scrise de un anume Tahir Shah. Cel puțin așa am avut impresia, căci deși autorul vorbește despre tărâmuri mai puțin cunoscute europenilor în viața de zi cu zi, și anume Marocul, cartea nu prea este una de călătorii, cel puțin nu în sensul la care m-aș fi așteptat.
Să luăm lucrurile pe rând, totuși. Tahir Shah este un autor de origini afgane născut în Londra care la un moment dat s-a hotărât să se mute cu familia in Maroc, în ideea de a oferi celor doi copii ai săi ocazia de a crește într-un climat neplicticos (toată lumea știe că Londra e anostă și urâtă). The Caliph’s House cataloghează experiențele lui Shah în primul an de când se mută din Anglia într-o vilă de la marginea Casablancăi.
De fapt, cam asta este toată premisa jurnalului. Este oare suficient pentru a oferi acel aer de călătorie pe un alt continent? Avem ocazia de a observa momente din viața marocană și a înțelege, măcar în parte, cu ce este diferită față de a noastră?
Ei bine, da. Stilul lui Tahir Shah este bun și se potrivește cu ceea ce urmărește să prezinte. La acest capitol autorul face o treabă grozavă. Problema mea este legată de povestea în sine și de vocea autorului în mod special. O să argumentez în cele ce urmează.
În debutul cărții autorul propune primele sale încercări de a cumpăra o casă in Maroc, încercări finalizate în eșec din pricina problemelor financiare. Casele sunt prea scumpe – Tahir nu are fonduri suficiente, proprietarii cer prea mulți bani – Tahir nu reușește să se tocmească cu ei.
Înapoi în Anglia, Shah primește de la o bătrână oferta de a cumpăra (ieftin, deși autorul se plânge că îl costă o groază de bani) la marginea Casablancăi o vilă numită Dar Khalifa (The Caliph’s House), pe motiv că locuința este dărăpănată iar ea este prea în vârstă ca să se mai ocupe de ea.
Ajunși în Maroc, Tahir și familia constată că Dar Khalifa este un veritabil palat, păzit de trei îngrijitori preocupați în special de jinnii (duhurile) care locuiesc acolo. O parte bună din jurnal îl prezintă pe Shah încercând să descurce superstițiile localnicilor în privința jinnilor.
“I’ve asked the people in the bidonville about Dar Khalifa. Everyone talks about it. They say it’s infested with jinns, hundreds of them. You can’t imagine their fear.Without the jinns it would have been stolen years ago.”
Asta este prima problemă pe care o am aici. Autorul nu încearcă să înțeleagă eventuale diferențe culturale sau tradiții, ci ia lucrurile ca pe o problemă ce trebuie rezolvată cumva. Sigur, asta crează ceva momente amuzante, însă mi se pare o oportunitate ratată de a prezenta mai în detaliu viața din Casablanca.
Cealaltă problemă pe care o am este legată de bani. Nu ai mei, ai domnului Shah. Din start ni se spune cu fiecare ocazie cum nu își permite mai nimic din ‚salariul’ de scriitor. În regulă, a făcut un efort financiar atunci când a cumpărat palatul ala, dar încă din secunda a doua începe să arunce cu bani in toate direcțiile și fără noimă, menționând la fiecare pas litania sfântă nu am bani, sunt un scriitor amărât. Tahir își angajează o asistentă care să îi rezolve problemele, pentru că nu se descurcă de unul singur in Maroc, deși aparent cunoaște cât de cât limba franceză, apoi un alt asistent, după ce prima îl curăță de câteva mii de dolari după ce fuge pe motiv că ‚e un om rău’.
Imediat cum rezolvă problema asistenților, se apucă de un ditamai proiectul de renovare a palatului – unde apar o serie de probleme, cu schimbări de constructori, alți bani pierduți, cheltuieli dubioase și o durată de lucru de mai bine de jumătate de an. Omul și-a cumpărat casa, doar nu vrei să trăiască în ea așa, nerenovată.
Mai mult, în mijlocul proiectelor de construcție autorul ne explică cum s-a apucat să mai facă niște achiziții mititele.
“A few days later, word came that our furniture had arrived from India and was waiting at Casablanca’s port. I had ordered it online months ago. The Internet, a credit card and a bottle of strong red wine make for a hazardous combination. One click of the mouse and you can find yourself financially destroyed. In a moment of heady enthusiasm, I ordered six armchairs and five sofas, three king-size four –poster beds, a revolving bookcase and campaign desk, and a dining table long enough to seat a soccer team and their coach. As if this wasn’t enough, I ordered an antique mahogany door from a palace in Rajasthan, and a carved wooden swing taken from a harem in Mysore.”
Deja încep să mă gândesc dacă tipul asta a făcut vreun ban cinstit în viața lui, la cum aparent îi arde în toate direcțiile. Ulterior îmi dau seama că problema este irelevantă, la fel ca și lamentările lui Tahir despre sitația sa financiară, întrucât familia Shah este una proeminentă și bogată. Mai mult, se dovedește că bunicul lui Tahir a fost mason.
‘Your grandfather taught us so many things, ‘ the countess said, ‘but the thing that affected me most was his advice to seek out what is not immediately seen. He said that on the surface, the carrot is a mere tuft of green, but under the ground there’s a root waiting to be found.’
Știu că sunt detalii, însă rămâi cu un gust amar când citești despre cineva care se plânge de lipsa banilor, apoi aruncă cu ei în neștire. Atât de mult încât ajungi să crezi că autorul suferă de naivitate cronică și te întrebi cum de a ajuns la vârsta aia fără să fi fost jumulit complet de vulturi (nu intru în detalii, dar și un copil de 12 ani ar realiza mai rapid că este păcălit decât o face Tahir Shah pe parcursul aventurii sale în Maroc).
Asta ar putea fi un detaliu al diferenței culturale: autorul, tipul britanicului inadaptat în fața culturii marocane care vrea să profite de un naiv plin de bani.
La final contează însă experiența de a locui într-un oraș diferit, pe un continent diferit. Iar aici autorul își atinge scopul, deși aș fi preferat să intre mai mult în viața Casablancăi și să îi descoase ulițele decât să aflu cum s-a apucat să mai comande un mozaic pentru grădina copiilor.
“I reminded myself not to be deceived by Casablanca. It is an enormous thriving city, with the latest European fashions, fast cars and chic restaurants. But all that is froth on the surface. The real Casablanca is a place of die-hard tradition, in which ancient Morrocan customs endure.”