Am citit pe undeva o idee care spune că de fiecare dată când ne amintim un eveniment sau o întâmplare din trecut, creierul nostru accesează de fapt ultima amintire a acelui eveniment și nu evenimentul în sine. De exemplu, luni mă duc la teatru, marți îmi amintesc ce am văzut acolo, miercuri ma gândesc din nou la experiența petrecută luni, însă creierul meu ‘vede’ amintirea de marți și așa mai departe, acesta fiind motivul pentru care uităm tot felul de detalii cu timpul.
Nu știu dacă este adevărat sau dacă este doar o teorie, eu unul cred că ar fi puțin trist dacă se întâmplă așa. Nu că ar avea neapărat legătură, este doar ceva ce mi-a venit în minte atunci când citeam romanul lui Javier Marías. Aici naratorul vorbește despre o idilă amoroasă petrecută în urmă cu patru ani, și ca să facă lucrurile mai interesante, povestea este trecută prin filtrul viselor, întrucât protagonistul nu pune pe hârtie firul evenimentelor trecute, ci povestește un vis sau o serie de vise care pun în scenă narațiunea.
Această detașare față de finalitatea evenimentului sigur merge mână în mână cu elemente ale tematicii lui Marías – secretele între personaje, îndoiala între personaje, tensiunile ce apar la nivelul triunghiului amoros, precum și cu o serie de personaje zugrăvite vag. Faptul că naratorul povestește evenimente așa cum le vede prin vis face ca totul să aibă un aer de ambiguitate – oare lucrurile s-au petrecut în acest fel sau narațiunea are elemente ce sunt doar produsul unui vis?
Într-o deplasare în interes de muncă, naratorul vede în tren (ulterior la hotel) doi bărbați și o femeie ce călătoresc împreună – femeia care doarme (somn, vis) îi atrage atenția prin aerul său melancolic și trist.
Naratorul – cântărețul de operă din Madrid, completează triunghiul amoros alături de bancherul belgian și soția acestuia și nu este întâmplător faptul că bărbații iau prim planul iar femeia este simplificată, ca și cum reprezintă o parte nedeslușită a visului, mai degrabă un obiect al dorinței atât prin vis cât și prin firul evenimentelor.
Natalia Manur – soția și posibila amantă, devine prin repetabilitatea visului o sursă (sau posibil leac) pentru suferințele interioare ale naratorului: visul se reia, însă are aceeași finalitate ireversibilă. Aceste elemente sunt dublate de prezentul naratorului – ce se întâmplă în preajma sa în timp ce își amintește visul și îl pune pe hârtie (nu intru în detalii aici).
Cu riscul de a mă repeta, îmi place aici tematica visului în raport cu alte idei care se reiau prin opera lui Marías: personajele care suferă îndoieli și își formează păreri ori prejudecăți fără a verifica realitatea – în vis nimic nu se poate verifica, sau dezorientarea temporală – cei patru ani dintre evenimentele visate și prezent rămân nedeslușiți. Mai mult, naratorul nu este întâmplător cântăreț de operă, meserie ce trebuie să îmbine muzica cu dramaturgia, emoția, comportamentul scenic, elemente ce se răsfrâng în structura Bărbatului sentimental.
În fine, actul visării poate fi cel care anunță deznodământul – amanții sunt despărțiți atunci când dorm, iar visul nu poate fi decât un eveniment solitar.
Enjoy the Silence 