Bărbatul sentimental

Am citit pe undeva o idee care spune că de fiecare dată când ne amintim un eveniment sau o întâmplare din trecut, creierul nostru accesează de fapt ultima amintire a acelui eveniment și nu evenimentul în sine. De exemplu, luni mă duc la teatru, marți îmi amintesc ce am văzut acolo, miercuri ma gândesc din nou la experiența petrecută luni, însă creierul meu ‘vede’ amintirea de marți și așa mai departe, acesta fiind motivul pentru care uităm tot felul de detalii cu timpul.

Nu știu dacă este adevărat sau dacă este doar o teorie, eu unul cred că ar fi puțin trist dacă se întâmplă așa. Nu că ar avea neapărat legătură, este doar ceva ce mi-a venit în minte atunci când citeam romanul lui Javier Marías. Aici naratorul vorbește despre o idilă amoroasă petrecută în urmă cu patru ani, și ca să facă lucrurile mai interesante, povestea este trecută prin filtrul viselor, întrucât protagonistul nu pune pe hârtie firul evenimentelor trecute, ci povestește un vis sau o serie de vise care pun în scenă narațiunea.

Această detașare față de finalitatea evenimentului sigur merge mână în mână cu elemente ale tematicii lui Marías – secretele între personaje, îndoiala între personaje, tensiunile ce apar la nivelul triunghiului amoros, precum și cu o serie de personaje zugrăvite vag. Faptul că naratorul povestește evenimente așa cum le vede prin vis face ca totul să aibă un aer de ambiguitate – oare lucrurile s-au petrecut în acest fel sau narațiunea are elemente ce sunt doar produsul unui vis?

Într-o deplasare în interes de muncă, naratorul vede în tren (ulterior la hotel) doi bărbați și o femeie ce călătoresc împreună – femeia care doarme (somn, vis) îi atrage atenția prin aerul său melancolic și trist.
Naratorul – cântărețul de operă din Madrid, completează triunghiul amoros alături de bancherul belgian și soția acestuia și nu este întâmplător faptul că bărbații iau prim planul iar femeia este simplificată, ca și cum reprezintă o parte nedeslușită a visului, mai degrabă un obiect al dorinței atât prin vis cât și prin firul evenimentelor.

Natalia Manur – soția și posibila amantă, devine prin repetabilitatea visului o sursă (sau posibil leac) pentru suferințele interioare ale naratorului: visul se reia, însă are aceeași finalitate ireversibilă. Aceste elemente sunt dublate de prezentul naratorului – ce se întâmplă în preajma sa în timp ce își amintește visul și îl pune pe hârtie (nu intru în detalii aici).

Cu riscul de a mă repeta, îmi place aici tematica visului în raport cu alte idei care se reiau prin opera lui Marías: personajele care suferă îndoieli și își formează păreri ori prejudecăți fără a verifica realitatea – în vis nimic nu se poate verifica, sau dezorientarea temporală – cei patru ani dintre evenimentele visate și prezent rămân nedeslușiți. Mai mult, naratorul nu este întâmplător cântăreț de operă, meserie ce trebuie să îmbine muzica cu dramaturgia, emoția, comportamentul scenic, elemente ce se răsfrâng în structura Bărbatului sentimental.

În fine, actul visării poate fi cel care anunță deznodământul – amanții sunt despărțiți atunci când dorm, iar visul nu poate fi decât un eveniment solitar.

In Arabian Nights

Astrele mi-au prezis că anul ăsta ar trebui să încerc experiențe ceva mai neobișnuite, așa că am zis să încep cu niște titluri care în mod normal nu mi-ar intra pe radar. Luna trecută am citit The Caliph’s House, un jurnal ce cuprinde primul an al mutării lui Tahir Shah în Maroc – per total o carte în regulă, deși mi s-a părut că are problemele ei.

In Arabian Nights propune o continuare a relatărilor lui Tahir Shah, de data asta având ca punct focal descoperirea Marocului prin poveștile și povestitorii săi (în esență, ăsta este subtitlul cărții). Mai mult, cartea este considerată ca cea mai bună dintre cele două, așa că am privit cu entuziasm o schimbare de ritm și o privire mai concentrată spre viața marocană și tradițiile sale.

Am primit în schimb același lucru ca în prima carte: Tahir Shah vorbind despre vila în care trăiește și problemele pe care le are acolo. Recunosc, aceste probleme trec mai mult spre fundal odată ce autorul se mută către ideea principală a cărții, însă treaba asta m-a agasat din start.

Tema cărții este următoarea: tradiția marocană spune că fiecare om poartă în interior o poveste, iar una din călătoriile importante ale vieții sale o reprezintă descoperirea acestei povești care să îl definească.

“The stories make us what we are. They make us Moroccan. The storytellers keep the flame of our culture alive. They teach us about our ancestors and give our children the values they will need – a sense of honour and chivalry – and they teach what is right and what is wrong.”

Autorul pornește așadar în căutarea poveștii din interiorul său, iar pe parcurs descoperă o serie de alte povești. În mod normal această premisă ar suna bine, iar poveștile spuse aici chiar sunt interesante, însă maniera lui Shah e obositoare și agasantă.

Dincolo de referințele ocazionale către problemele de acasă, autorul elogiază cultura orientală în detrimentul celei occidentale. Indiferent despre ce e vorba, vesticii sunt ăia grăbiți, superficiali, capitaliști și în general neisprăviți, pe când marocanii și ceilalți orientali sunt chibzuiți, spirituali, familiști și așa mai departe. Am înțeles, Tahir Shah apreciază orientalii mai mult decât pe europeni, dar putea să nu fie atât de evident, având în vedere că ambele culturi au diferite probleme, niciuna nu este perfectă ori neapărat superioară celeilalte. Shah ajunge chiar să asimileze ideea că poveștile transmise pe cale orală sunt mai importante pentru că *motive*, iar cuvântul scris este folosit aiurea de occidentali fiindcă abuzează prea mult de el (ironic, având în vedere că Tahir Shah este, chipurile, scriitor, și din asta trăiește).

“Our competence in reading is something of which we are especially proud. We publish hundreds of miles of books each year and fill cavernous libraries with them. Mass education has, of course, led to the upsurge in writing. The more written text we have in a single room, the more valuable we regard it, and the more knowledgeable we think we are because so much writing is available to us. We cling to the belief that the more we read, the wiser we become.”

În cele din urmă, Tahir Shah găsește pe cineva care îi spune povestea care zace ascunsă în interiorul său. O poveste care vorbește despre importanța călătoriei și a experiențelor care-l definesc pe om, indiferent dacă ceea ce cauți se află sau nu deja în interiorul tău. Imediat după, Shah consideră că această călătorie a avut un final anti-culminant și jonglează cu ideea de a cumpăra o altă casă în Féz pentru a organiza un club al povestitorilor, ceea ce mă face să cred că nu a înțeles nimic din povestea pe care el o consideră definitorie.

 

„ ‘But writing makes books,’ I said. ‘And books are the most precious thing we have.’
‘Books are an insult to the mind,’ said Waleed.
‘They are magical.’
‘No, they’re the reason for society’s collapse.’
Waleed was part of a tradition almost lost in the West, a tradition that predated writing.”

Ideea din această carte avea potențial, însă autorul nu reușește decât să bată cam aceleași idei până când totul devine obositor. Dacă nu aș fi citit The Caliph’s House poate că nu m-ar fi deranjat atât de mult chestiile care se repetă. Pentru ideea poveștilor și tradițiilor orientale, mai bine citiți O mie și una de nopți.

Mandolina căpitanului Corelli

Am cumpărat romanul ăsta acum vreo doi ani la un târg de carte, pe de o parte, pentru că aveam vaga amintire a existenței unui film cu același nume și, pe de altă parte, datorită promisiunii unei povești din perioada războiului mondial, așa cum este sugerat și pe copertă.

Dacă ar trebui să descriu romanul într-o frază, atunci probabil ar suna cam în felul următor. Mandolina căpitanului Corelli e ca acel prieten care sosește în vizită la tine, e amuzant și îți spune povești interesante, dar la un moment dat uită să mai plece și rămâne acolo pe canapea, deși probabil aveți amândoi chestii de făcut a doua zi.

Cum așa? Romanul începe bine, cu o prezentare pe capitole a unei sumedenii de personaje, de la doctorul unui sat din Cefalonia, la povestea unui soldat italian și până la câteva personaje istorice, precum Metaxas sau Mussolini. Știu că unii cititori nu prea au răbdare cu un amalgam de personaje întinse à la G. R. R. Martin pe parcursul mai multor capitole, dar asta crează o progresie naturală a lucrurilor și, evident, a personajelor în sine.

Louis de Bernières se axează pe o parte mai puțin discutată a celui de-al doilea război mondial, și anume conflictul italo-grec, urmat de ocupația italiană asistată de armata germană. A doua treime a romanului cuprinde o poveste de dragoste prinsă în acest cadru, între un ofițer italian – Antonio Corelli, și fiica unui doctor localnic – Pelagia.

Nu avem nimic ieșit din comun aici, povestea este ușor previzibilă și merge pe ideea de a nu avea prejudecăți, stilul autorului este curat, parcă trece prea rapid prin scenele de război pentru a ajunge la momentele de liniște de pe acea insulă grecească, dar ăsta nu este neapărat un lucru rău.

Problemele apar însă din filosofia pe care se bazează Louis de Bernières – nimeni nu poate fi considerat bidimensional, toată lumea este mai complexă decât pare la prima vedere. Soldații greci luptă extraordinar și reușesc să respingă pe italieni în ciuda greutăților enorme, însă după ocupație, aceiași soldați devin partizani și sunt racolați de tot felul de grupări comuniste care îi transformă prin propagandă în ucigași și violatori. Soldații italieni nu sunt lipsiți de păcate și defecte, însă dau dovadă de cordialitate ca învingători.
În schimb, germanii rămân aceleași decupaje de carton eminament malefice care nenorocesc pe toată lumea. Păi cum, nu a rămas că toată lumea este mai comple..? NU, trebuie să avem cineva pe care toată lumea urăște! Mi se pare ciudat, după tot efortul depus de autor pentru a crea personaje convingătoare și non-generice.

Din păcate asta nu este cea mai mare problemă a romanului. După cum scria cineva pe Goodreads, parcă l-ar fi anunțat vreun editor pe de Bernières că trebuie să lungească romanul sau să ducă povestea până la capăt. Mandolina căpitanului Corelli este cu vreo sută de pagini mai lung decât ar fi trebuit să fie, iar asta duce la un flux dramatic rupt în două ce continuă mult și bine după momentul culminant, fără să ofere ceva la final dincolo de o concluzie împachetată frumos.

Pe scurt, Louis de Bernières a creat un roman pe secțiuni. Prima parte oferă un stil plăcut și o serie de personaje destul de interesante. A doua parte pune în scenă o poveste de dragoste care nu iese neapărat din tipare, dar care se mulează bine pe fundalul creat. A treia parte este cea în care autorul a uitat structurile de bază ale romanului și că nu trebuie să spui până la capăt povestea vieții tuturor personajelor pe care le-ai creat. Gândiți-vă la o carte care v-a plăcut recent și imaginați-vă că autorul continuă povestea până vă săturați de personajele din ea. Ugh.

Opt pentru 2015

Din moment ce anul trecut nu am scris mai nimic (nu mă judecați!), mă gândeam că ar fi frumos să fac o retrospectivă pentru 2015. La final am tras linia la opt titluri din totalul de 50 citite. Nu sunt în vreo ordine prestabilită, așadar nu este un top cu cele mai bune cărți, doar o serie de titluri care merită încercate.

Sub piele

Ciudat, interesant, plin de suspans și cu teme sociale care nu reies la prima vedere, romanul lui Michel Faber își are locul într-un top cu lucrări neconvenționale. Ca un bonus, ecranizarea e destul de diferită de produsul original, nu vă așteptați la aceeași mâncare de pește.

Femeia de hârtie
Un adevărat reader’s novel așa cum romanele pentru adolescenți de tipul Book Thief nu vor fi niciodată (de fapt nici nu există comparație). Instantanee din viața unei femei trecute de prima tinerețe, o carte despre singurătate și fobiile sociale pe care le poate crea, o carte despre dragostea de citit (prezentată într-o manieră naturală), un comentariu despre greutățile vieții în Beirut și nu în ultimul rând, o carte despre fragilitatea zidurilor pe care încercăm să le construim în jurul nostru.

Un om în întuneric
Cu ocazia asta am revenit la scriituri de mare calitate venite din partea domnului Paul Auster. Un om în întuneric este genul de poveste în poveste ce se deschide în fața cititorului într-o manieră subtilă și satisfăcătoare. Creația care trebuie să își ucidă creatorul. Povestea care prinde rădăcini în realitate. O realitate învăluită în întuneric.

Jurnalul ascuns
Prima carte semnată de Sebastian Barry pe care am citit-o, luată mai mult la nimereală de pe raftul librăriei. Astea fiind spuse, am descoperit o scriitură de mare calitate a unui autor ce își zugrăvește cu mare grijă cadrele și personajele. Jurnalul cu pricina aparține lui Roseanne McNulty, rezidentă de cincizeci de ani a spitalului de psihiatrie din Roscommon. Un roman al perspectivelor și un roman despre singurătate (din nou, dar aici ca un zid în fața unei sorți nedrepte).
Tot de Sebastian Barry am citit anul acesta Calea cea lungă, relatare a situației în care s-au aflat membrii armatei irlandeze în Primul Război Mondial. La fel de plăcut impresionat ca și în cazul Jurnalului ascuns, de fapt Barry ar putea fi cel mai bun autor descoperit in 2015.

Iulian
Romanul lui Gore Vidal este probabil cel mai ‘ușor’ de pe lista prezentă, însă rămâne o lucrare incredibil de bine documentată. Deși eu am o slăbiciune pentru istorie și romanele de inspirație istorică, Iulian mi-a plăcut în mod special datorită perspectivei oferite. Cu toții știm despre persecuțiile suferite de primii creștini din partea romanilor. În cele din urmă și asta este o istorie scrisă de învingători, iar Iulian propune viziunea ultimului împărat roman care a văzut Creștinismul ca pe un cult agresiv și a încercat să oficializeze vechile credințe. Vizionar sau tiran? Asta trebuie să decidă cititorul.

Viața e în altă parte
Milan Kundera prezintă în manieră tipică viața poetului Jaromil, iubitor de patrie și de mamă, protector al valorilor comuniste, naiv protagonist al unui destin tragic încadrat într-o farsă. Kundera realizează o analiză a tehnicii romanești in partea a șasea a cărții, care contrapunctează viața poetului Jaromil (un punct culminant grozav pentru un roman excelent).

„Dar fiecăruia îi pare rău de a nu avea posibilitatea să trăiască alte vieți decât această singură și unică existență; și dumneavoastră ați vrea să vă trăiți toate virtualitățile neîmplinite, toate viețile posibile. Romanul nostru e asemenea domniilor voastre. Și el ar vrea să fie alte romane, cele care ar fi putut fi și n-au fost.”

Ultima ispită a lui Hristos

Unul din romanele de bază ale lui Nikos Kazantzakis și probabil cel mai personal, în sensul efortului depus la scrierea sa. Fluxul narativ al unui Hristos care trebuie să se confrunte cu condiția umană înainte de a putea atinge divinitatea rămâne unul greu de egalat.

Homage to Catalonia
Poate cea mai bună carte pe care am citit-o în 2015 este, în mod curios, o cronică nonficțională. Omagiul adus Cataluniei de George Orwell este probabil lucrarea definitivă a experiențelor trăite în războiul civil spaniol, un moment istoric tare ciudat și încâlcit (serios, vă invit să citiți puțin despre el pe Internet dacă nu cunoașteți detalii). Autorul pleacă ca jurnalist de război, se lasă purtat de valul revoluționar și se înrolează, iar pe parcurs relatarea sa devine una anti-război, una dedicată prezentării adevărului. Din păcate, cronica lui Orwell este mult mai puțin cunoscută decât romanele lui Ernest Hemingway pe același subiect, deși realismul lui Orwell e superior viziunii romantice a lui Hemingway.

The Caliph’s House

În 2015 am reușit (la limită) să îmi ating obiectivul de 50 de cărți și cred ca am avut un an bunicel la acest capitol, deși nu s-ar zice dacă te uiți la postările de pe blogul ăsta.

Am zis să încep noul an cu ceva diferit în materie de cărți, pentru că de ce nu, așa că am împrumutat la nimereală două jurnale de călătorie scrise de un anume Tahir Shah. Cel puțin așa am avut impresia, căci deși autorul vorbește despre tărâmuri mai puțin cunoscute europenilor în viața de zi cu zi, și anume Marocul, cartea nu prea este una de călătorii, cel puțin nu în sensul la care m-aș fi așteptat.

Să luăm lucrurile pe rând, totuși. Tahir Shah este un autor de origini afgane născut în Londra care la un moment dat s-a hotărât să se mute cu familia in Maroc, în ideea de a oferi celor doi copii ai săi ocazia de a crește într-un climat neplicticos (toată lumea știe că Londra e anostă și urâtă). The Caliph’s House cataloghează experiențele lui Shah în primul an de când se mută din Anglia într-o vilă de la marginea Casablancăi.

De fapt, cam asta este toată premisa jurnalului. Este oare suficient pentru a oferi acel aer de călătorie pe un alt continent? Avem ocazia de a observa momente din viața marocană și a înțelege, măcar în parte, cu ce este diferită față de a noastră?

Ei bine, da. Stilul lui Tahir Shah este bun și se potrivește cu ceea ce urmărește să prezinte. La acest capitol autorul face o treabă grozavă. Problema mea este legată de povestea în sine și de vocea autorului în mod special. O să argumentez în cele ce urmează.

În debutul cărții autorul propune primele sale încercări de a cumpăra o casă in Maroc, încercări finalizate în eșec din pricina problemelor financiare. Casele sunt prea scumpe – Tahir nu are fonduri suficiente, proprietarii cer prea mulți bani – Tahir nu reușește să se tocmească cu ei.

Înapoi în Anglia, Shah primește de la o bătrână oferta de a cumpăra (ieftin, deși autorul se plânge că îl costă o groază de bani) la marginea Casablancăi o vilă numită Dar Khalifa (The Caliph’s House), pe motiv că locuința este dărăpănată iar ea este prea în vârstă ca să se mai ocupe de ea.

Ajunși în Maroc, Tahir și familia constată că Dar Khalifa este un veritabil palat, păzit de trei îngrijitori preocupați în special de jinnii (duhurile) care locuiesc acolo. O parte bună din jurnal îl prezintă pe Shah încercând să descurce superstițiile localnicilor în privința jinnilor.

 

“I’ve asked the people in the bidonville about Dar Khalifa. Everyone talks about it. They say it’s infested with jinns, hundreds of them. You can’t imagine their fear.Without the jinns it would have been stolen years ago.”

 

Asta este prima problemă pe care o am aici. Autorul nu încearcă să înțeleagă eventuale diferențe culturale sau tradiții, ci ia lucrurile ca pe o problemă ce trebuie rezolvată cumva. Sigur, asta crează ceva momente amuzante, însă mi se pare o oportunitate ratată de a prezenta mai în detaliu viața din Casablanca.

Cealaltă problemă pe care o am este legată de bani. Nu ai mei, ai domnului Shah. Din start ni se spune cu fiecare ocazie cum nu își permite mai nimic din ‚salariul’ de scriitor. În regulă, a făcut un efort financiar atunci când a cumpărat palatul ala, dar încă din secunda a doua începe să arunce cu bani in toate direcțiile și fără noimă, menționând la fiecare pas litania sfântă nu am bani, sunt un scriitor amărât. Tahir își angajează o asistentă care să îi rezolve problemele, pentru că nu se descurcă de unul singur in Maroc, deși aparent cunoaște cât de cât limba franceză, apoi un alt asistent, după ce prima îl curăță de câteva mii de dolari după ce fuge pe motiv că ‚e un om rău’.

Imediat cum rezolvă problema asistenților, se apucă de un ditamai proiectul de renovare a palatului – unde apar o serie de probleme, cu schimbări de constructori, alți bani pierduți, cheltuieli dubioase și o durată de lucru de mai bine de jumătate de an. Omul și-a cumpărat casa, doar nu vrei să trăiască în ea așa, nerenovată.

Mai mult, în mijlocul proiectelor de construcție autorul ne explică cum s-a apucat să mai facă niște achiziții mititele.

“A few days later, word came that our furniture had arrived from India and was waiting at Casablanca’s port. I had ordered it online months ago. The Internet, a credit card and a bottle of strong red wine make for a hazardous combination. One click of the mouse and you can find yourself financially destroyed. In a moment of heady enthusiasm, I ordered six armchairs and five sofas, three king-size four –poster beds, a revolving bookcase and campaign desk, and a dining table long enough to seat a soccer team and their coach. As if this wasn’t enough, I ordered an antique mahogany door from a palace in Rajasthan, and a carved wooden swing taken from a harem in Mysore.”

Deja încep să mă gândesc dacă tipul asta a făcut vreun ban cinstit în viața lui, la cum aparent îi arde în toate direcțiile. Ulterior îmi dau seama că problema este irelevantă, la fel ca și lamentările lui Tahir despre sitația sa financiară, întrucât familia Shah este una proeminentă și bogată. Mai mult, se dovedește că bunicul lui Tahir a fost mason.

 

‘Your grandfather taught us so many things, ‘ the countess said, ‘but the thing that affected me most was his advice to seek out what is not immediately seen. He said that on the surface, the carrot is a mere tuft of green, but under the ground there’s a root waiting to be found.’

 

Știu că sunt detalii, însă rămâi cu un gust amar când citești despre cineva care se plânge de lipsa banilor, apoi aruncă cu ei în neștire. Atât de mult încât ajungi să crezi că autorul suferă de naivitate cronică și te întrebi cum de a ajuns la vârsta aia fără să fi fost jumulit complet de vulturi (nu intru în detalii, dar și un copil de 12 ani ar realiza mai rapid că este păcălit decât o face Tahir Shah pe parcursul aventurii sale în Maroc).

Asta ar putea fi un detaliu al diferenței culturale: autorul, tipul britanicului inadaptat în fața culturii marocane care vrea să profite de un naiv plin de bani.

La final contează însă experiența de a locui într-un oraș diferit, pe un continent diferit. Iar aici autorul își atinge scopul, deși aș fi preferat să intre mai mult în viața Casablancăi și să îi descoase ulițele decât să aflu cum s-a apucat să mai comande un mozaic pentru grădina copiilor.

 

“I reminded myself not to be deceived by Casablanca. It is an enormous thriving city, with the latest European fashions, fast cars and chic restaurants. But all that is froth on the surface. The real Casablanca is a place of die-hard tradition, in which ancient Morrocan customs endure.”

 

Strada dughenelor intunecoase

Strada dughenelor intunecoase este in varful listei atunci cand dai o cautare dupa numele autorului (cel putin pe Goodreads), pe coperta scrie ca este singura sa lucrare ce a primit Premiul Goncourt (!), iar Patrick Modiano aparent a primit Premiul Nobel pentru Literatura 2014. Asadar ai putea spune ca exista toate premisele pentru un roman bunicel, nu-i asa?

Err…Am dreptate?

Ei bine, am vrut sa imi placa acest roman, serios, dar pe masura ce imi adun gandurile pentru recenzia de fata imi dau seama ca nu prea am cum, si o sa elaborez asa cum stiu eu mai bine. Cu spoilere.

“Trecutul interogat perpetuu in cautarea unei identitati difuze” imi sopteste seducator coperta spate. Bun, suna suficient de vag cat sa para interesant, desi am invatat acum multi ani sa nu am incredere in ce scrie pe coperti. “Personajul amnezic din roman…” Hopa. Aici avem o mica problema, intrucat o poveste cu amnezici mi se pare cea mai simpla metoda de a crea mister, si de obicei acest mister este unul artificial.

Dar am zis sa ii ofer o sansa si am citit-o fara sa am prejudecati cu lovituri la cap si scene cu revelatii spre final.

Protagonistul romanului (coperta il numeste Guy Roland, asa ca sa ii spunem si noi Guy) sufera de amnezie. Omul lucreaza de opt ani la o agentie de detectivi, iar atunci cand seful sau isi pune ghetele in cui, Guy al nostru se apuca sa investigheze misteriosul caz al propriei identitati.

In acest scop, Guy intalneste tot felul de personaje si urmareste o serie de fire mai mult sau mai putin vagi. Din bucatele de amintiri, atat proprii cat si ale altora, din carti si fotografii, adrese sau numere de telefon, Guy isi recladeste identitatea.

Daca pana acum suna interesant, desi oarecum tipic unui roman de mister, ei bine, nu prea este. Cu dialog abundent, zgarcit cu descrierile, Modiano da senzatia ca scrie un scenariu de film, nu un roman.

In primul rand, autorul nu reuseste sa creeze o conexiune cu cititorul ori sa ofere o identitate initiala protagonistului sau. Despre Guy nu stim decat ca este amnezic si ca a lucrat ca detectiv particular. Cu atat de multe informatii putea la fel de bine sa se numeasca Jason Bourne.

In al doilea rand, acea fuga in urma trecutului pierdut, acumularea bucatelelor de informatii, interactiunea cu persoane necunoscute (sau poate cunoscute candva in trecut) ar trebui sa creeze o atmosfera de mister si aventura in tot ceea ce face personajul principal. Ar trebui, intrucat Guy al nostru trece de la o informatie la alta si de la un personaj la altul ca si cum ar fi niste check-pointuri sau niste quest-uri secundare intr-un RPG plicticos – ai vorbit cu personajul X si ai primit un articol de ziar din care deduci ca trebuie sa vorbesti cu personajul Y pentru urmatoarea informatie.

Mai mult, personajele parca sunt lipsite de viata. Dincolo de protagonistul nedezvoltat despre care te intrebi de ce ti-ar pasa tie ca omul asta vrea sa isi afle fosta identitate, majoritatea personajelor intalnite pe parcurs parca sunt acolo doar pentru a oferi o bucata din puzzle.

Deja parca nu mai suna atat de interesant, si nici macar nu am ajuns la partea care m-a deranjat cel mai tare. La un moment dat, Guy afla ca trebuie sa ajunga la un domeniu/vila/conac pentru urmatoarea informatie. Proprietarul conacului, un bogatan numit Freddie care facea parte din familia Howard de Luz este dat disparut, iar Guy al nostru porneste imediat de la premisa ca el ar putea fi persoana in cauza, ba chiar incepe sa aiba fantezii in mijlocul unui dialog purtat cu ingrijitorul domeniului.

“– Si parintii lui Freddie?
-Cred ca au murit foarte tineri. Pe el l-au crescut bunicii lui.
Fusesem deci crescut de bunicii mei. Dupa moartea bunicului meu, traiam singuri aici, cu bunica-mea, nascuta Mabel Donahue si cu omul asta.”

Cateva pagini mai tarziu se dovedeste ca de fapt nu era Freddie, iar fanteziile lui Guy sunt calcate in picioare. Ce ma deranjeaza aici, dincolo de stilistica mai putin decat impresionanta, sunt preconceptiile lui Guy. Sigur, banuiesc ca orice amnezic si-ar dori sa fie mostenitorul tronului, dar una din cele doua informatii pe care le stim despre Guy era ca a lucrat ca detectiv particular. N-as vrea sa stiu ce fel de detectiv particular face presupuneri fanteziste si are prejudecati inainte de a ajunge la capatul investigatiei.

Si inca o chestie tare ciudata, si care are sens doar din punct de vedere stilistic, poate in ideea ca ofera o tensiune extrem de vaga – Guy se preface mereu ca stie despre ce vorbesc celelalte personaje. Chiar si atunci cand habar nu are. Chiar si atunci cand ar fi infinit mai usor sa spuna “stiti, am avut un accident si am o mica problema cu memoria, nu puteti sa imi explicati intreaga situatie?” Nu e ca si cum venea sa il salte militia daca spunea din start ca nu il ajuta memoria. Dar banuiesc ca era prea simplu daca prima persoana care il cunoscuse si inainte i-ar fi povestit cu lux de amanunte tot ce i s-a intamplat.

Apropo de simplu, cred ca Modiano s-a plictisit la un moment dat si s-a hotarat ca in ultimele 30 de pagini Guy (sau cum il chema anterior) isi recapata memoria brusc si povesteste ce s-a intamplat cu el si cu prietenii sai (spoiler: nu se intampla nimic interesant). Sunt convins ca un alt autor ar fi povestit in aproximativ 20 de pagini tot ceea ce a avut Modiano de spus si ar fi iesit cam la fel.

Critica de specialitate ii tot da cu “o carte despre Ocupatie.” OK, e adevarat ca povestea lui Guy-care-nu-se-numeste-Guy si a prietenilor sai are loc in perioada razboiului, dar asta nu imi transmite absolut nimic, atat doar ca vroiau sa paraseasca tara (actiunea se petrece in Franta, daca nu era evident pana acum). Daca te astepti sa ai o viziune despre viata francezilor de rand in perioada Ocupatiei naziste, nu o sa o gasesti aici.

Nu stiu, poate ca am vazut prea multe filme noir si am citit prea putine romane de suspans/mister. Strada dughenelor intunecoase nu mi-a imprimat acea senzatie de mister sau aventura, in mare masura din pricina faptului ca mi s-a parut o carte lipsita de suflet, care nu are mare lucru de transmis, iar putinul pe care il are este telegrafiat si pus pe hartie doar ca metoda de a trece de la un punct la urmatorul.

Alin

Quickie

Sau post scurt in care ma laud cu ce carti am primit in ultima vreme. Am simtit ca merita sa includ asta intr-o postare fiindca de regula primesc alte genuri de cadouri, nu carti (no idea why).

Asa ca mersi inca o data celor avizati 🙂

Nota: probabil o sa scriu ceva despre Modiano in viitorul apropiat, asta daca nu imi piere cheful intre timp.

Alin

Un om fara de tara

Incep sa cred ca acea teorie care spune ca un scriitor devine mai cumpatat odata cu varsta nu se aplica si in cazul lui Vonnegut. Mai bine spus, cred ca Vonnegut cel batran avea mai putina rabdare in fata masinii de scris decat versiunea sa de prin anii ’60-’70.

Desigur, as putea sa ma insel, iar aceasta carte, un fel de biografie prezentata sub forma unor instantanee, sa fie masura ideala a prezentarii faptelor vazute prin ochii unui scriitor veteran. Mie insa mi-a lasat impresia unui batranel șugubăț caruia nu prea ii pasa ce crede lumea despre ce mai asterne el pe hartie in prezent.

Daca vreti sa va suparati rau parintii, si nu va lasa inima sa glumiti, puteti cel putin sa deveniti un om al artelor. Nu glumesc. Nu din arta va veti castiga traiul. Insa arta reprezinta o cale foarte umana de a face viata mai suportabila. Practicarea unei arte, indiferent cat de bine sau de prost, este calea de a face sa va creasca sufletul, pentru numele lui Dumnezeu. Cantati la dus. Dansati dupa muzica de la radio. Spuneti povesti. Scrieti un poem, chiar daca e prost, si trimiteti-l unui prieten. Faceti-l cat de bine va pricepeti. Se cheama ca veti fi creat ceva.

Un om fara de tara este, in esenta, o carte de citate. Fie ca o mare parte din scriitura sa poate fi scoasa din context, fie ca sunt citatele altora (Abraham Lincoln, Saul Steinberg), aceasta carte de memorii isi propune mai degraba sa fie ceva usor, ce ar putea fi rasfoit fara prea mare bataie de cap. Capitolele in sine reprezinta o serie de mini-eseuri pe diferite teme, de la arta la politica, de la natura umana pana la moarte. Cele mai relevante mi s-au parut comentariile politice, oarecum in ton cu tematica operei vonnegutiene in general.

In cazul asta, de ce am sugerat la inceput ca Vonnegut nu prea se mai omora cu scrisul in ultima parte a vietii? Ei bine, pentru ca asta e impresia cu care am ramas, atat in urma acestei carticele, cat si in cazul unei alte lucrari, Timequake. Ba chiar am senzatia ca in Timequake (Cutremur in timp), Vonnegut marturiseste ca si-a pierdut simtul umorului. Eu nu as merge chiar atat de departe, insa mi se pare evident ca acestea din urma nu se ridica la nivelul celor mai cunoscute lucrari ale sale (vezi Slaughterhouse Five, Cat’s Cradle, Mother Night, Breakfast of Champions).

Revenind la Un om fara de tara, as recomanda-o celor care sufera de blocaj de cititor (asa cum sunt eu in clipa de fata, adica in urma rau de tot cu cititul pe anul asta), sau celor care apreciaza scriitura lui Kurt Vonnegut.

“Saul, sunt romancier, si multi dintre prietenii mei sunt romancieri, si chiar buni, dar, cand stau de voeba cu ei, simt tot timpul ca apartinem unor domenii diferite. Ce ma face sa am senzatia asta?”

Au trecut cele sase secunde, apoi el a spus:

“E foarte simplu. Exista doua feluri de artisti, si nici unul nu este mai prejos. Dar unii reactioneaza la istoria artei lor, iar ceilalti reactioneaza la viata insasi.”

Dupa aceea l-am intrebat:

“Saul, tu esti inzestrat?”

Au trecut din nou sase secunde, dupa care a marait:

“Nu, dar in orice fel de arta reactionezi la zbaterea artistului fata de limitele lui.”

Alin

(Not) The Beatles

Alin

The Ocean at the End of the Lane

WordPress incearca mai nou sa ma faca sa ma simt vinovat pentru ca nu postez, si a cam reusit, dupa ce mi-a declarat victorios ca astazi se implinesc 8 ani de cand a luat nastere blogul asta.

Asadar, in spiritul festiv al activitatii precare de pe acest blog, am ales aleator o carte din teancul de volume citite recent, iar aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea semnata de domnul Neil Gaiman.

Inainte de a intra in detalii, simt nevoia de a cartografia panta vag descendenta a experientei mele cu romanele lui Neil Gaiman. Am inceput pe o nota inalta, cu American Gods si Anansi Boys, carti pe care le-am citit in aceeasi perioada si care mi-au transmis la vremea respectiva o voce narativa proaspata si originala pentru genul fantasy. Am coborat insa spre idei ceva mai cliseice, cu un ‘fairy-tale’ care nu prea iese din evidenta (Stardust) si o poveste ceva mai intunecata, care avea potential prin prisma universului imaginat (Neverwhere). A urmat The Graveyard Book, roman care mi s-a parut mult mai interesant, desi m-a dus constant cu gandul la A fine and private place a lui Peter S. Beagle (daca nu ati citit vreuna din cele doua carti, incepeti cu cea a lui Beagle).

De remarcat ca ultimele trei romane mentionate mai sus intra la categoria Young Adult, asadar m-am simtit entuziasmat atunci cand am citit despre The Ocean at the End of the Lane ca ar fi adresat adultilor. In sfarsit, o carte care se intoarce la acel Neil Gaiman care a scris American Gods si Anansi Boys.

Dar nu, ne pare rau, am folosit fluxul memoriei personajului principal pentru a deghiza o poveste pentru copii vazuta, chipurile, prin ochii adultului care tocmai isi reaminteste evenimentele petrecute cu multi ani inainte!
Protagonistul lipsit de nume revine la casa unde a copilarit si redescopera locuri care evoca amintiri. Ajunge fara sa vrea la casa prietenei sale din copilarie, Lettie Hempstock, si incepe sa rememoreze intamplarile avute pe la varsta de sapte ani, incepand cu ideea ca Lettie isi privea iazul din spatele casei ca pe un ocean.

Aceste intamplari au o tenta puternic fantasy, intrucat Lettie, mama ei si bunica ei se dovedesc a avea tot felul de abilitati magice, abilitati care duc invariabil la intrarea accidentala a unor elemente fantastice in universul real al tanarului protagonist.
Astea fiind spuse, trebuie mentionat ca pustiul de sapte ani este probabil cel mai chinuit de soarta personaj doar de dragul de a fi chinuit de soarta pe care l-am citit in ultima vreme. Pe langa faptul ca nu i-a sosit vreun invitat la petrecerea zilei de nastere si ca i-a murit pisoiul calcat de masina, amaratul asta mai are de a face cu o surioara care nu-l suporta, o bona care nu este ceea ce pare a fi, si un tata care incearca sa il inece in cada (!). Mda, si tu care credeai ca ai avut o copilarie nefericita. Imi dau seama ca autorul duce la extrem experientele personale ale unei copilarii plina de carti cu aventuri si lipsita de aventuri cu prietenii, dar aici parca mai lipsea un tip pe fundal care sa cante deprimant la o vioara.

In cele din urma, The Ocean at the End of the Lane nu dezamageste neaparat prin poveste, desi aceasta este previzibila, ci prin ceea ce imi place sa numesc scriere lenesa. In primul rand, Neil Gaiman insusi spune la final ca romanul a luat nastere ca o poveste scurta, si asta se simte pe tot parcursul cartii. Apoi, vocea narativa este extrem de plictisitoare, intrucat avem un protagonist care rememoreaza evenimentele prin perspectiva de adult (romanul este evident adresat adultilor, asa ca trebuie sa avem un narator adult) si care ajunge sa povesteasca in loc sa arate, fara vreo emotie a copilariei in fata evenimentelor fantastice la care acesta a luat parte. O alta oportunitate ratata mi s-a parut lipsa descrierilor. Daca tot ai un narator adult, foloseste aceasta ocazie si ofera niste descrieri ceva mai ample.
Concluzia: romanul nu prea pare sa fie de fapt adresat adultilor, dar in acelasi timp parca nu intra cu totul la categoria Young Adult. Confuzie.

The Ocean at the End of the Lane mi se pare o scriere lenesa fiindca nu este, totusi, literatura de duzina. Ceva din imaginatia lui Gaiman exista pe undeva pe acolo si se imbina armonios cu mitologia cuvantului (tema intalnita de multe ori, dar care functioneaza aici), iar magia copilariei este probabil tema principala a romanului, insa parca nu e suficient sa ai cateva idei bune pe care sa le legi impreuna cu niste clisee si cu o naratiune care nu impresioneaza. Ma asteptam la mai mult.

Recomand celor care nu au citit nimic de Neil Gaiman sa inceapa totusi cu alt roman.

 

Alin