Dosar: Andrei Makine

Andreï Makine
Nascut: 10.09.1957
Locul nasterii: Krasnoyarsk, Uniunea Sovietica
Nationalitate: rusa, franceza

Bibliografie:

1990: La fille d’un héros de l’Union soviétique
1992: Confession d’un porte-drapeau déchu
1994: Au temps du fleuve Amour
1995: Le Testament français
1998: Le Crime d’Olga Arbelina
2000: Requiem pour l’Est
2001: La Musique d’une vie
2003: La Terre et le ciel de Jacques Dorme
2004: La femme qui attendait
2006: L’Amour humain
2009: La Vie d’un homme inconnu

Biografie:

Las Armas Secretas

Am spus mereu despre Cortazar ca este un vrajitor al prozei scurte, iar volumul Armele Secrete demonstreaza inca o data lucrul acesta. In general opera lui Cortazar se axeaza pe cateva teme fundamentale – jocul si trecerea dintr-o realitate in alta, cu precadere din realitatea cotidiana intr-una fantastica (elementele trecerii fiind aproape de fiecare data insesizabile). Ei bine, aceste teme sunt ceva mai subtile in cele cinci povestiri pe care le prezinta volumul de fata.

Cartea debuteaza cu o povestire pe care o mai citisem si intr-unul din volumele de la Polirom, insa nu m-a deranjat sa o recitesc. Intitulata Scrisori de la mama, prezinta realitatea unui cuplu de argentinieni care traiesc in Paris din momentul in care scrisoarea obisnuita de la mama pomeneste intr-o fraza numele fratelui mort, ca si cum acesta este inca in viata. Realitatea aceasta se schimba atunci cand numele lui Nico persista si in scrisorile urmatoare, pana in momentul in care este anuntata sosirea acestuia la Paris.

In La dispozitia Dumneavoastra trecerea de la o realitate la alta nu este atat de usor de sesizat, in prim plan aflandu-se elementul social. O femeie este angajata pentru o petrecere, insa la fata locului constata ca slujba ei este aceea de a pazi niste catei. La scurta vreme dupa petrecere este contactata din nou de aceleasi persoane care doresc sa o angajeze pentru a juca rolul unei mame la inmormantarea unui personaj din viata mondena. Realitatea se modifica in momentul in care femeia realizeaza ca de fapt nu joaca un rol si ca este singura persoana care il plange de fapt pe cel decedat.

Funigei este povestirea din care s-a inspirat Antonioni pentru filmul Blowup. Mai mult decat atat, este un exemplu ideal al metalimbajului narativ, asa cum descinde inca din prima fraza – “Nu se va sti niciodata cum trebuie povestite toate acestea, la persoana intai sau la a doua, folosind a treia plural sau nascocind la nesfarsit forme care nu-s bune de nimic.”

Urmaritorul este un omagiu adus lui Charlie Parker si de ce nu, genului muzical jazz. Este cu siguranta cea mai impresionanta povestire a intregului volum, si poate una din cele mai bine structurate nuvele pe care le-am citit. Firul narativ urmareste ultimele zile ale saxofonistului Johnny Carter prin ochii biografului sau. Povestea lui Johnny trece de la scipiri de geniu la momente de dezolare aduse de dependenta de droguri a acestuia, insa nuvela lui Cortazar este un regal adus muzicii, care merita citita (cum altfel) pe ritmurile lui Charlie Parker sau Dexter Gordon.

Ultima povestire din volum, Armele Secrete este ceva mai intunecata decat celelalte, analizand intr-un fel trairile interioare ale unui cuplu tanar, incapacitatea de comunicare intre cei doi si un final neobisnuit pentru o povestire de acest gen.

Alin

Nu mai pot cu mizeriile astea

Primăria Capitalei retrocedează 20.000 de metri pătraţi din Parcul Tineretului

Încă un parc bucureştean face loc unui ansamblu imobiliar. În ultima şedinţă din acest mandat, consilierii Capitalei au acordat unei femei un teren de 2 hectare în Parcul Tineretului. Bucureşteanca deţinea mai multe parcele dispersate în parc, pe care nu putea construi. În schimbul acestora, femeia a primit o singură parcelă, de 20.000 de metri pătraţi la marginea Parcului Tineretului.

Tanti asta a avut probabil casa pe groapa de gunoi, pentru ca asta a fost pe terenul respectiv inainte sa fie transformat in parc. Evident, hotararea judecatoreasca e una definitiva, desi se incalca legile de mediu – se interzice schimbarea destinatiei unui spatiu verde amenajat.

Recent, Marioara Micsunescu a depus un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) prin care cere sa-i fie aprobata construirea unui bloc-turn de 57,5 metri în apropierea lacului Vacaresti. Respectivul PUZ vizeaza o suprafata de 6.673,27 metri si permite constructii cu înaltimea de 12 etaje.

Pe scurt, Mioara Misculescu zice: va luam verdele, va dam penis (de 57,5 metri).

“Hotărârea a fost luată, în mod cu totul „neaşteptat”, cu doar 3 zile înainte de a i se permite lui Costică Constanda să construiască în Bordei. Centru sau margine? Aceasta este întrebarea pe care şi-o vor pune, luni, toţi consilierii Capitalei.

Spiritul afacerist se simte puternic la numita doamnă Micşuneanu. Încă din 2003, aceasta nu a stat deoparte de business şi a cumpărat, la preţuri de nimic, terenuri de la foşti proprietari ai Parcului Tineretului. În posesia ei se află deja 5 parcele.”

Bomba vine abia la sfarsit – dupa ce cucoana asta a primit 20 000 de metri patrati din cel mai mare parc din capitala (daca nu ma insel) ca sa-si faca blocuri, afaceri si pe scurt sa dea pe afara de bani pe o şoricărie din’asta, dupa ea s-au aliniat la procese alti mici intreprinzatori care cer sa se revendice alte 28 de hectare din suprafata parcului.

Deci adio parc. Adio spatiu verde. Adio legilor care in tara asta nu exista decat sa se imbogateasca si mai mult smecherii care fura. Astept ziua in care or sa imi intre in casa si sa-mi ceara cheile pe motiv ca trebuie retrocedat terenul  catre vreo cucoana care are stramosi daci care au trait cu acte in regula in gradina din fata blocului.

Mai multe detalii despre subiect aici.

Edit: Pentru cine este interesat, ardeti o semnatura ca nu e mare lucru - http://www.petitieonline.ro/petitie/salvati_parcurile_de_la_betonare_salvati_vietile_noastre-p57763054.html

Important! Maine (sambata) de la ora 10:00 se organizeaza un protest la intrarea in Parcul Tineretului impotriva hotararii ilegale a lui peste prajit. Eu o sa ma duc.

Alin

Home

More than a movie, HOME will be a major event all over the globe : for the first time ever, a film will be released on the same day in over 50 countries and on every format : movie theatres, TV, DVD and Internet.

Full movie here: http://www.youtube.com/homeproject

Alin

Cititi si va minunati

Aici.

Foamea

“I felt I was myself a crawling insect doomed to perish, seized by destruction in the midst of a whole world ready to sleep.”

Hamsun a incercat sa creeze o descriere a trairilor interioare ale unei persoane care sufera din pricina saraciei si a foamei. Autorul a parcurs motivele din roman pe doua planuri:
-pe de o parte, vedem deprecierea civilizatiei si a valorilor umane vazute prin prisma orasului care ineaca sentimentele fata de aproape – de aici foamea fizica. Protagonistul romanului traieste de pe o zi pe alta. Drama intelectualului este una reala: el incearca sa isi gaseasca de lucru, esueaza si este nevoit sa treaca dintr-o gazda in alta sau sa doarma pe strazi.
-pe de alta parte, vedem o foame sufleteasca, mai subtila dar mult mai puternica decat cea fizica. Nu vedem aici doar halucinatiile provocate de foamea fizica, ci toate nivelurile psihicului, de la sperantele pentru mai bine, la momentele de generozitate fata de semeni pana la cunoasterea unei senzatii de finalitate lipsita de speranta.

Monologul protagonistului ne face sa ne simtim alaturi de el, cutreierand strazile murdare ale acelui oras-port norvegian si totodata mergand pe drumul sigur al dezintegrarii psihice.

“Rotten patches were beginning to appear in my inner being”

La un punct incearca sa se distanteze de propriul sine, imaginandu-si lucruri si detalii despre lucrurile din jur; in alte momente vede realitatea cu o claritate dezarmanta. Cu toate acestea, foamea fizica nu este cea care domina peisajul, ci de la un punct ajungem sa simtim durerile fizice ale protagonistului exclusiv prin trairile psihice.

“I had a feeling there wasn’t much life left in me, that I was in fact nearing my journey’s end. It mattered very little to me, one way or another, I didn’t trouble my head with it in the least. Rather, I bent my steps downtown, toward the docks, father and father way from my room. For that matter, I could just as well have lain right down in the street to die.”

Romanul este unul realist si dur, insa nu putem sa nu ne simtim legati de personajul principal – desi nu ducem lipsa necesitatilor de baza pe care le are corpul uman, memoria angoasei personajului ne urmareste si ne identificam cu el intr-un mod ciudat. Cu toate acestea, Hamsun nu ne lasa in niciun moment impresia ca protagonistul nu face altceva decat sa sufere, mergand mereu pe acea panta a dezintegrarii. Protagonistul nu cade totusi intr-o groapa a milei de sine (exceptand poate cateva momente fugitive), ci ajunge sa isi vada mortalitatea cu o privire detasata, iar finalul nu este unul tocmai pesimist, asa cum pare la prima vedere fluxul narativ.

Paul Auster a scris un eseu legat de Foamea lui Hamsun, despre care a spus ca este un simbol pentru “an art that is the direct expression of the effort to express itself.” Foamea lui Knut Hamsun este intr-adevar o Arta a Foamei.

Alin

Out of the Past (1947)

Out of the Past (aka duelul gropitelor din barbii) este inca un exemplu genial de film noir. Are cam tot ce ii trebuie: un (fost) detectiv, un trecut misterios, o femme fatale, un Kirk Douglas mai batran cu un an decat Mitchum, o atmosfera apasata si un final grozav.

Desi primele cadre par similare cu acea poveste a lui Viggo Mortensen in A History of Violence – omul care se ascunde de trecut, Jeff Bailey (Mitchum) isi exorcizeaza demonii si isi spune trecutul iubitei sale atunci cand isi da seama ca acesta l-a ajuns din urma.

Flashbackul pare sa duca spre un scenariu tipic: detectivul este platit bine de un mafiot (Douglas) sa o gaseasca pe Kathie (Jane Greer), care se presupune ca ar fi fugit cu 40 000 de dolari atunci cand l-a parasit. Ca orice detectiv bun, Mitchum o gaseste repede, se indragosteste de ea si cei doi se hotarasc sa fuga impreuna.

Evident, lucrurile nu merg atat de bine, iar cei doi se despart atunci cand Kathie omoara pe detectivul care ii urmarea. Povestea incepe insa abia atunci cand Bailey este de acord sa se intalneasca din nou cu Whit Sterling (Douglas), care il convinge sa-l ajute din nou cu o problema. De aici la capcane, tradari, promisiuni, urmariri si un final perfect pentru un film noir.

Detectivul jucat de Mitchum este oarecum unic. Daca vorbeam de personajul lui Dana Carvey in Laura in postura celui tacut si atent, sau de personajele lui Bogart, detectivul lui Mitchum este o forta a naturii. Rafinat atunci cand trebuie, violent atunci cand are nevoie, nu uita de cei care l-au inselat si nu da inapoi din fata situatiei in care este aruncat.
Asta, plus o replica ce il caracterizeaza asa cum trebuie:

Kathie: I don’t want to die.
Jeff: Neither do I, baby; but if I have to, I’ll die last.

Mitchum o sa ramana mereu pentru mine in aceasta lumina. Nu ca Powell din Night of the Hunter, urmarind cursul raului pana la capat; nici ca Max in Cape fear, ci pur si simplu ca un tip rau (dar bun).

Alin

Wonder Boys

Wonder Boys (pentru cine a auzit de carte si nu de film) incepe bine si se termina prost. Pe scurt, profesorul Grady Tripp se lupta cu manuscrisul de 2600 de pagini care ar trebui sa fie continuarea romanului sau de succes din urma cu 7 ani. Povestea lui incepe sa se desfasoare atunci cand intra in scena editorul sau cu orientari sexuale indoielnice si studentul sau extrem de ciudat, James Leer.

In plus, nevasta il paraseste si afla in aceeasi zi ca amanta lui este insarcinata (drama). De aici personajul nostru (care in general este mai mult drogat decat treaz) se trezeste intr-o incurcatura cu un caine mort, o jacheta furata care apartinuse lui Marilyn Monroe si diverse parti dintr-un boa constrictor.

Daca par teribil de amuzante aceste incurcaturi, din pacate dupa 150 de pagini romanul isi cam pierde suflul. In primul rand pentru ca nu e teribil de amuzant, poate doar prin remarcile acide date de Tripp.  Simbolismul povestii ar trebui sa mearga in jurul ideii raportului dintre scriitor si opera sa, anume ca la un moment dat autorul ajunge sa se identifice cu personajele din povestile sale – ceea ce nu mi se pare deloc convingator, avand in vedere ca Tripp este mai mereu drogat.

Tripp nu sufera de un ‘writer’s block’, asa cum se intampla de multe ori in cazul scriitorilor ratati. Dimpotriva, el are parte de opusul acestuia – o diaree in ceea ce priveste ideile pe care vrea sa le puna pe hartie, are in minte zeci de finaluri pentru cartea sa si nu reuseste sa foloseasca niciunul. Cam acelasi lucru face Chabon cu personajele sale. Nu reuseste sa le dea un fir concret si la final le imprastie peste tot. Spre exemplu, Crabtree (editorul lui Tripp) este la inceput genul bisexualului naiv – se imprieteneste in avion cu un travestit, insa pare sa nu-si dea seama ca este de fapt  un barbat, pe cand spre final nu numai ca este gay declarat, ci este pornit si pe corupere de tineri nehotarati. Exemplele pot continua si cu celelalte personaje, insa nu vreau sa intru in detalii.

Wonder Boys nu inseamna doar titlul romanului neterminat al lui Grady Tripp, ci simbolizeaza si personajele din jurul sau;  la final  soarta lui Tripp ma lasa rece, mare parte pentru ca nu mi se pare deloc convingator din punctul de vedere al scriitorului ratat.

Alin

The Best Years of our Lives

Vorbim despre un film aparut dupa razboi, un film care transmite multe prin scenele sale, un film care ne arata o parte din suferintele pe care le provoaca razboiul in general, chiar si la mii de kilometri distanta, dupa ce s-a sfarsit.

The Best Years of our Lives debuteaza cu imaginea a trei barbati care iau acelasi avion pentru a se intoarce acasa: un sergent de infanterie, un militar din fortele navale si un comandant din fortele aeriene. Toti trei asteapta cu emotie si cu teama momentul cand vor intra pe usa la casele lor si vor fi primiti de cei dragi, fiindca fiecare isi are de purtat propria drama: Homer si-a pierdut mainile in razboi, Al se teme ca nu isi va mai recunoaste familia la intoarcere, iar Fred nu stie ce la ce sa se astepte, din moment ce se insurase la putina vreme inainte de a pleca pe front.

Cu totii am vazut filme de razboi si filme despre suferintele provocate de razboi, insa de putine ori vedem realitatea postbelica atat de sincer prezentata. O vedem in tensiunea umerilor lui Homer, atunci cand calca pentru prima oara pe iarba din fata casei si isi tine rasuflarea pana cand este intampinat de familie, in ochii lui Al, care se teme sa-si cunoasca din nou familia, in cadrul in care Fred se urca in bombardierul dezafectat si isi aminteste de razboi. Atentia regizorului pentru detalii este incredibila, de la trairile interioare ale personajelor pana la atentia acordata fiecarui cadru.

Prestatiile actorilor mi s-au parut lipsite de cusur. Homer pare de la inceput cel mai puternic lovit de soarta, lipsit de maini, privit cu neincredere sau mila de toti cei din jur, insa iubit de catre logodnica sa. Al reprezinta omul intre doua varste, care este nevoit sa se acomodeze cu schimbarea, atat a lumii din jur, cat si a familiei sale. Milly (interpretata de Myrna Loy) este centrul acelei familii, si persoana prin care aceasta a ramas unita. Poate cea mai profunda drama este cea prin care trece Fred. Cel mai inalt rang dintre cei trei, decorat in timpul razboiului pentru curaj si pricepere, Fred se trezeste intr-o lume care nu mai are nevoie de el, care nu apreciaza abilitatile sale din timpul luptelor, si o nevasta care nu il cunoaste si care asteapta cu totul altceva de la el.  In cele din urma, Fred ajunge sa se plimbe intr-un centru de dezafectare al avioanelor de lupta, unde isi gaseste destinul legat de cel al bombardierelor: omul si masina sa de lupta asteapta sa fie retrasi fortat din activitate, insa destinele lor nu se sfarsesc aici.

Povestile celor trei veterani sunt legate inca din momentul in care au luptat in aceeasi batalie fara sa stie unul de celalalt, pana in scena din final,  la nunta lui Homer. Ramanem insa cu acea senzatie de autenticitate intre personaje, cu impresia ca relatiile dintre ele sunt cat se poate de naturale. De aceea cadrul de la final nu il prezinta pe Homer in centru, ci mai degraba pe Fred, singurul care mai trebuie sa isi gaseasca un loc in viitor.

Alin

Kiss my Shadow

Laura este un film sofisticat, si nu ma refer doar la personaje si la schimburile de replici dintre ele. Ca si film noir capteaza bine mare parte din elementele genului, povestea este metodic dezvoltata, desi intorsatura de situatii de la jumatate este oarecum previzibila. Laura este un gen diferit de femme fatale fata de filmele obisnuite cu detectivi, fiindca nu da in niciun moment impresia ca incearca sa seduca si ca totul ii vine in mod natural. Detectivul este genul tacut care observa totul in timp ce pare ca nu da atentie la nimic, iar Waldo este cumva in antiteza in postura aristocratului versat.

Atunci de ce mi s-a parut finalul in neconcordanta cu restul filmului?
Poate ca Waldo ar fi fost cel mai interesant personaj din scena daca finalul ar fi fost diferit. Cadrele finale prezinta un Waldo cu o pusca in mana si o privire dementa care nu au nicio legatura cu personajul de pana atunci si care probabil s-ar fi potrivit mai bine intr-un film in care sunt impuscati adolescenti americani printr-o padure.

Tot la filme punctez si Kind Hearts and Coronets, cu un Alec Guinness mult peste ceea ce vedem in ziua de azi cand un actor interpreteaza mai multe roluri, si anume: The Duke / The Banker / The Parson / The General / The Admiral / Young Ascoyne / Young Henry / Lady Agatha, sau pe scurt, The D’Ascoyne Family (asa cum putem vedea in intro credits).

Kind Hearts and Coronets este genul de film pe care mi-l doresc sa nu fie refacut niciodata datorita farmecului personajelor si a povestii, farmec ce nu ar putea fi recreat in ziua de azi (si nici nu ar trebui incercat).

La final: random picture of the day.

Alin