Movie Stills

Rebecca (1940): O tanara frumoasa si impresionabila se trezeste intr-o viata lipsita de identitate dupa ce se casatoreste cu un vaduv bogat. Singura parte slaba a filmului o reprezinta poate obsesia lui Hitchcock de a filma totul pe platou.

 

Doubt (2008): Un duel de personalitati, intre o calugarita (Streep) si un preot (Hoffman) pe care il banuieste ca ar fi abuzat de un copil negru. Cele cinci nominalizari la Oscar nu au fost pe degeaba.

 

Blindness (2008): Imitatie extrem de palida a unei carti bune. Actori alesi prost si o scenografie care nu transmite nimic privitorului.

 

Woman in the Window (1944): O tipa frumoasa, un omor accidental si consecintele acestuia. Finalul mi-a cam stricat insa impresia generala pe care a creat-o acest film noir.

 

Gosford Park (2001): Desi are destule similaritati cu Regle du jeu, filmul lui Altman reuseste sa fie original si intr-un registru diferit, nu doar o imitatie britanica a unei excelente comedii franceze.

 

Becket (1964): Peter O’Toole in perioada lui cea mai buna (adica in tinerete). Aici interpreteaza rolul lui Henric al II-lea, rol pe care il va reinterpreta patru ani mai tarziu in The Lion in Winter.

Ascenseur pour l’echafaud (1958): Un film creat pentru coloana sonora (nu invers). Cadre lungi cu Jeanne Moreau mergand pe strazi, pe un fundal interpretat de Miles Davis. Un film in general impresionist, asa ca ii putem ierta micile scapari din actiune.

Alin

The House of Sleep

Casa somnului este una din carticelele care au stat ceva vreme acumuland praf pe raftul bibliotecii mele, fara sa-mi dau seama ca printre paginile ei se afla o mica comoara. Nu cred ca exagerez cand spun ca romanul lui Jonathan Coe este o tesatura fascinanta si complicata, poate chiar un pic cam mult pentru binele sau.

Romanul surprinde povestile a patru personaje centrale si doar cateva secundare si totusi ramanem cu impresia unui amalgam de vieti si de trairi interioare, in parte datorita celor doua fluxuri temporale pe care se bazeaza autorul. Din punct de vedere structural, Coe face o treaba grozava, plasand capitolele cu numar impar in anii ‘83-’84, cand personajele isi traiesc ultimii ani de studentie, iar pe cele cu numar par cu 12 ani mai tarziu, cand aceste personaje reiau in mod curios si atipic vechile legaturi. Asadar capitolele fluctueaza de la un personaj la altul intr-un trecut si un prezent/viitor care ni se dezvaluie treptat.

Se pare ca autorii ultimelor carti pe care le-am citit urmaresc diverse ritmuri muzicale: Huxley creeaza relatii interdependente in vocile personajelor sale in Punct contrapunct, pe cand Ayala isi structureaza capitolele ca pe o opera simfonica. Jonathan Coe se ridica la acelasi nivel prin stil, trecand de la momente pure de amuzament la situatii sau ganduri de-a dreptul dramatice, structura ce aminteste de contrapunctul muzical.

Firul narativ tinde sa se complice pe sine insusi, raporturile trecut-prezent parand in unele momente artificiale, insa personajele sunt cat se poate de interesante, desi ridicole, si evident, toate legate cumva de problema somnului. Doctorul Dudden trece de la studentul pasionat la personajul obsedat de somn, pe care il vede ca pe o boala; Sarah Tudor – studenta care sufera de narcolepsie si care trece dintr-o relatie dificila catre una cu o alta femeie; Robert – infatuat de tanara Sarah pana la punctul in care ar face absolut orice de dragul ei; si Terry Worth, pasionatul de arta filmului, care devine insomniac cronic si ghinionist de elita.

Cu totii sufera insa de mai multe probleme decat ne dam seama in prima faza, devenind posibil personajele tragice ale unei farse.
Trebuie sa mentionam totusi alaturi de motivul somnului pe cel al nisipului – efemer si miscator. Robert construieste la un moment dat un castel de nisip, ceea ce o determina pe Sarah sa-i dea porecla Omul-nisipurilor: Sandman – cel care picura copiilor nisip in ochi seara, atunci cand sunt somnorosi; in acelasi timp – Sandman, schimbator si efemer intre trecut si prezent.

Alin

Juan Tigrul si felcerul onoarei sale

Mi se pare trist sa vad aceeasi carte a unui autor aparand in zece editii la zece edituri diferite (ultimul exemplu care imi vine in minte – Trei intr-o barca, de Jerome K. Jerome) in timp ce sunt atati autori cunoscuti peste hotare care nu-si gasesc locul la noi pe rafturi decat prin anticariate – daca ai noroc sa dai de ei.

Un astfel de exemplu il reprezinta Ramón Pérez de Ayala, scriitor de care nu auzisem inainte sa-i fi deschis cartea (editia Editurii Univers, 1980). Am ajuns insa repede la concluzia ca Ayala a fost un fel de Huxley al literaturii spaniole.
Juan Tigrul si Felcerul onoarei sale este un roman al opozitiilor, atat in forma cat si in fond.

Loving dreams, you’re just a waste of time

Les Diaboliques

Da! Iata un horror/thriller care s-ar incadra in orice top legat de filme. E clar ca un horror psihologic o sa fie intotdeauna peste unul in care mai toate personajele mor in feluri cat mai variate. Filmul lui Clouzot reuseste sa aiba insa o atmosfera greu de imitat de catre oricine.

Totul pare incarcat in acest film – strazile sunt mohorate, camerele sufocante, iar simplul fapt ca majoritatea actiunii se petrece intr-o scoala da povestii un aer si mai dramatic.
Totul pare bine ales pentru acest film – cu precadere Vera, sotia lui Clouzot, care joaca rolul nevestei directorului. Asadar nevasta directorului planuieste impreuna cu amanta acestuia crima care le-ar scapa pe amandoua de caracterul sau tiranic. Insa de la inceput vedem ca nimic nu e ceea ce pare in aceasta poveste.

Clouzot creeaza tensiune cu fiecare cadru, lumina, gest, sunet ori expresie, tensiune ce ramane in aer chiar si dupa deznodamantul teribil. In opinia mea, unul din filmele definitive ale genului. (Yep, ma tot uit la filme frantuzesti momentan).

Alin

Leapsa

Raspund si eu intr-un final (dupa o luna si ceva) la tag-ul asta. Oh well, decat deloc…

1. Ce carte ai recomanda si de ce unui dezamagit din dragoste?

Madame Bovary de Flaubert, pentru ca in dragoste mereu poate fi si mai rau.

2. Ce carte ai recomanda si de ce iubitului/iubitei?

Nimic.

3. Ce carte ai recomanda si de ce celui mai bun prieten?

Ceva de Pratchett. Nu strica niciodata putin funny.

4. Ce carte ai recomanda si de ce unui copil de 10 ani?

Hm. Greu. Nu mai stiu ce citeam pe vremea aia. Ceva captivant si usor de inteles, cum au fost Ciresarii sau Legendele Olimpului pe vremea mea.

6. Ce carte ai recomanda si de ce unui dusman cunoscut?

Manual de buna purtare?

7. Ce carte ai recomanda si de ce unei persoane care nu iubeste lectura?

Brave New World de Huxley. Sunt chestii prin carti pe care nu le gaseste in alte parti.

8. Ce carte ai recomanda si de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Alexis Zorba de Kazantzakis, pentru ca toti oamenii sunt diferiti in felul lor.

9. Ce carte ai recomanda si de ce celui care apare primul in lista ta de bloguri?

La mine e Ama, si pentru ca nu prea stiu ce mai citeste, i-as recomanda ceva de Paul Auster… Book of Illusions?

10. Ce carte ai recomanda si de ce unuia care crede ca le-a vazut pe toate in viata?

Foamea, de Knut Hamsun.

N-am cui sa dau tag-ul mai departe. Poate daca o vrea cineva care citeste postul.

Alin

Jules et Jim

In ultima vreme am vazut filme atat de rar incat as putea sa scriu despre fiecare (ceea ce si fac, se pare). Jules et Jim (1962) este un membru al curentului Nouvelle Vague din toate punctele de vedere, de la stilul narativ, la cadre, la still-photography si nu in ultimul rand, la poveste.

Un triunghi amoros cat se poate de ciudat, intre Jim – bon-vivantul francez, Jules – germanul nesigur si Catherine, cea care vrea mereu sa-si reinventeze conceptiile despre dragoste. Insa valul nou frantuzesc vorbeste tocmai despre caractere si situatii care nu se incadreaza in vreun tipar.

Truffaut zugraveste o poveste avangardista, atat prin personajul lui Jeanne Moreau cat si prin prietenia dintre Jules si Jim. Cinematografia este interesanta, desi nu lipsita de greseli – avem ocazia de a vedea cadre reale din primul razboi mondial, cateva momente interesante prin Paris. Per total, unul din filmele care definesc curentul Nouvelle Vague.

Mi-a placut mult cadrul de mai jos. Imi pare rau ca nu am gasit o imagine mai buna cu el, cand Jules si Catherine fac schimb de palarii.

Alin

Quickies: Huxley + Sienkiewicz

Doi dintre autorii pe care i-am citit saptamanile astea. Nu ma apuc sa fac recenzii sau analize pe subiect, insa am vrut sa scriu cateva cuvinte despre fiecare dupa ce le-am terminat.

Brave New World – Aldous Huxley

Cand e vorba de distopii cea mai cunoscuta ramane poate 1984 a lui Orwell. Personal nu am citit cartea lui Orwell, am vazut filmul, a fost suficient. Viziunea lui Huxley pe subiect este insa una mult mai realizabila decat ideea unui stat totalitar. Ideea de control a maselor prin implinirea nevoilor si dorintelor individului pana la punctul in care isi pierde cu totul individualitatea este o chestie care se intampla deja, prin metode ceva mai putin agresive decat in roman.

Ca analiza sociala a unui potential viitor, cartea lui Huxley se incadreaza (probabil) in topul distopiilor scrise vreodata, insa personajele si povestea din jurul lor lasa de dorit. E clar faptul ca Huxley se foloseste de acestia doar pentru a trece prin lumea pe care si-a imaginat-o. Mult mai interesant din perspectiva naratiunii este romanul Noi, scris de Evgheni Zamiatin – despre care s-a speculat ca ar fi fost o sursa de inspiratie pentru Huxley (care insa a negat ca ar fi citit-o).

Quo Vadis – Henryk Sienkiewicz

Imi plac romanele de inspiratie istorica si cred ca m-a fascinat dintotdeauna istoria antica. Nu am citit insa atat de multe romane de acest gen, majoritatea scriitorilor de azi care ataca acest subiect fiind in general comerciali si atat. Cu Sienkiewicz e insa alta poveste. Romanul, publicat in 1895, m-a impresionat prin modul in care a recreat lumea Romei antice. E drept, are scaparile sale, unii istorici nu sunt de acord cu sursele care l-au pus pe Nero in lumina unui tiran, insa pana la urma Quo Vadis este o opera de fictiune.

Deci puncte in plus pentru viziunea autorului asupra lumii antice (mi-a amintit de Roma – serialul HBO), insa punct in minus la poveste. Istoria de dragoste dintre Marcus Vinicius si Ligia lasa de dorit tocmai din cauza celor doi protagonisti. Lista de sentimente pe care o are Vinicius si modul in care trece de la dorinta, la disperare, la ura, inapoi la dorinta si disperare si intr-un final la dragoste, mi se par greu de inghitit. Romanul lui Sienkiewicz are un mesaj pro-crestin, asa ca isi justifica jocul de tenis pe care il traieste Vinicius cu sentimentele sale ca rezultat al trecerii de la o credinta pagana la cea crestina. De cealalta parte, Ligia este un personaj bidimensional si plictisitor. Singura zvacnire de caracter o are atunci cand se hotaraste sa fuga de Vinicius la inceput.

Din fericire romanul are un personaj interesant in Petronius (personaj istoric – guvernator al Bithiniei). Poreclit ‘arbitrul elegantei’ de la curtea lui Nero, Petronius este genul suficient de inteligent cat sa iasa din orice situatie prin jocuri de cuvinte (ba chiar sa fie mereu intr-o lumina buna), insa destul de ‘comod’ cat sa nu aspire la un post cu adevarat influent. Ruda cu Vinicius, Petronius este un fel de voce a valorilor romane vechi – nu intotdeauna drepte sau adevarate, insa mereu elegante. Dupa cum spune chiar el:

“Pe lume exista multe lucruri frumoase, dar oamenii sunt in marea lor majoritate atat de scarbosi, incat nu merita sa regreti viata.”

Alin

Top 10 sexy voices

Am tot lalait-o in ultimele posturi doar despre carti si filme, asadar m-a lovit gandul sa scriu si ceva despre muzica.

Pe internet gasesti absolut tot ce vrei, insa un site se transforma in punct de atractie fie atunci cand afiseaza un Top X legat despre ceva mai mult sau mai putin relevant (ex. orice de aici), fie cand apare cuvantul sex (sau derivatele lui). Eu scriu aici un Top despre cele mai sexy voci feminine (evident, alegerea este total subiectiva); so what could possibly go wrong?
Sa-i dam drumul.

La regle du jeu

Am fost in seara asta la cinema Elvira Popescu (langa Ambasada Franceza), care in mod intamplator a rulat un film frantuzesc, anume La regle du jeu al lui Jean Renoir.

Inainte sa intru in detalii vreau sa imi cer scuze ca nu am prea scris in ultima vreme (desi nu stiu cui fac chestia asta), am trecut printr-o pasa mai proasta si nu am avut chef de asa ceva. Cel putin pot sa-mi cer scuze lui Ameer ca nu i-am raspuns la tag (o sa fac si asta pana la urma, sper).

Revenind la pelicula, avem in fata o comedie/drama despre viata/moravurile burgeziei frantuzesti din perioada celui de-al doilea razboi mondial (sau inainte – filmul nu face referire la razboi). Ce-i drept, filmul se misca destul de greu la inceput pana cand avem in fata un cadru bine stabilit, si anume pana cand Renoir isi strange toate personajele la chateau.

Intalnim doua triunghiuri amoroase, primul format din Christine, sotul ei – marchizul (in acelasi timp gazda), André Jurieux – aviator inamorat de Christine si Octave – interpretat de Jean Renoir, asadar un patrat (?). Al doilea triunghi amoros are mai mult rolul de comic relief, avand-o ca principala interpreta pe camerista Lisette, care umbla de la un barbat la altul precum bate vantul (stim cu totii genul) – si pe Schumacher, sotul ei gelos care are mai mereu o pusca incarcata.

Sau un pistol, asa cum se vede in imagine (dreapta). Depinde de locatie.

Trebuie sa spun ca povestea centrala mi-a amintit de personajele din Philadelphia Story, unde in jurul lui Katharine Hepburn se roteau Cary Grant – fostul sot, John Howard – viitorul sot si Jimmy Stewart – ca sa fie totul mai amuzant. Ce-i drept, La regle du jeu are un final putin mai acid/dramatic decat filmele de la Hollywood de pe atunci, dar care reuseste sa transmita un mesaj in legatura cu moravurile burgheze.

Renoir a reusit sa creeze niste personaje/tipologii savuroase fara prea mare efort, iar filmul sau reuseste sa fie ironic fata de viata sociala si sa fie amuzant in acelasi timp.

Alin